Empire of the Sun la București – nu te poți împotrivi unei arene care dansează

Există o versiune a celor de la Empire of the Sun pe care o anticipezi înainte să intri: synth-pop sclipitor, costume elaborate, un decor suprarealist. Ceea ce nu anticipezi cu adevărat este cât de heavy devine totul, cât de dens muzical, cât de imprevizibil. La Arenele Romane, turneul Ask That God a dezvăluit o trupă care operează la un nivel de complexitate pentru care reputația lor radiofonică pur și simplu nu te pregătește.

Seara a debutat cu Roi Turbo, un duo sud-african stabilit în Marea Britanie, format dintr-un DJ și un chitarist care trece ocazional la percuție. Muzica lor house a creat o atmosferă funcțională și lipsită de grabă pentru publicul în formare; o încălzire în sensul cel mai literal al cuvântului.

De la primele note ale setului principal, devine clar că Empire of the Sun nu vând muzică cu un strop de vizual pe margine, ei pun în scenă o lume. Producția se inspiră puternic din teatrul kabuki: interpreți cu fețe albe, în costume stratificate și ornate, care estompează granițele dintre gen și epocă, mișcându-se cu o calitate deliberată, ritualistică, ce conferă spectacolului o gravitate ceremonială chiar și în momentele sale cele mai euforice. Steele însuși trece prin ipostaze care seamănă mai puțin cu schimbări de costum și mai mult cu transformări, fiecare dintre ele reprezentând un alt personaj în cadrul aceleiași mitologii.

Dansatorii merită o cronică separată. Precisi fără să fie robotici, expresivi fără să alunece în pantomimă, ei oferă un contrapunct vizual constant arhitecturii sonore, uneori oglindind intensitatea acesteia, alteori mișcându-se în contrast deliberat cu ea, ceea ce se dovedește la fel de eficient.

Decorul este impunător, seren, suprarealist, completat de proiecțiile realizate impecabil, într-un proiect perfect unitar, simultan absurd și ciudat de emoționant, genul de imagini care se fixează în memorie și rezistă oricărei explicații facile. Empire of the Sun au înțeles dintotdeauna că spectacolul și sinceritatea nu se exclud reciproc.

Spectacolul de lumini funcționează la o scară care valorifică la maximum cerul deschis al Arenelor Romane. Fasciculele sculptează întunericul cu precizie geometrică în pasajele mai grele, apoi se dizolvă în valuri calde de culoare pentru momentele mai tandre. Interacțiunea dintre lumină și sunet este suficient de strânsă pentru a sugera o singură viziune auctorială în spatele ambelor.

Unitatea stilistică a spectacolului este una dintre realizările sale discrete. În ciuda salturilor peste aproape două decenii de material (de la euforia cristalină a lui Walking on a Dream la întunericul convulsionat al noului album), setlistul nu pare “asamblat”. Respiră ca un organism unic, fiecare secțiune alimentând-o pe următoarea cu logica unui argument construit cu grijă.

Latura mai grea, industrială, te surprinde de timpuriu. Television, Awakening, DNA, aceste piese lovesc cu o masivitate care umple o arenă în aer liber altfel decât o fac imnurile. Publicul absoarbe, se adaptează și se apropie. Oamenii ăștia știu cu adevărat să cânte, și asta devine din ce în ce mai imposibil de ignorat pe măsură ce spectacolul evoluează. Dialogul dintre chitară și clape, în special duelul prelungit care erupe după Music on the Radio și se revarsă în ceea ce sună a Revolve, este genul de moment care reconfigurează întregul demers. Acesta nu a fost nicodată un proiect de studio, ci un desant live.

Pasajul atmosferic de la mijlocul setului, construit în jurul dinamicii muntoase a lui High and Low, este locul în care spectacolul câștigă cea mai neașteptată comparație: există accente autentice de rock progresiv aici, schimbări unghiulare și precise de dispoziție și textură care amintesc de era Owner of a Lonely Heart a celor de la Yes. Blând, apoi colosal, delicat, apoi vast.

Și vine Ask That God, iar maiestuos este singura descriere corectă. Aterizează ca un argument final rostit cu o voce orchestrală deplină, luminile ating o grandoare monumentală, iar dansatorii încremenesc exact în momentul potrivit.

Mi-a rămas o imagine cu publicul. Într-unul din momentele de celebrare, marea de ecrane de telefoane ridicate în aer nu a semănat cu nimic din ce am văzut la un concert. Nu o pădure de telefoane — un ocean, sclipitor și unanim, publicul punând în scenă propriul spectacol de lumini ca răspuns la cel de deasupra lor.

Bisul înlătură orice îndoială rămasă cu privire la anvergura trupei. Lux, Standing on the Shore — la fel de grele ca orice a precedat, genul de greutate finală care te lasă ușor uluit pe drumul spre ieșire. Empire of the Sun și-au construit reputația pe frumusețe. Ceea ce Bucureștiul a confirmat este că au construit în tăcere ceva mult mai dur dedesubt.

Adrian Coleașă

Concertul Empire of the Sun a fost prezentat de Emagic.

Galeriile foto ale serii sunt disponibile atât pe pagina Midnight Burst, cât și pe pagina autoarei, Anca Coleașă.