Robert Plant, piesă nouă de pe Carry Fire

Carry Fire, al unsprezecelea album solo al lui Plant va apărea pe 13 octombrie, așa cum am scris deja aici.

Dacă May Queen a fost primul extras pe single, urmat apoi de Bones Of Saints, astăzi a apărut cel de-al treilea single, un cover după Ersel Hickey.

Înregistrat în 1958, Bluebirds Over The Mountain a fost marele hit rockabilly al lui Hickey și a fost preluat, printre alții, de Ritchie Valens (1959), The Echoes (1962) și Beach Boys (1968).

Piesa a beneficiat de tratamentul specific Robert Plant & The Sensational Shape Shifters și a devenit aproape un original. În plus, beneficiază de un invitat de marcă,  de fapt o invitată, Chrissie Hynde, de la Pretenders.

Adrian Coleașă
Anunțuri

Robert Plant: Carry Fire va apărea în octombrie

Pe 13 octombrie va apărea cel de-al unsprezecelea album de studio, solo, al lui Robert Plant, Carry Fire (al șaisprezecelea post-Zeppelin).

Robert Plant - Carry Fire

Ca și pe precendentul, lullaby and… The Ceaseless Roar (2014), trupa de acompaniament este The Sensational Shape Shifters, cărora li s-a adăugat acum cântărețul folk Seth Lakeman.

Printre cele unsprezece piese ale albumului este și un cover al clasicului Bluebirds Over The Mountain, piesă a lui Ersey Hickey din 1958, pe care lui Plant i se alătură Chrissie Hynde, de la Pretenders.

Carry Fire rămâne în același teritoriu descris de precedentul album, de fuziune folk rock cu elemente celtice și africane, un romantic ce explorează și îmbogățește ceea ce se numește generic Americana, în care își are rădăcinile înfipte ferm.

Dacă piesa titlu face cu ochiul la The Mighty ReArranger (2004), primul extras din Carry Fire este The May Queen, o referință directă la Stairway To Heaven. Noul album îl găsește într-o dispoziție meditativă, nu cea mai rock expresie a sa, dar sigur cea mai autentică în acest moment.

Plant este departe de a fi inclus printre moaștele rock-ului, din contră, rămâne un artist foarte viu, care continuă să exploreze și să se exprime într-o manieră profund originală.

Adrian Coleașă


Lecții cu Kirk: 44 Blues

44 Blues este un standard de blues datând de undeva din Louisiana anilor ‘20.

Autorul original este necunoscut (deși se pare că ar fi Little Brother Montgomery), dar a fost popularizat de Roosevelt Sykes în 1929, sub numele de Fourty-Four.

Preluat de mulți, atât instrumental (ca și originalul), cât și cu versuri, a avut versiuni înregistrate de Howlin’ Wolf, Johnny Winter, Little Feat, Eric Burdon, The Kills sau Robert Plant.

Versiunea fingerstyle a lui Kirk este în drop D.

TAB | Partitură | Fișier GuitarPro

Adrian Coleașă


Joe Bonamassa la 40 de ani

Pe 8 mai, Joe Bonamassa a împlinit 40 de ani. Cu ocazia aniversării, a postat pe canalul său de YouTube, JoeBonamassaTV un scurt film ce încearcă să rezume în 5 minute o viață și o carieră impresionantă.

La mulți ani Joe!

Adrian Coleașă


Joan Osborne live @Hard Rock Café Bucharest

Joan Osborne este cunoscută la noi mai ales pentru One Of Us, un hit major de pe cel de-al doilea album al său, Relish (primul pentru un major). Șapte nominalizări la Grammy, un album triplu-platină și a părut să dispară, cel puțin pentru noi, din fața televizoarelor puse pe MTV. Dar partea cea mai interesantă a carierei ei de-abia începea și asta am putut vedea sâmbătă seara în Hard Rock Café.

Oprirea de la noi (prima vizită în România) a făcut parte din turneul Joan Osborne Sings The Songs Of Bob Dylan, ocazie de a promova albumul cu același titlu, realizat în urma unei campanii de crowdfunding pe PledgeMusic.

Joan Osborne, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Joan Osborne este un artist de o simplitate extrem de sofisticată și foarte direct. Personalitatea ei îi permite tururi de forță multi-gen, de la muzica pop (etapă depășită de mult), la soul (turneele în care i-a însoțit pe Funk Brothers, trupa de casă Motown), country și blues, la colaborări cu The Dead, Phil Lesh sau participarea în Trigger Hippy, trupă inițiată de Steve Gorman, toboșarul Black Crowes.

Admirația ei pentru Dylan este depășită doar de cea pentru Walt Whitman (pe care îl citează ca sursă principală de inspirație atunci când scrie), iar albumul curent este un proiect dorit de mai bine de două decenii, pe când prelua Man In The Long Black Coat pe Relish.

Joan Osborne, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Ceea ce am văzut sâmbătă seara a fost mai mult decât o selecție de coveruri Dylan, în variante foarte personale. Da, am avut parte de o mulțime de hituri, de la Quinn The Eskimo (atât de cunoscută în varianta Manfred Mann ca aproape am și uitat a cui e) în deschidere până la Knockin’ Heaven’s Door la final, trecând prin Don’t Think Twice It’s Alright sau Highway 61 Revisited. Dar am avut și Shake Your Hips (un cover Slim Harpo prin care am redescoperit-o pe Bring It On Home din 2012) sau Born To Be Loved al Lucindei Williams.

Joan Osborne a fost pentru mine sâmbătă seara o chintesență a ceea ce se numește Americana, un ambasador real, sensibil și extrem de comunicativ într-o manieră foarte sobră, dar emoționantă. Susținută excepțional de potrivit de clapele lui Keith Cotton și chitara lui Jim Boggia (el însuși un compozitor recunoscut, co-autor al unui hit de top, Glory), Osborne a reușit să aducă pe scenă un sentiment extrem de familiar oricui a avut experiența americană, a reușit să fie o reprezentare a esenței profunde a acestei țări cât un continent.

În maniera protestatară a lui Dylan a avut un scurt discurs apologetic pentru ceea ce se întâmplă acum în Statele Unite, ca și felicitări pentru propriile noastre manifestări de protest, primite cu urale și aplauze. Doar a cântat și Masters Of War, nu? Departe de teatralitatea unui Bono, a fost mult mai aproape de tonul unui activist angajat.

Iar seara s-a terminat cu un bis obligatoriu. One Of Us a fost un moment de geniu al lui Eric Bazilian, la fel de actual astăzi ca și în 1995.

Cum am văzut noi concertul? Mărturiile sunt în galeria foto de aici.

Adrian Coleașă