Whitesnake, albumul Purple

Regretatul Jon Lord își dorea o reunire a formulei Deep Purple Mk III, iar după moartea sa, Coverdale și Blackmore ar fi discutat posibilitatea, în 2012. Din păcate, singura concluzie a fost că sunt de acord că nu sunt de acord cu viziunea celuilalt despre această reuniune.

Totuși, ideea a rămas, cel puțin pentru Coverdale și se materializează în noul album Whitesnake ce este anunțat pentru 19 mai, via Frontiers Records.

The Purple Album este primul pe care apare noul chitarist, Joel Hoekstra, alături de Reb Beach (chitară), Michael Devin (bas) și Tommy Aldridge (tobe). Conduși evident de aceeași mână fermă a lui David Coverdale.

Piese Deep Purple erau deja nelipsite în repetoriul live Whitesnake (excelentul medley Burn/Strombringer și Soldier Of Fortune), iar reinterpretările se anunță a fi de mare clasă.

Acoperind perioada Deep Purple Mk III și Mk IV, albumul debutează cu Burn și se închide cu Stormbringer (de altfel primul single și primul clip de pe album), trecând printr-un repertoriu excepțional ce cuprinde Mistreated, Soldier Of Fortune și You Keep On Moving, printre cele 15 piese din cuprins (inclusiv cele 2 bonusuri de pe varianta de lux).

Lansarea albumului va fi urmată de un turneu mondial, din care sunt anunțate deocamdată doar datele americane de debut. Să sperăm că nu ne va ocoli.


Joel Hoekstra, noul chitarist Whitesnake

Și iată că a fost anunțat oficial succesorul lui Doug Aldrich în Whitesnake.

S-a pariat pe o întoarcere a lui Adrian Vandenberg, s-au speculat numele unor John Sykes sau chiar Bernie Marsden, dar, ca de obicei, Coverdale a venit cu o surpriză.

Photo by Ben Miller

Joel Hoesktra este un chitarist new-yorkez ce activa până în acest moment la Night Ranger și atunci când nu era în turneu, pe Broadway, în musical-ul “Rock Of Ages”.

Născut la Chicago din părinți muzicieni, a avut de mic parte de o educație clasică, primele instrumente fiind violoncelul și pianul. Asta până l-a auzit pe Angus Young și s-a apucat de chitară.

A fost chitarist de turneu pentru Trans-Siberian Orchestra, Foreigner, Jeff Scott Soto, Dee Snider și mulți alții.

A participat la trei albume Night Ranger (Somewhere in California, 24 Strings & a Drummer (live & acoustic, High Road), unul cu Trans-Siberian (Dream of Fireflies (On a Christmas Night)) și are trei albume solo (13 Acoustic Songs, The Moon is Falling, Undefined).

David Coverdale a avut mereu fler pentru chitariști excepționali, alături de care a și compus piese de excepție, așa că, oricât de suprinzătoare poate părea alegerea, nu pot decât să pariez că a fost una inspirată.

Photo: Ben Miller


Rock The City? Yup!

Am fost în ziua a treia, că aia m-a interesat. Am ajuns la Whitesnake, pentru că pe ei și pe Judas Priest vroiam să-i văd. Mi-au plăcut, oricum venisem chitit să-mi placă.

Coverdale a avut mereu mână bună la chitariști. Doug Aldrich și Reb Beach sunt doi profesioniști de mare clasă și să-i văd e mereu o plăcere și o lecție de instrument. A propos, după “Forevermore”, anul acesta a apărut în fine și un live epocal Whitesnake, “Live At Donnington 1990”. Pe vremea aia chitariști erau Adrian Vandenberg și Steve Vai, cred că e suficient să spun doar atât.

Reb Beach & Doug Aldrich Whitesnake Whitesnake
Whitesnake Whitesnake Whitesnake
Whitesnake Doug Aldrich David Coverdale

Sunt fan Whitesnake, cu siguranță m-am bucurat să-i văd. Și show-ul a meritat banii. Pe de altă parte, oricât de fan aș fi, nu pot să nu remarc degradarea vocii lui Coverdale. Altfel energic, cu prezență, alea-alea. Toți îmbătrânim, ne lasă curelele fizice, dar unii se adaptează mult mai bine decât alții.

Cum ar fi, hm, să luăm un nume la întâmplare, Rob Halford.

Nu pot să-mi imaginez un epitaf mai bun pentru Judas Priest. Mă rog, epitaf e prea mult spus probabil, mai degrabă un fel de recapitulare generală. De la “Rocka Rolla” până la “Nostradamus”. Mi-au încântat adolescența, m-au încântat și acum. Cu toată simbolistica proprie lor și un “Metal God” benevolent, care și-a dirijat “supușii” să cânte la unison “Breaking The Law”. De la cap la coadă, o voce colectivă și atât (senzațional moment).

Judas Priest Judas Priest Judas Priest
Judas Priest Judas Priest Judas Priest
Judas Priest Judas Priest Judas Priest

Mă așteptam să fie mai multă lume, asta e, atât s-a putut. Până la urmă, egoist poate, mă bucur pur și simplu că am fost acolo. Vorba unui amic, “hell bent for leather in the still of the night”. Să trăiască!


Whitesnake: În vecii vecilor

Ieri a ieșit noul album Whitesnake, “Forevermore”. Da, am verificat, traducerea chiar e „În vecii vecilor”. La mine cântă încontinuu de când a venit.

Ce și cum, să mai povestească și singuri, de ce să scriu tot eu?

Are cuvântul David Coverdale.

Urmează Doug Aldritch. (ce talent are și Coverdale să își asocieze chitaristi excepționali)

Ultimul, dar nu cel de pe urmă, celălalt chitarist, Reb Beach.

Fare thee well, ne vedem pe 3 iulie, la Romexpo. Mă duc să mai pun o dată albumul.


Nu-i amor în inima urbei, dom’le!

Cam așa aș fi putut să-mi cânt zilele astea. Orașul ăsta nu e prea vesel de felul lui; sau o fi doar reținut, că avem simțul ridicolului exacerbat și doamne ferește să riscăm să fim penibili în public. Tristețe, frig, întuneric, mizerie… clar, nu-i dragoste p-aici, e marfă rară, se ascunde și aia pe unde poate.

Uite așa am regresat, terapeutic  Când eram mai mic ascultam cu gura cascată o piesă de-i zicea “Ain’t No Love In The Heart Of The City”. Prima oară mi-au cântat-o de pe scenă Iris (când eram printr-a șaptea, la T4). De fiecare dată de-abia o așteptam. Nu mi-era mie clar ce și cum e cu piesa asta, era cam deosebită de restul repertoriului, da’ îmi plăcea. Rău de tot!

N-a durat mult și am descoperit de unde o ascultaseră și ei. Uite-așa am dat si de Whitesnake.

N-am fost primul sau singurul. De fapt, a fost primul lor succes și a rămas în repertoriu din 1978 până astăzi.

Atât de legată era de Whitesnake piesa asta în mintea mea încât nici nu încolțea vreo îndoială că nu ar fi scrisă de ei. Am chiar o bănuială că de la asta i se trage lui Coverdale obsesia textelor cu temă unică “baby baby”.

Dar anii au trecut, am depășt cu greu trauma revelației că nu există Moș Crăciun, eram deja călit, pregătit să aflu alte adevăruri esențiale.

Într-o bună zi, m-a luat adevărul de plete (da, pe vremea aia mai aveam), mi-a întors universul cu roatele în sus și așa l-a lăsat.

Pentru că “Ain’t No Love…” a fost înregistrată prima oară în 1974, de Bobby “Blue” Bland. De scris au scris-o Michael Price și Dan Walsh (am verificat, că nu știam cine-s cetățenii).

Pentru Bobby Bland a fost un hit minor (a ajuns în Top Ten R’n’B și cam atât), dar au înregistrat-o legiuni de artiști. De la Whitesnake la Allman Brothers, de la Al Brown la Vaya Con Dios și de la Chris Farlowe la Jay-Z. Una dintre versiunile mele preferate îi aparține lui Paul Weller.

Acu’ mă întreb și eu, chiar n-o fi? Parcă se lamentează prea mult domnii pentru ceva inexistent. Am fost atent la text, spune clar “fără tine nu e”. Da’ eu sunt de părere că există oricum, avem în stoc, doar ni se pare din când în când că lipsește.