High Fighter: Before I Disappear, premieră video

În iulie 2019, High Fighter își lansau cel de al doilea  album de studio, Champain, la Argonauta Records.

High Fighter, by Basti Grim

Extrem de respectați de comunitatea stoner & sludge, cvintetul din Hamburg a evoluat continuu de la debutul din 2014, EP-ul The Goat Ritual, urmat în 2019 de primul album, Scars & Crosses, totul într-un program de turnee ce i-a purtat prin cele mai mari festivaluri, de la Wacken la Desert Storm (din Londra, Berlin și Anvers) și în compania unor trupe precum Ahab, Conan, Elder, Downfall Of Gaia, Crowbar, Corrosion Of Conformity, Brant Bjork sau The Midnight Ghost Train. Rețeta lor proprie de doom, stoner, sludge, psychedelia, blues și metal a întrunit nu numai aprecierile unei mase de fani în creștere, dar și laudele publice ale unor Jon Davis (Conan) sau John Garcia (Kyuss, Slo Burn, Unida, Vista Chino).

Acum, la un an după lansarea albumului, High Fighter au lansat și un clip nou pentru piesa de deschidere, Before I Disappear, clip realizat de basistul Constantin Wüst, o introducere reprezentativă pentru evoluția trupei și a fuziunii coerente de senzații contrastante ce îi reprezintă în acest moment.

Adrian Coleașă

High Fighter online:
www.facebook.com/highfighter
www.instagram.com/highfighter_official
www.highfighter.bandcamp.com
www.argonautarecords.com


Michael Landau la un nou album solo

Michael Landau este unul dintre cei mai respectați chitariști ai industriei și una dintre comorile ascunse publicului larg. La 19 ani îl acompania pe Boz Scaggs într-un turneu mondial și de la 20, la recomandarea bunului său prieten Steve Lukather, se dedica muncii de studio.

Photo by Austin Hargrave, courtesy of Mascot Label Group

De la începutul anilor ‘80 încoace a participat ca muzician, inginer de sunet, producător sau chitarist la un număr impresionant de albume ale unor nume precum Pink Floyd, Miles Davis, Joni Mitchell, BB King, James Taylor, Ray Charles, Donna Summer, Tim McGraw, Stevie Nicks, Cher, Graham Nash, Roberta Flack, Ringo Starr, Celine Dion, Michael Bolton, Joe Cocker, Faith Hill, LeAnn Rimes, Rod Stewart, Michael Jackson, Alanis Morissette, Anastacia, Mariah Carey și mulți, mulți alții.

Câștigător al unui Grammy în 2018 și nominalizat la un altul în 2016, Fender i-au scos mai multe modele semnătură, două chitare Custom Shop, inspirate de două dintre Stratocasterele sale, din 1963 și 1968, ca și un amplificator, Hot Rod Deville ML212.

Pe 21 august, la The Players Club, divizie a Mascot Label Group, va apărea Liquid Quartet Live, noul său material solo, înregistrat anul trecut în legendarul The Baked Potato Jazz Club din Los Angeles.

Alături de Michael Landau, pe scenă au urcat în acea seară de noiembrie toboșarul Abe Laboriel Jr (Paul McCartney), basistul Jimmy Johnson (Alan Holdsworth) și David Frazee (Burning Water), chitară și voce pentru un set ce a cuprins piese noi (Well Let’s Just See, Can’t Walk Away From It Now), ca și alegeri inspirate din repertoriul său anterior precum Bad Friend și One Tear Away (de pe Rock Bottom din 2018) sau ale unor alte trupe ale sale, ca Burning Water (Can’t Buy My Way Home, Killing Time) sau Renegade Creation, proiectul său cu Robben Ford (Greedy Life, Renegade Destruction).

În așteptarea albumului, avem deja un prim extras, Can’t Buy My Way Home.

Pre-order Liquid Quartet Live: http://smarturl.it/Landau-MLG

Adrian Coleașă


Sidemen: Long Road To Glory, când blues-ul devine film

Oare cum e când lumea largă nu te cunoaște, dar fanii tăi sunt unii ca Jimi Hendrix, Jimmy Page sau Eric Clapton?

Sidemen: Long Road To Glory îi aduce în prim-plan pe trei dintre acești muzicieni legendari, care au scris istoria blues-ului și implicit a rock-ului, în umbra unor monștri sacri precum Muddy Waters și Howlin’ Wolf. Hubert Sumlin, chitaristul lui Wolf, ca și Pinetop Perkins (pian) și Willie “Big Eyes” Smith (tobe, muzicuță), din trupa lui Waters, se numără printre cei care au influențat decisiv forma unui gen ce a cucerit lumea și și-a pus amprenta asupra culturii universale de mai bine de jumătate de secol încoace.

Scott Rosenbaum (Red Hawk Films), este un regizor, scenarist și producător din New York, remarcat de Spike Lee și invitat de acesta să ucenicească alături de el la Miracle at St. Anna. Și-a făcut debutul cu lungmetrajul The Perfect Age Of Rock ’n’ Roll în 2011, film în care apărea și celebrul Peter Fonda, dar și cei trei bluesmeni, Hubert, Pinetop și Willie, o mostră autentică a celor mai adânci rădăcini blues într-un film rock.

Pornit de la un concept asemănător The Last Waltz, în 2008, realizarea Sidemen a durat aproape un deceniu și a evoluat într-un tribut ce sărbătorește viețile și realizările celor trei, în propriile lor cuvinte ca și în relatărilor pline de respect ale unor Bonnie Raitt, Joe Bonamassa, Derek Trucks, Warren Haynes, Joe Perry, Kenny Wayne Shepherd, Eric Gales, Robbie Krieger sau Keith Richards.

Din umbrele celor mari, viețile celor trei s-au încheiat în plină lumină a reflectoarelor, momentul de entuziasm sincer în care Pinetop și Willie își primesc Grammy-ul pentru albumul Joined At The Hip are aroma succesului câștigat în vieți de muncă, cei trei adunând împreună circa 200 de ani de cântat și înregistrat. Așa cum viețile lor s-au întrețesut decenii la rând, ne-au și părăsit împreună, toți trei în 2011, la câteva luni distanță unul de altul.

Dincolo de firul narativ central, Sidemen: Long Road To Glory este unul dintre documentele de neratat despre istoria blues-ului. Nu are doar o importanță istorică indiscutabilă și extrem de solid documentată, ci și o calitate de agrement care îl face ușor și plăcut de urmărit de adepții genului, în același timp convertindu-i pe neofiți.

De acum filmul este disponibil internațional pe All Guitar Network, o platformă digitală creată de Norman’s Rare Guitars și Fabrizio Grossi.

Adrian Coleașă


Larry Brown, o viață în blues

Larry Brown nu a fost o stea strălucitoare a scenei de blues. Nu a umplut arene și stadioane, dar a trăit o viață desprinsă din cel mai întunecat blues. A fost, a trăit, totul se conjugă acum la trecut pentru că ne-a părăsit, o altă victimă a pandemiei curente.

Larry Brown, by Cristina Arrigoni

Photo courtesy of Cristina Arrigoni

Născut în 1953 în Forsyth, Georgia, crescut în coliba bunicilor alături de 15 alți copii, a văzut și a trăit tot ce se putea mai rău, violență și oroare, tortură și abuzuri. La opt ani, bătut de cinci oameni în toată firea, a fost legat de un copac și folosit pentru tras la țintă. A supraviețuit cumva, împușcat în față, dar cu un glonte în obraz și o bâlbâială care l-a împiedicat să vorbească ani de zile.

La 13 ani, după un alt episod violent, a trebuit să părăsească Forsyth și să se mute în Long Island, la părinții plecați în căutare de muncă. Tot atunci a primit și prima pereche de pantofi din viața lui. O chitară a fost mereu prezentă în casă, dar, frustrat și nerăbdător, nu s-a ținut niciodată serios de ea.

La 29 de ani viața i-a luat o întorsătură dezastruoasă. O altercație violentă cu angajatorul său a dus la moartea acestuia și la o condamnare de cel puțin 33 1/3 ani pentru Larry. A trecut prin șapte penitenciare de maximă securitate din statul New York, dar în primul dintre ele, Sing Sing, și-a găsit salvarea în muzică. Chitara adusă de mama lui l-a ajutat să treacă prin 35 de ani de încarcerare și 5 cereri de eliberare condiționată respinse.

Larry Brown, by Cristina Arrigoni

Photo courtesy of Cristina Arrigoni

Mama lui a murit în 1991, fără să-l fi auzit vreodată cântând. Larry Brown a fost eliberat condiționat pe 12 aprilie 2018 și primul concert l-a avut pe 12 aprilie 2019, exact la un an după eliberarea din penitenciar, un set scurt în deschidere la Dana Fuchs, în legendarul club Iridium din New York.

Nu a devenit un star și putea fi văzut adesea în Washington Square Park, în terminalele Port Authority sau în metroul new-yorkez. Misiunea vieții lui devenise “ca oamenii să fie fericiți să mă vadă venind și să se întristeze când mă văd plecând”. 21 aprilie a fost ziua în care toți cei care l-au cunoscut au fost mai triști ca oricând.

Dar Larry nu va fi uitat. Scott Rosenbaum (Red Hawk Films), cunoscut și pentru multipremiatul Sidemen: Long Road To Glory, i-a transpus povestea într-un documentar ce a avut premiera pe 27 martie, Life & Larry Brown.

Am stat de vorbă cu Scott, vizibil marcat de pierderea celui ce nu i-a fost subiect de film, ci i-a devenit prieten.

AC: Cum ai ajuns să faci filmul despre Larry?

SR: Sidemen: Long Road To Glory era practic terminat atunci când l-am întâlnit pe Larry, acum doi ani. Un bun prieten al meu, alături de care cânt într-o trupă și care a fost managerul lui Hubert Sumlin într-o vreme, l-a întâlnit pe Larry în Guitar Center-ul din Long Island. Intrase să se uite la chitarele acustice și în camera respectivă era Larry, cântând ceea ce pentru urechile lui Steve, un mare fan de blues, era cel mai autentic Delta blues pe care-l poți auzi zilele astea. Au intrat în vorbă și Larry i-a povestit câte ceva din viața lui, de-abia ieșise din pușcărie, poate de patru luni. Seara, Steve a venit la repetiții și a început să-mi povestească despre întâlnire. Am știut imediat că trebuie să aflu mai multe pentru că era o poveste incredibilă, ceva ce nu întâlnești în fiecare zi.

După ce am făcut documentarea poveștii lui Larry și ne-am întâlnit de trei ori la prânz pentru interviuri, am hotărât să filmez ceea ce ai văzut că e linia directoare a filmului, interviul, am vrut acel portret intim al lui, pentru că este un povestitor atât de convingător, ceea ce cred că se vede. Mi-am zis că nu există o manieră mai puternică de a spune povestea decât concentrându-mă pe el. A stat șase ore în spațiul acela, vorbind și cântând la chitară. după care am editat totul și am montat poveștile lui creând coloana vertebrală a filmului. După care am vizitat locațiile cheie pentru povestea lui, de la scena crimei de pe vremuri până la secvențele filmate pe plajă, într-o opoziție totală cu experiența lui din închisoare, pe care am vrut să o modelăm în timpul interviului, foarte de aproape, foarte claustrofobică.

Speram ca anul acesta să scoatem filmul în circuitul de festivaluri. Dar a lovit pandemia și toate festivalurile, ca de altfel totul pe lumea asta, s-au anulat așa că am avut mai multe lansări online în ultimele săptămâni, la mai multe festivaluri locale.

Când a început pandemia l-am căutat pe Larry, care stătea într-o halfway house din Long Island, să mă asigur că înțelege cât de serioasă e situația și să văd dacă au mâncare. L-am tot sunat după aceea, după ce oamenii vedeau filmul și dădeau feedback. Oamenii se îndrăgosteau de povestea lui și de el, era încântat de ceea ce auzea. Ultima oară am vorbit cu el acum două săptămâni, miercuri, și începuse să se simtă rău deja, l-a lovit până vineri când au chemat ambulanța care l-a dus la spital. Am aflat de-abia vinerea trecută, când m-a sunat femeia care conduce acea halfway house să-mi spună că e la ICU, la terapie intensivă. A decedat luni noaptea și noi am aflat marți dimineața.

A fost un final șocant și foarte trist pentru noi toți cei care am lucrat la film și ne-am apropiat de el în ultimii doi ani. E incredibil când mă gândesc cum s-au întâmplat atâtea lucruri în anii ăștia si acum nu mai e.

AC: Filmul este foarte mult moștenirea lui.

SR: Așa e, foarte mult. Am fost atât de bucuros să văd cât de încântat era. A fost un pas foarte curajos pentru el să-și spună povestea. E atât de greu, din atât de multe puncte de vedere. Nu e un tip deschis, îți dai seama, după ce a stat 35 de ani în pușcărie, fără să mai vorbim despre viața lui dinainte.

A fost foarte deschis cu noi, cred că a văzut beneficiile în a-și împărtăși povestea cu noi, o experiență cathartică pentru el, era foarte mândru de interesul nostru și al oamenilor care vedeau filmul și îl căutau. E un final oribil, la care nu se aștepta nimeni, credeam că mai are mulți ani de cântat. Dorința lui era să încerce să facă bine, își dădea seama că a făcut multe lucruri foarte rele, nu sunt scuze pentru ele, poți să vezi un portret complet, de unde vine și ce forțe l-au ghidat. Dar aprecia această nouă șansă la viață pe care a primit-o după ce a fost eliberat și tot ce vroia era să răspândească bucurie prin muzica lui și asta a și făcut, timp de doi ani.

AC: Presupun că nu există înregistrări ale muzicii lui, în afară de ceea ce se vede în film.

SR: De fapt am mai multe. Fabrizio (Grossi) este interesat să primească piesele. În timpul filmării, care s-a făcut într-un studio, am pus mai multe microfoane decât se văd în cadru, inginerul de sunet a înregistrat tot și i le voi trimite lui Fabrizio să vadă dacă le poate mixa și o să le punem undeva.

AC: Vreo șansă să îi puteți îndeplini dorința de a fi îngropat lângă mama lui?

SR: Ne ocupăm de asta. Trebuie să vedem care sunt costurile și logistica. Mormântul pe care îl vezi în film a fost asigurat de biserică, nu există un loc liber lângă ea, așa că încercăm să îl incinerăm și să îl punem în coșciugul ei, altfel nu ar putea să fie lângă ea. Încercăm să ne dăm seama cât ar costa, se pare că e destul de scump, toți cei implicați în film vor cotiza, poate vom face o campanie pe GoFundMe

AC: Pandemia va trece. Înțeleg că filmul a fost primit foarte bine.

SR: Până acum, da. Adevărata provocare pentru orice film este să fe distribuit, să fie văzut de oameni. Sunt discuții cu mai mulți pentru a ajunge pe platforme mai mari.

Nu știu ce o să se întâmple cu festivalurile, edițiile de anul acesta sunt anulate, dar mă bucur că nu am așteptat. Mă bucur că a fost aici să vadă că a ieșit și să primească laudele. Îmi vine greu să cred că vorbim despre el la trecut, dar s-a întâmplat atât de repede.

Life & Larry Brown este disponibil gratuit, în totalitatea sa, pe Vimeo.

Într-o notă optimistă, îmi face plăcere să anunț o nouă platformă de distribuție digitală, All Guitar Network, o colaborare între Norman’s Rare Guitars și Fabrizio Grossi, dedicată tuturor celor muzicale, de la filme, concerte, documentare, până la video-uri educaționale. De pe 24 aprilie pe această platformă va fi disponibil și Sidemen: Long Road To Glory, filmul hit al lui Scott, de neratat pentru orice iubitor de blues. A propos, până la Sidemen nu văzusem încă un scor de 100% fresh pe Rotten Tomatoes.

Adrian Coleașă


Whitesnake anunță trilogia Red, White & Blues!

Whitesnake anunță Red, White & Blues, o trilogie ce va cuprinde trei colecții de hituri organizate tematic. Primul album va fi The Rock Album (white), anunțat pentru 19 iunie, urmat mai apoi de Love Songs (red) și The Blues (evident, blue). Colecțiile cuprind o selecție de piese revăzute, remixate și remasterizate.

Surpriza primului album este Always The Same, o piesă inedită, înregistrată în timpul sesiunilor pentru Flesh & Blood din 2019.

The Rock Album acoperă mai bine de trei decenii de activitate a grupului, între 1984 și 2011, din șase albume de studio ale trupei, plus o piesă (She Give Me) de pe albumul solo al lui Coverdale, din 2000.

Anii ‘80 sunt reprezentați de Love Ain’t No Stranger (de pe Slide It In, 1984), Judgement Day (Slip Of The Tongue, 1989), ca și Still Of The Night, Give Me All Your Love și Here I Go Again, toate de pe albumul eponim din 1987.

Restless Heart (1987) a dat patru piese, printre care și Can’t Stop Now. Good To Be Bad (2008) este reprezentat de Best Years și Can’t You Hear The Wind Blow. Pe lângă toate acestea, mai găsim și piesa titlu a albumului Forevermore (2011), ca și o versiuni remixate, cu aranjamente alternative, pentru All Or Nothing (de pe Slide It In, 1984)  și pentru Tell Me How (de pe Forevermore, 2011).

Adrian Coleașă

Pre-order The Rock Album: https://rhino.lnk.to/therockalbum