Bumblefoot, party la Fabrica

Dacă Ron “Bumblefoot” Thal mai are nevoie de vreo prezentare, înseamnă că ați fost complet deconectați de lumea chitariștilor de top din ultimele două decenii.

Cu ani buni înainte de debutul oficial la Shrapnel Records (The Adventures of Bumblefoot, 1995), îl făcea pe Mike Varney să-l compare cu Frank Zappa, după ce-i trimisese un demo în 1989, și pe cei de la Guitar Network Magazine să-l declare “ridicol [de talentat]… în sensul bun”, în 1993.

Bumblefoot live la Fabrica - by Adrian Coleașă, 2017

Photo by Adrian Coleașă

Anii au trecut, Ron Thal a devenit cunoscut ca Bumblefoot unui public mult mai larg decât cel al pasionaților de chitară, în vâltoarea unei cariere extrem de prolifice. Muzician, chitarist, producător, fotograf, actor pasionat de filme horror… nu sunt multe domenii artistice în care să nu se fi implicat. Toate pe lângă o mulțime de proiecte caritabile în care este activ în permanență.

Luni, 25 septembrie, a revenit în România,  pe scena clubului Fabrica, ca un preambul la Ziua Chitarelor 5, ce se va desfășura anul viitor. Un preambul de bun augur pentru un eveniment conceput de Corrado Sgandura, devenit esențial pentru orice fan al instrumentului, un festival ce a crescut de la o ediție la alta și a adus mereu nume de referință ale instrumentului.

Bumblefoot nu a venit singur, ci cu o trupă de acompaniament de același nivel, compusă din Stefano Xotta (chitară), Dino Fiorenza (bas) și Kyle Hughes (tobe, la 19 ani deja un fenomen al instrumentului).

Și dacă s-a anunțat un party, chiar party a fost. Ron și-a sărbătorit pe scenă cea de-a 48-a aniversare, iar cei veniți la concert au fost prietenii din public veniți să-l sărbătorească. Și da, i-au cântat “la mulți ani!” și i-au adus cadouri; pe lângă torturile din backstage.

Setlistul a trecut în revistă atât cariera sa solo din ultimii două decenii (Guitars Suck apărea pe 9.11 din 2001, Abnormal și Glad To Be Here pe Abnormal, din 2008, până la Little Brother Is Watching, Never Again și Don’t Know How To Pray Anymore, de pe Little Brother Is Watching, din 2015), cât și coveruri ale unor trupe pe care le recunoaște deschis ca influențe, ca Somebody To Love (Queen), Run To The Hills (Iron Maiden) sau un Pink Panther care l-ar fi umplut de mândrie pe Zappa, dacă ar fi cântat metal. Apoteoza a fost finalul cu Sweet Child O’ Mine cu publicul pe scenă, un rezumat epic al unei seri excepționale.

Bumblefoot live la Fabrica - by Anca Coleașă, 2017

Photo by Anca Coleașă

Ron Thal este fără îndoială un rock star și un chitarist excepțional. Dar este cel mai amabil rock star și cel mai ludic chitarist pe care l-am văzut vreodată. La mulți ani sănătoși și sper să ne revedem curând, în orice ipostază dorește el, solo, cu Art Of Anarchy, cu Sons Of Apollo… Orice ar fi, cu siguranță va fi mai mult decât o plăcere.

Iar imaginile serii sunt disponibile atât aici, cât și pe paginile fotografilor, aici și aici.

Adrian Coleașă

Anunțuri

Robert Plant, piesă nouă de pe Carry Fire

Carry Fire, al unsprezecelea album solo al lui Plant va apărea pe 13 octombrie, așa cum am scris deja aici.

Dacă May Queen a fost primul extras pe single, urmat apoi de Bones Of Saints, astăzi a apărut cel de-al treilea single, un cover după Ersel Hickey.

Înregistrat în 1958, Bluebirds Over The Mountain a fost marele hit rockabilly al lui Hickey și a fost preluat, printre alții, de Ritchie Valens (1959), The Echoes (1962) și Beach Boys (1968).

Piesa a beneficiat de tratamentul specific Robert Plant & The Sensational Shape Shifters și a devenit aproape un original. În plus, beneficiază de un invitat de marcă,  de fapt o invitată, Chrissie Hynde, de la Pretenders.

Adrian Coleașă

Robert Plant: Carry Fire va apărea în octombrie

Pe 13 octombrie va apărea cel de-al unsprezecelea album de studio, solo, al lui Robert Plant, Carry Fire (al șaisprezecelea post-Zeppelin).

Robert Plant - Carry Fire

Ca și pe precendentul, lullaby and… The Ceaseless Roar (2014), trupa de acompaniament este The Sensational Shape Shifters, cărora li s-a adăugat acum cântărețul folk Seth Lakeman.

Printre cele unsprezece piese ale albumului este și un cover al clasicului Bluebirds Over The Mountain, piesă a lui Ersey Hickey din 1958, pe care lui Plant i se alătură Chrissie Hynde, de la Pretenders.

Carry Fire rămâne în același teritoriu descris de precedentul album, de fuziune folk rock cu elemente celtice și africane, un romantic ce explorează și îmbogățește ceea ce se numește generic Americana, în care își are rădăcinile înfipte ferm.

Dacă piesa titlu face cu ochiul la The Mighty ReArranger (2004), primul extras din Carry Fire este The May Queen, o referință directă la Stairway To Heaven. Noul album îl găsește într-o dispoziție meditativă, nu cea mai rock expresie a sa, dar sigur cea mai autentică în acest moment.

Plant este departe de a fi inclus printre moaștele rock-ului, din contră, rămâne un artist foarte viu, care continuă să exploreze și să se exprime într-o manieră profund originală.

Adrian Coleașă


Black Country Communion revine

Black Country Communion a fost lansat cu surle și trâmbițe, ca un supergrup supriză al anului 2009. Kevin Shirley i-a văzut împreună pe scenă pe Glenn Hughes și Joe Bonamassa și a avut ideea de a face o trupă cu cei doi. Tot a lui a fost și ideea de a-l coopta pe Jason Bonham, iar Derek Sherinian a fost adus pur și simplu pentru că aveau nevoie de cineva care să cânte la orga Hammond, cum spunea atunci Hughes.

BCC 2017, by Neil Zlozower

Photo by Neil Zlozower, courtesy of Mascot Label Group

Inițial au fost comparați (inevitabil) cu Deep Purple, mai apoi (la fel de inevitabil) cu Led Zeppelin. Comparațiile nu sunt lipsite de substanță, dar lucrurile au mers dincolo de cele două șabloane muzicale, iar dovadă stau cele trei albume de studio (plus un live) publicate în cei patru ani de existență ai trupei.

În 2013, Bonamassa anunța că trupa nu va mai continua, Sherinian devenea membru deplin al grupului său solo, iar Hughes și Bonham fondau California Breed, proiect desființat un an mai târziu, după un singur album.

După doar trei ani se pare că Bonamassa a considerat că momentul este potrivit pentru reluarea activității BCC, un anunț oficial a fost făcut în aprilie, iar în septembrie s-a apucat de scris împreună cu Hughes.

Procesul compozițional a durat patru luni, iar noul album a fost înregistrat și mixat la Cave Studios din Los Angeles, supervizat evident de același Kevin Shirley, de facto al cincilea membru al trupei (pentru care a și compus).

BCCIV va fi lansat pe 22 septembrie de către Mascot Label Group, iar pe 2 august a apărut deja un prim single, zeppelinianul Collide.

Hughes, supranumit The Voice Of Rock, și-a dorit un album care să ne scuture, fizic, sufletele și să sune deșteptarea. Ascultând Collide, aș zice că a reușit.

Adrian Coleașă


Mason Hill, niște scoțieni de urmărit

Mason Hill își are originile în scena rock din Glasgow, fondatori fiind vocalistul Scott Taylor și chitaristul James Bird.

Până în februarie 2016 celor doi li s-au alăturat Marc Montgomery (chitară), Matthew Ward (bas), Craig McFetridge (tobe) și trupa a pornit oficial la drum.

Criticile au fost de la favorabile în sus, mai ales după apariția EP-ului de debut, înregistrat la The Foundry Music Lab în Motherwell.

Au fost descriși ca o combinație de Alter Bridge, Black Stone Cherry și Foo Fighters, dar deși comparațiile sunt meritate (și flatante) au o identitate clară deja.

Mă bucur să constat încă o dată existența unui val nou de trupe rock, cu rădăcini adânci în southern și blues, o nouă generație ce duce steagul mai departe.

Adrian Coleașă