La mulți ani Florin Ochescu!

Nu o să mă apuc să compilez istoria lui Florin, a făcut-o Radu Lupașcu, în Arta Sunetelor. Atât istoria, cât și un interviu exhaustiv.

Faptul că nu are un siteweb  propriu, sau măcar o pagină pe Facebook, mi se pare absolut consistent cu el însuși. Nu pentru că ar avea vreo problemă cu tehnologia (din contră), doar cred că păcatuiește printr-un exces de modestie.

A cântat pe primul disc pe care l-am cumpărat vreodată, “Puterea muzicii” – Progresiv TM. Ce mi-o fi venit să cumpăr așa ceva la frageda mea vârstă de atunci nu m-am dumirit nici până acum, dar încă mai țin minte pasaje din el.

Am crescut privindu-l pe scenă, alături de trupele prin care a trecut (aș zice chiar trupele pe care le-a marcat).

Este unul dintre cei mai normali oameni pe care îi cunosc, mereu amabil și ușor de abordat. E cam târziu să-l învețe cineva conceptele de fiță și show off. Dacă aveau pe ce să se prindă ar fi făcut-o, dar n-au avut nici o șansă.

Mereu curios și informat, orice conversație este un deliciu. N-o să-i aduc elogii despre cunoștințele și înțelegerea întregului fenomen muzical, nu numai al instrumentului preferat. În schimb, l-am urmărit absolut fascinat de destule ori, cântând, explicând, povestind… Dacă aș fi fost fotografiat, probabil că aveam expresia copilului ce tocmai l-a surprins pe Moș Crăciun în flagrant, desfăcând sacul cu jucării.

Mă bucur enorm că îl cunosc și sper din tot sufletul să îi pot ura la mulți ani, pe 9 februarie al multor ani de acum încolo. Mulțumesc frumos!