Lecții cu Kirk: 44 Blues

44 Blues este un standard de blues datând de undeva din Louisiana anilor ‘20.

Autorul original este necunoscut (deși se pare că ar fi Little Brother Montgomery), dar a fost popularizat de Roosevelt Sykes în 1929, sub numele de Fourty-Four.

Preluat de mulți, atât instrumental (ca și originalul), cât și cu versuri, a avut versiuni înregistrate de Howlin’ Wolf, Johnny Winter, Little Feat, Eric Burdon, The Kills sau Robert Plant.

Versiunea fingerstyle a lui Kirk este în drop D.

TAB | Partitură | Fișier GuitarPro

Adrian Coleașă


Joe Bonamassa la 40 de ani

Pe 8 mai, Joe Bonamassa a împlinit 40 de ani. Cu ocazia aniversării, a postat pe canalul său de YouTube, JoeBonamassaTV un scurt film ce încearcă să rezume în 5 minute o viață și o carieră impresionantă.

La mulți ani Joe!

Adrian Coleașă


Joan Osborne live @Hard Rock Café Bucharest

Joan Osborne este cunoscută la noi mai ales pentru One Of Us, un hit major de pe cel de-al doilea album al său, Relish (primul pentru un major). Șapte nominalizări la Grammy, un album triplu-platină și a părut să dispară, cel puțin pentru noi, din fața televizoarelor puse pe MTV. Dar partea cea mai interesantă a carierei ei de-abia începea și asta am putut vedea sâmbătă seara în Hard Rock Café.

Oprirea de la noi (prima vizită în România) a făcut parte din turneul Joan Osborne Sings The Songs Of Bob Dylan, ocazie de a promova albumul cu același titlu, realizat în urma unei campanii de crowdfunding pe PledgeMusic.

Joan Osborne, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Joan Osborne este un artist de o simplitate extrem de sofisticată și foarte direct. Personalitatea ei îi permite tururi de forță multi-gen, de la muzica pop (etapă depășită de mult), la soul (turneele în care i-a însoțit pe Funk Brothers, trupa de casă Motown), country și blues, la colaborări cu The Dead, Phil Lesh sau participarea în Trigger Hippy, trupă inițiată de Steve Gorman, toboșarul Black Crowes.

Admirația ei pentru Dylan este depășită doar de cea pentru Walt Whitman (pe care îl citează ca sursă principală de inspirație atunci când scrie), iar albumul curent este un proiect dorit de mai bine de două decenii, pe când prelua Man In The Long Black Coat pe Relish.

Joan Osborne, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Ceea ce am văzut sâmbătă seara a fost mai mult decât o selecție de coveruri Dylan, în variante foarte personale. Da, am avut parte de o mulțime de hituri, de la Quinn The Eskimo (atât de cunoscută în varianta Manfred Mann ca aproape am și uitat a cui e) în deschidere până la Knockin’ Heaven’s Door la final, trecând prin Don’t Think Twice It’s Alright sau Highway 61 Revisited. Dar am avut și Shake Your Hips (un cover Slim Harpo prin care am redescoperit-o pe Bring It On Home din 2012) sau Born To Be Loved al Lucindei Williams.

Joan Osborne a fost pentru mine sâmbătă seara o chintesență a ceea ce se numește Americana, un ambasador real, sensibil și extrem de comunicativ într-o manieră foarte sobră, dar emoționantă. Susținută excepțional de potrivit de clapele lui Keith Cotton și chitara lui Jim Boggia (el însuși un compozitor recunoscut, co-autor al unui hit de top, Glory), Osborne a reușit să aducă pe scenă un sentiment extrem de familiar oricui a avut experiența americană, a reușit să fie o reprezentare a esenței profunde a acestei țări cât un continent.

În maniera protestatară a lui Dylan a avut un scurt discurs apologetic pentru ceea ce se întâmplă acum în Statele Unite, ca și felicitări pentru propriile noastre manifestări de protest, primite cu urale și aplauze. Doar a cântat și Masters Of War, nu? Departe de teatralitatea unui Bono, a fost mult mai aproape de tonul unui activist angajat.

Iar seara s-a terminat cu un bis obligatoriu. One Of Us a fost un moment de geniu al lui Eric Bazilian, la fel de actual astăzi ca și în 1995.

Cum am văzut noi concertul? Mărturiile sunt în galeria foto de aici.

Adrian Coleașă


Joe Bonamassa, live și acustic (din nou)

Anul trecut, pe 21 și 22 ianuarie, Joe Bonamassa a avut două spectacole 100% acustice la Carnegie Hall.

Cele două show-uri au fost filmate și înregistrate, iar pe 23 iunie va apărea, la Mascot Label Group, Joe Bonamassa Live At Carnegie Hall – An Acoustic Evening.

În 2013 Bonamassa a mai scos un live acustic, dar Carnegie Hall este cu totul altceva decât show-ul din Viena.

Cu o trupă cu nouă muzicieni în spate, instrumente de la violoncel la erhu și de la hurdy-gurdy la saxofon, material cunoscut rearanjat, dar și piese noi, îl vom avea la dispoziție pe Joe cam timp Blu-ray. Sau 2 DVD-uri, sau 2 CD-uri, sau 3 LP-uri, după preferințe.

Adrian Coleașă


James Cotton, 1935–2017

Pe 16 martie, la 81 ani, ne-a părăsit James Cotton, una dintre legendele blues-ului postbelic, unul dintre pionierii muzicuței ca instrument esențial al bluesului modern.

Importanța sa ca muzician nu poate fi subestimată, dincolo de multitudinea de premii decesul său fiind comemorat în plenul Congresului Statelor Unite de către reprezentantul de Tennessee, Steve Cohen.

James Cotton, by Jason Marck

Photo by Jason Marck, courtesy of Alligator Records

Născut în Tunica, Mississippi, a devenit interesat de blues ascultându-l la radio pe Sonny Boy Williamson II (Rice Miller).

Orfan de la nouă ani, Cotton a găsit mai mult decât un mentor în Williamson și și-a început cariera profesională de la această vârstă foarte fragedă.

Nu a trecut mult și, la începutul anilor ‘50 și-a câștigat locul în trupa lui Howlin’ Wolf, la deja matura vârstă de 15 ani. Primele piese solo le-a înregistrat la Sun Records, în 1953 și 1954.

Abordat de Muddy Waters în Memphis, a cântat cu el timp de 12 ani, deși Little Walter este cel care apare pe majoritatea înregistrărilor lui Muddy până în 1958.

Oricât de flatantă și inspirațională ar fi fost colaborarea cu Waters, James Cotton era un lider înnăscut, iar 1967 a consemnat consacrarea sa ca atare. Generația hippie îmbrățișa bluesul și pe lângă activitatea cu propria sa trupă, James Cotton a colaborat cu multe nume esențiale – Janis Joplin, Grateful Dead, Led Zeppelin, Santana, Steve Miller, Paul Butterfield, Mike Bloomfield, Freddie King, BB King…

În 1977 a câștigat un Grammy pentru Hard Again, un album ce îi reunea pe Cotton, Muddy Waters și Johnny Winter. Au urmat și alte nominalizări, iar în 2006 a fost introdus în Blues Hall Of Fame.

În anii ‘90 a luptat cu un cancer de gât, care nu a reuși să-i încetinească deloc activitatea.

În 2013, Alligator Records îi publica ultimul album de studio cu material original, Cotton Mouth Man. Invitați pe album au fost prieteni și fani ai săi precum Warren Haynes, Gregg Allman, Joe Bonamassa

Pe 16 martie 2017, la 81 de ani, a murit de pneumonie într-un spital din Austin, Texas.

I s-a spus Superharp. Cu siguranță instrumentul nu ar fi fost ceea ce este astăzi fără contribuția lui James Cotton. Ierarhiile artistice sunt stupide, dar mulți spun că James Cotton a fost cel mai strălucitor exponent al muzicuței blues.

Odihnește în pace, James Henry Cotton!

Adrian Coleașă