Tom Odell a trecut pe la Arenele Romane
Postat: 02/03/2019 Înscris în: Live | Tags: 16 februarie, 2019, arenele romane, concert, cronica, Live, review, tom odell, tom speight Scrie un comentariu16 februarie, la Arenele Romane, nu a fost prima vizită a lui Tom Odell în România. Are deja un fanbase solid și dedicat, care s-a prezentat la apel.
Photo by Anca Coleașă
Tom Speight a avut sarcina de a încălzi atmosfera și s-a achitat cu brio de ea. Prea puțin cunoscut publicului local a reușit să-l atragă cu propria sa rețetă de folk, pop contemporan și momente intime tipice singer/songwriter, cât și cu prezența foarte dezinhibată care l-a dus de mai multe ori în contact direct cu noii săi fani.
Cunoscut până acum în calitatea sa de colaborator al folk-rockerilor indie Turin Brakes (alături de care a compus trei piese apărute pe cel de al șaptelea album al lor, Lost Property), a avut deja mai multe materiale solo (2 EP-uri în 2016 și alte trei în 2017) care au strâns mai bine de 20 de milioane de streamuri pe Spotify. 2019 îi va aduce și albumul de debut, care va apărea la Kobalt Music.
Photo by Adrian Coleașă
Poate mai mult Elton John decât David Bowie, Tom Odell face parte din acea specie de muzicieni care se simt mai bine pe scenă decât în studio. Contactul direct cu publicul îl alimentează cu o energie pe care o consumă fără vreo reținere.
Semnat inițial de In The Name Of, label condus de Lily Allen, succesul discografic a venit aproape instantaneu. Sfârșitul lui 2012 i-a adus primul EP, Songs from Another Love, urmat de albumul de debut, Long Way Down, în iunie 2013.
Încă două EP-uri (The Another Love, 2013 și Spending All My Christmas With You, 2016) și alte două albume mai târziu (Wrong Crowd, 2016 și Jubilee Road, 2018) și iată, Odell a revenit în fața publicului bucureștean.
Photo by Anca Coleașă
Cred că termenul definitoriu pentru prestația live a lui Tom Odell este energia. Nu i-au trebuit nici două piese și deja arunca scaunul pianului ce ocupa centrul scenei și sărea pe gard printre fanele încântate.
Pe de altă parte a ținut, foarte devreme în cursul showului, să-și prezinte trupa de acompaniament și să îi laude pe fiecare dintre ei ca pe muzicienii impecabili care sunt. Da, am văzut și Elton John în el, ca și David Bowie (artiști cu care a fost comparat), dar îi lipsește stilul flamboiant și panașul acestora. Nu e nimic greșit cu asta și nu îi diminuează cu nimic din merite, din contră.
Ceea ce am văzut, mai mult decât showmanship în sensul clasic, sunt multele ore de cântat în serile de open mic, multele zile de muncă, studiul atent al publicului și al relaționării cu el la un nivel profund, capacitatea de a reproduce o stare intimă pe orice scenă, oricât de mare.
Deși a făcut parte din turneul promoțional Jubilee Road, au fost doar trei piese de pe acest album, dar am avut parte și de o surpriză, o piesă nou-nouță, 28, compusă chiar în timpul turneului.
Adrian Coleașă
Concertul Tom Odell a fost prezentat de BestMusic Live Concerts.
Cele două galerii foto ale serii sunt disponibile la https://goo.gl/ssNR95 și la https://goo.gl/ijEmw2.
Setlist Tom Odell:
1. Jubilee Road (Jubilee Road, 2018)
2. I Know (Long Way Down, 2013)
3. Sparrow (Wrong Crowd, 2016)
4. Still Getting Used to Being on My Own (Wrong Crowd, 2016)
5. Heal (Long Way Down, 2013)
6. 28
7. Can’t Pretend (Long Way Down, 2013)
8. Till I Lost (Long Way Down, 2013)
9. Grow Old With Me (Long Way Down, 2013)
10. Hold Me (Long Way Down, 2013)
11. See If I Care (Songs from Another Love, 2012)
12. Half As Good As You (Jubilee Road, 2018)
Encore:
1. Son of an Only Child (Jubilee Road, 2018) / Für Elise (Beethoven) / Imagine (John Lennon cover)
2. Concrete (Wrong Crowd, 2016)
3. Somehow (Wrong Crowd, 2016)
4. Another Love (Long Way Down, 2013)
David Duchovny cel muzical a vizitat și Bucureștiul
Postat: 15/02/2019 Înscris în: Live | Tags: 10 februarie, 2019, bucuresti, concert, cronica, david duchovny, Live, review, sala radio Scrie un comentariuDavid Duchovny face parte din acea categorie de oameni care fac multe lucruri și au succes cu toate. Deși probabil cei mai mulți îl cunosc din rolurile jucate în seriale de succes ca X-Files și Californication, este doctorand în literatură engleză la Yale și a publicat trei romane (toate trei pe lista NY Times Bestsellers). Prin 2011 s-a apucat să învețe să cânte la chitară, iar până acum a scos și două albume, Hell and Highwater (2015) și Every Third Thought (2018).
Iar duminică, 10 februarie, turneul Every Third Thought s-a oprit și în București, la Sala Radio.
Photo by Anca Coleașă
Mulți actori celebri ajung la un moment dat să își dorească experiența muzicală, ceva mai autentică decât cea cinematografică. Sau cel puțin așa le pare, într-o pereche de jeanși uzați și într-un contact direct cu publicul la un nivel la care de altfel au renunțat odată cu celebritatea adusă de jobul “principal”.
Au făcut-o Russell Crowe, Kevin Costner, Kevin Bacon, Dennis Quaid, Billy Bob Thornton, Kiefer Sutherland și mulți, mulți alții, cu mai mult sau mai puțin succes. Invariabil, majoritatea au ajuns într-un teritoriu muzical comun, Americana în cel mai terestru sens, acolo unde figurile emblematice sunt Dylan, Petty și Cash.
Duchovny nu face excepție și nu e nimic greșit în asta. Sala Radio a fost un mediu propice pentru concertul său, un set mai degrabă destinat unei audiențe mature și primit cu multă cădură.
Photo by Adrian Coleașă
Două albume nu înseamnă un repertoriu enorm, iar jumătate din seară a constat din extrase de pe Every Third Thought, albumul promovat. Un pas vizibil înainte față de debutul Hell or Highwater, David Duchovny se achită onorabil de sarcinile asumate, mai ales ținând cont de faptul că toate piesele sunt compoziții proprii (mai puțin, evident, cele două coveruri, REM și Blue Öyster Cult, bine încadrate în tonul general al recitalului).
Mă așteptam că sala să fie plină de fani ai actorului Duchovny și în bună măsură așa a și fost. Surpriza au fost aceia care veniseră pentru muzicianul Duchovny și știau foarte bine la ce să se aștepte. Din oricare categorie ar fi făcut parte, cu toții au părut să aprecieze la maximum seara pe care și-au oferit-o.
Adrian Coleașă
Cele două galerii foto ale serii sunt disponibile la https://goo.gl/gSDZoU și la https://goo.gl/9S6a7m.
Setlist David Duchovny:
1. Every Third Thought (Every Third Thought, 2018)
2. The Things (Hell or Highwater, 2015)
3. Maybe I Can’t (Every Third Thought, 2018)
4. Roman Coin (Every Third Thought, 2018)
5. Let It Rain (Hell or Highwater, 2015)
6. Marble Sun (Every Third Thought, 2018)
7. Half Life (Every Third Thought, 2018)
8. The One I Love (R.E.M. cover)
9. Unsaid Undone (Hell or Highwater, 2015)
10. When The Whistle Blows (Every Third Thought, 2018)
11. Burnin’ for You (Blue Öyster Cult cover)
12. Stranger in the Sacred Heart (Every Third Thought, 2018)
Encore:
1. Spiral (Every Third Thought, 2018)
2. Hell or Highwater (Hell or Highwater, 2015)
3. 3000 (Hell or Highwater, 2015)
Amorphis și Soilwork live în București la Arenele Romane
Postat: 04/02/2019 Înscris în: Live | Tags: 2019, 22 ianuarie, amorphis, arenele romane, concert, cronica, jinjer, Live, nailed to obscurity, review, soilwork Scrie un comentariuPe 11 ianuarie a început turneul european ce îi are pe Amorphis și Soilwork co-headlineri, iar ca support pe Jinjer și Nailed To Obscurity, iar pe 22 caravana s-a oprit la Arenele Romane în București. Coincidență sau nu, toate cele patru trupe din pachet au avut (cel puțin) două lucruri în comun – nu erau la prima vizită în România și aveau fiecare un material nou de promovat.
Photo by Anca Coleașă
Nailed To Obscurity vin din Esens, un orășel din nordul Germaniei, în Saxonia Inferioară. Fondată în 2005 de cei doi chitariști, Jan-Ole Lamberti și Volker Dieken, trupa a scos trei albume între 2007 și 2017. Pe 11 ianuarie, chiar în ziua începerii turneului, a fost lansat Black Frost, cel de-al patrulea album și debutul lor la Nuclear Blast.
Fiind prima trupă de pe afiș au cântat când oamenii de-abia începeau să vină. Ceea nu înseamnă că nu au reușit să le atragă atenția, mai ales că la întrebarea vocalistului Raimund Ennenga, “câți dintre voi ne-ați văzut când am cântat la November To Dismember?” s-au și ridicat câteva mâini.
Black Frost sună bine, prestația live a trupei e pe măsură și asocierea cu un label ca Nuclear Blast nu poate fi decât benefică. Melodic death metal cu multe elemente doom și gotic într-o cheie germanică este o rețetă familiară și foarte bine executată, cu bonusul unui vocalist ce pendulează lejer între clean și growl, toate elementele sunt deja prezente pentru un succes previzibil.
Photo by Anca Coleașă
Jinjer sunt mai mult decât familiari publicului autohton. Ne-au vizitat atât de des, în locații din toată țara, încât aproape ca i-am adoptat. De fapt, am întânit oameni care veniseră strict pentru ucraineni. Singura trupă de la Napalm Records pe un afiș cu alte trei nume Nuclear Blast, Jinjer au și ei un material nou-nouț, EP-ul Micro, lansat pe piață tot în ziua de debut a acestui turneu.
Precedentul album, King Of Everything (2016) i-a lansat cu succes pe orbita internațională pe care și-o doreau, iar audiența pe care au reușit s-o cucerească în ultimii ani ani a fost în creștere exponențială. Succesul este binemeritat, ceea ce fac poartă ștampila unei originalități autentice, iar brutalitatea agresivă este egalată doar de complexitatea subtilă și uneori paradoxală a materialului. Metalcore, djent/progresiv, groove se combină într-o formulă unică și imediat recognoscibilă.
Marele atu al trupei este, să o recunoaștem, vocalista Tatiana Shmailyuk, cu un registru mai mult decât impresionant, la fel de în largul ei în porțiunile clean, melodice, uneori apelând la elemente jazzy și de musical, cât și în abordarea de o ferocitate neegalată de alte doamne ale metalului, mult mai titrate.
Jinjer privesc doar înainte și o dovadă a fost și alegerea pieselor serii, EP-ul Micro cântat aproape integral (patru piese din cinci), încă patru piese de pe King Of Everything și un singur reminder al trecutului ceva mai îndepărtat, Who Is Gonna Be The One, de pe Cloud Factory.
Photo by Anca Coleașă
Soilwork probabil s-au înțeles cu toți ceilalți și au avut și ei tot 11 ianuarie, data de începere a turneului, ca dată de lansare pentru Verkligheten, cel de al unsprezecelea album de studio.
Au mai trecut prin România, participând la ediția din 2013 a B’ESTFEST. Dar suntem în 2019 și ei au fost cealaltă trupă pentru care mulți au declarat că veniseră de fapt.
Björn “Speed” Strid este singurul membru fondator rămas în trupă, iar toboșarul Bastian Thusgaard cel mai nou. Elev al lui Dirk Verbeuren, Thusgaard a fost o alegere aproape evidentă atunci când acesta a plecat la Megadeth în 2016. Dar cei de pe scenă sunt echipa completă care a făcut Verkligheten, albumul promovat în acest turneu.
Dacă ar fi să aleg ceva caracteristic Soilwork ar fi consistența. Au luat sunetul suedez melodic și l-au fuzionat cu propria viziune. În pofida schimbărilor de componență au continuat să evolueze și au crescut constant. Deși piesele noului album sunt semnate de Strid și/sau de chitaristul David Andersson, totul în această trupă este în mod evident o muncă de echipă și chiar așa se simte live, o mașinărie eficientă, animată de o pasiune vizibilă susținută de un nivel ridicat de profesionalism muzical.
Fiind co-headlineri au avut bineînțeles un set complet, care deși a început și s-a sfârșit cu piese de pe Verkligheten (Arrival, respectiv Stålfågel, cărora li s-au adăugat The Nurturing Glance și Witan) a trecut prin aproape toate albumele, de la A Predator’s Portrait, din 2001, până la The Ride Majestic, din 2015.
Soilwork sunt într-un vârf de formă, o trupă care se simte pe scenă mai confortabil decât acasă și cu o prestație greu de egalat de oricine ar urma după ei în același show.
Photo by Anca Coleașă
Amorphis, co-headlinerii turneului, au fost singurii fără lansare pe 11 ianuarie. Ținând cont de faptul că ultimul album, Queen Of Time, a apărut în mai anul trecut, sunt pur și simplu în ciclu normal de turnee.
În România sunt o prezență familiară, ne-au vizitat des și au la noi o bază solidă de fani. Cu atât mai surprinzător a fost că au ales ca aproape jumătate din set să fie reprezentat de piese de pe Queen Of Time, în timp ce au scos piese clasice precum The Smoke și My Kantele, printre cele mai cântate piese live din toată cariera lor.
Dar până la urmă e alegerea lor, Queen Of Time a fost un album foarte bine primit și merită din plin popularizat. Mai mult, uitându-mă la set list, doar Black Winter Day nu aparține perioadei cu Tomi Joutsen la voce.
Fanii nu au plecat dezamăgiți, Amorphis și-au îndeplinit toate promisiunile implicite și probabil vor reveni în viitorul apropiat și vor fi la fel de bine primiți.
Adrian Coleașă
Concertul Amorphis & Soilwork din Bucureşti a fost prezentat de Metalhead.
Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
Jinjer & Nailed To Obscurity: https://goo.gl/SWTxum și https://goo.gl/BnsVxX
Soilwork: https://goo.gl/wsVcu6 și https://goo.gl/G5QAZw
Amorphis: https://goo.gl/ZkuM7w și https://goo.gl/5c5aRs
|
Setlist Jinjer: 1. Words of Wisdom (King Of Everything, 2016) |
Setlist Soilwork: 1. Arrival (Verkligheten, 2019) |
Setlist Amorphis: 1. The Bee (Queen of Time, 2018)
Bis: 1. Death of a King (Under the Red Cloud, 2015) |
Michale Graves – Course of Empire Tour a poposit la Quantic
Postat: 28/01/2019 Înscris în: Live | Tags: 2019, 9 ianuarie, bucuresti, concert, course of empire, cronica, Live, michale graves, quantic, review Scrie un comentariuAnul muzical a avut un început fulminant, pe 9 ianuarie Quantic fiind gazda uneia dintre primele date ale secțiunii europene din turneul Course of Empire al lui Michale Graves. Una dintre primele, dar a doua din România, prima oprire la noi fiind la Cluj, cu o zi înainte.
Photo by Adrian Coleașă
The Crimson Ghosts nu sunt în niciun caz niște debutanți. Înființată în 2001 în Köln, ceea ce a început ca o trupă de coveruri Misfits (Crimson Ghost este o piesă de pe American Psycho, din 1997) a început curând să-și scrie propriile materiale, primul contract de înregistrări fiind semnat în 2003, iar primul album, Leaving The Tomb, a apărut în 2005.
În 2018 au scos cel de al cincilea album de studio, Yet Not Human, la opt ani după Generation Gore, aclamatul său predecesor. Începutul lui 2019 i-a găsit pe drum, în deschiderea primei părți a turneului european al lui Michale Graves.
Cu un setlist populat majoritar de piese de pe Generation Gore și Yet Not Human, The Crimson Ghosts au fost trupa de deschidere ideală. Au cântat ca și cum ar fi fost headlineri, iar rețeta lor catchy de agresiune și melodicitate, mereu heavy, a prins foarte bine și a încălzit atmosfera exact la temperatura potrivită.
Photo by Anca Coleașă
Fanii Misfits au fost mereu împărțiți și discuția continuă și astăzi – Danzig sau Graves? Subiectul este steril, fiecare dintre cele două păreri își are meritele ei, dar ca orice conversație de genul ăsta este perfect inutilă.
Chiar dacă mai bine din jumătate din setlistul serii au fost piese Misfits de pe cele două albume clasice, American Psycho (1997) și Famous Monsters (1999), Michale Graves este perfect îndreptățit să le cânte cu toată mândria, îi aparțin cel puțin la fel de mult ca și lui Doyle, Jerry Only sau Dr Chud.
Iar cealaltă jumătate a setului preia materiale din aproape toate ipostazele sale post-Misfits (mai puțin Gotham Road, din păcate), relevând o voce artistică distinctă și complexă.
Fără bis, din categoria “viața e prea scurtă ca să pierdem vremea cu prostii”, concertul a bifat toate punctele esențiale.
Photo by Anca Coleașă
Cum a fost? Foarte bine e un eufemism. Michale Graves a știut să se înconjoare de muzicieni foarte buni, mai concentrați pe prestația muzicală decât pe conjunctura de a fi (sau a se crede) rock staruri.
Cu Loki a lucrat de la începutul anilor 2000, de pe vremea proiectului Graves, pe materialele solo și în Gotham Road. Basistul Argyle Goolsby (ex-Blitzkid) este el însuși un nume rezonant în scena punk. Turneul american pe care l-au avut anul trecut în această componență i-a adus într-o formă de invidiat, spre deliciul celor care au participat.
Photo by Adrian Coleașă
Michale Graves a mai vizitat România, inclusiv cu Marky Ramone’s Blitzkrieg. A avut parte de primirea unui oaspete drag revenit de departe și s-a comportat ca atare. Drumul a fost greu, au întârziat patru ore din cauza unei pene de cauciuc, îngrozitor de răcit, iar concertul a fost decalat doar cu o jumătate de oră.
Ceea ce nu l-a împiedicat pe fostul infanterist de marină să cânte ca și cum era ultima oară în viață, nici să stea după show până la plecarea ultimului fan care a vrut să-l salute, să-i ceară un autograf sau să-și facă o poză cu el. Pur și simplu a fugit de pe scenă la ultima piesă și s-a oprit lângă standul de merch, abordabil pentru oricine dorea. Chiar dacă a doua zi urma să cânte la Budapesta, a fost acolo toți și pentru fiecare dintre noi. Și chiar și pentru asta nu pot decât să mă înclin.
Adrian Coleașă
Concertul Michale Graves din Bucureşti a fost prezentat de Metalhead.
Galeriile foto ale serii sunt disponbile la:
The Crimson Ghosts – https://goo.gl/xBhRXB și https://goo.gl/b2Sxxo
Michale Graves – https://goo.gl/QJER26 și https://goo.gl/HEAU6J
 |
Setlist Michale Graves: 1. Bedlam (When Worlds Collide, 2016) |
BluesFest Dublin 2018 – ziua a treia
Postat: 22/12/2018 Înscris în: Live | Tags: 2018, bluesfest, colin macleod, concert, cronica, dublin, Live, review, Robert Plant, van morrison Scrie un comentariuA venit și ziua a treia, poate cea mai grea ca pondere a legendelor de pe afiș, atât Van Morrison cât și Robert Plant fiind prezențe iconice, fiecare dintre ei putând să umple arene. Că au deja rezervate propriile capitole în istoria muzicii contemporane nici nu mai este subiect de discuție.
Photo by Adrian Coleașă
Sarcina onorantă dar și deosebit de ingrată de a deschide ziua i-a revenit lui Colin Macleod. Nu chiar un debutant, prin 2010 scotea Fireplace, ca The Boy Who Trapped The Sun. Dar… poți încerca să scoți soțianul din Scoția, dar Scoția din el niciodată, așa că în 2011 părăsea Londra pentru a se întoarce acasă, în Stornoway, pe insula Lewis.
A încercat mereu să împace o carieră muzicală cu o viață simplă pe insula natală și acum pare să fi reușit. Bloodlines este primul album sub nume propriu și a apărut anul acesta, avându-l ca producător pe Ethan Jones, care a lucrat deja cu nume ca Ryan Adams sau Kings Of Leon.
Nu se vrea un Ryan Adams scoțian, deși cumva teritoriul sonor în care activează este comun. Dar locurile își pun amprente sonore pe oameni și Carolina de Nord nu are prea multe în comun cu Hebridele. Mai degrabă propășește, într-o manieră personală și foarte modernă, o specie de singer-songwriter mai apropiată de insulari precum David Gray decât de confrații de peste Atlantic și profund ancorată în realitățile insulei sale scoțiene.
Dream și Kicks In sunt single-urile de pe album, dar toată povestea este o poezie cu multă apă, ceruri albastre, întinderi verzi și neapărat oi cu fețe negre, iar tartanul clanului MacLeod se vede de departe chiar și când cântă California in my mind…
Photo by Adrian Coleașă
Despre Van Morrison scriam acum ceva vreme, cu ocazia anunțului celui de-al 40-lea album de studio, The Prophet Speaks. Apare rar, este imprevizibil și extrem de volatil, așa că publicul era pregătit pentru absolut orice, nu avea nici o așteptare, dar îl așteptau cu nerăbdare.
Pe cât de apreciat este artistul Van Morrison, pe atât de controversat este pe persoană fizică, dacă pot folosi un barbarism contemporan. Percepția publicului asupra sa este aproape schizofrenă, nu mai întâlnisem încă un exemplu în care fractura dintre cel de pe scenă și persoana din afara ei să fie atât de largă și de adâncă. Pare o plăcere aproape perversă și un consens în a-l descrie în termeni cât mai degradanți și în același timp de a-i aprecia personalitatea artistică până la adulație, încât frizează oximoronul încarnat în formă umană.
Neavând niciun interes în persoana din buletinul lui Sir George Ivan Morrison m-am limitat la jumătatea artistică și aceasta a strălucit. Bine dispus (spre surprinderea tuturor) și cu mult chef de cântat, Van Morrison s-a lansat într-o înșiruire fabuloasă de hituri din care evident că nu a lipsit nici Brown Eyed Girl și cu atât mai puțin bunicuța Gloria.
De un perfecționism extrem (pe care și-l permite cu o lejeritate dezarmantă) a oprit toată trupa (impecabilă) și a pus-o să reia una dintre piese da cappo pentru că nu începuseră piesa taman așa cum își dorea. Dar setul a curs strălucit, fermecător și angajant.
Unii au susținut că probabil a fost unul dintre cele mai bune concerte din viața lui. Nu am cu ce să compar, nu pot să-i contrazic (și nici nu văd de ce aș face-o), dar dincolo de muzica excepțională, altceva i-a lăsat cu gura căscată pe toți – Van Morrison zâmbea.
Photo by Anca Coleașă
Despre Robert Plant nu pot vorbi obiectiv. Este mai mult decât vocalistul de rock chintesențial, mai degrabă a rămas, chiar și acum, la 70 de ani, un Golden God așa cum s-a autointitulat într-unul dintre episoadele Led Zeppelin care s-a bucurat de multă publicitate.
Nu am văzut prea mulți oameni care să umple o scenă, oricât de mare, prin simpla prezență, cu excepția lui Plant (și a lui Beth Hart, dar ea e o altă poveste). Și miracolul s-a repetat, implacabil și perfect reproductibil, la 10 ani după ce îl văzusem la Romexpo, cu Strange Sensation.
Acompaniat de Sensational Space Shifters (loialul Justin Adams, dar și senzaționalul Liam Tyson sau Seth Lakeman cu vioara sa) Plant își poartă vârsta cu o grație de invidiat și reușește să se reinventeze, mereu surprinzător și la fel de fascinant.
Duse sunt excursiile acustico-arabizante sau incursiunile roots alături de o preoteasă a genului ca Alison Krauss, seara a fost despre rock și blues, categoria grea. Mai Zeppelin ca oricând, a avut doar trei piese de pe ultimul album, Carry Fire (deh, obligația promovării materialului nou) și una singură de pe lullaby and… The Ceaseless Roar.
Mult mai roar decât lullaby, Plant a fost într-o formă de excepție, chiar dacă era la sfârșitul turneului. Nu știu ce face, dar vocea este impecabilă și vârsta i-a adăugat doar nuanțe, valențe noi și multă subtilitate, precum și multă eleganță și distincție. Energia este debordantă, întrețesută organic cu un fundal instrumental de excepție, experiența trebuie trăită live, la limita voiajului șamanic. Sau oare limitele au fost pulverizate?
Adrian Coleașă
Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
Van Morrison & Colin MacLeod – https://goo.gl/8YVsTH și https://goo.gl/8fnCih
Robert Plant – https://goo.gl/ubyhYz și https://goo.gl/wJiR4F
|
Setlist Van Morrison: 1. Days Like This (Days Like This, 1995) |
Setlist Robert Plant: 1. Ramble On (Led Zeppelin cover) Bis: 1. New World… (Carry Fire, 2017) |
