Family Tree of True Rockers – Black Stone Cherry și Monster Truck în Viena

Pe Black Stone Cherry am avut norocul de a-i descoperi încă de la începuturile lor și Hell And High Water s-a auzit în tot blocul o perioadă bună. Pe Monster Truck i-am văzut live anul trecut în deschidere la Deep Purple. Amândouă trupele la pachet nu puteau să fie decât un imens tort sonor, absolut irezistibil. Tortul s-a servit (și) într-o seară de vineri, 23 noiembrie a.c. la Arena Wien, un loc cu o istorie bogată, un centru de cultură alternativă de mai bine de trei decade încoace.

Monster Truck @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Why Are you Not Rocking? și Monster Truck intră pe scenă direct în viteza a cincea, cu subtilitatea… well… unui Monster Truck. True Rocker urmează aproape ca un truism.

Doar 10 piese, dar un set concentrat și divers, extras din toate cele trei albume, prestația vieneză a canadienilor a fost o reflecție a potențialului unei trupe încă în evoluție, cu o efervescență creatoare ancorată solid în blues rock, cu  arome puternice southern și stoner. Și ceva hockey, ca să fie masa bogată și pentru specificitate culturală (chiar dacă The Enforcer a lipsit din setlist).

Dacă pentru Evolution bârfitorii au cârcotit că trag prea mult cu ochiul la conaționalii Nickelback, Devil Don’t Care e doar unul dintre exemplele de atitudine pe care Kroeger nu o va avea vreodată. În rest, vorba aia, Don’t Tell Me How To Live.

Monster Truck @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

După două EP-uri și trei albume din 2010 încoace (True Rockers a apărut pe 14 septembrie, la Mascot Records / Mascot Label Group) Monster Truck sunt o certitudine și au deja alura și carura unui headliner. Cu siguranță nu va trece mult și își vor ocupa locul câștigat prin multă muncă și inspirație.

Oficial seara nu a fost sold out, dar în timp ce Jon saluta publicul bine încălzit, sala se umpluse de mulțimea care îi aștepta pe Black Stone Cherry, reveniți în Viena după mai bine de 12 ani.

Black Stone Cherry @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Burnin’ deschide setul și setează temperatura. Family Tree este cel de al șaselea album de studio, a apărut pe 20 aprilie la Mascot Records / Mascot Label Group și trebuie promovat, așa că am avut parte de o jumătate din el, aproape o treime din setlistul serii.

Black Stone Cherry sunt acum o trupă matură, după deja 17 ani de activitate. Cu o energie ce nu transpare deplin în studio, Ben Wells (chitară) și Jon Lawhon (bas) învârtindu-se ca doi derviși dansatori și John Fred Young (tobe) care bate la tobe din orice poziție, mai puțin așezat la ele ca omul, cu tot ce are la dispoziție, foarte à la John Bonham, iar singurul nevoit să stea lipit de microfonul său (sau măcar pe aproape) a fost Chris Robertson, constrâns de rolul de vocalist.

Sunt o trupă născută (și crescută) pe scenă, habitatul lor natural. Show-ul este o a doua natură și dau 150%, mă îndoiesc să fi asistat la o excepție. Au venit să cânte și o fac cu o plăcere ce transpare în fiecare gest și în fiecare silabă articulată. În sală au doar fani, dar cu siguranță pot converti orice public, entuziasmul lor este mult prea contagios, iar transferul de energie este aproape palpabil.

Black Stone Cherry @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Family Tree are multe conotații și toate transpar pe parcursul concertului, indiferent din ce perioadă sunt piesele. My Last Breath oferă cea mai simplă interpretare, emoția contagioasă cu care Chris Robertson cântă despre viața sa acum la 33 de ani, ca soț și ca tată.

Dar lucrurile merg mult mai departe și mai adânc. Au crescut în sala de repetiții a Kentucky Headhunters, iar John Fred Young e fiul lui Richard Young și nepotul lui Fred Young, chitaristul, respectiv toboșarul vânătorilor de capete. Moștenirea sudistă se simte în fiecare por, country, southern, gospel, blues… toate se împletesc într-o energie aparte, recognoscibilă imediat. Vin din Edmonton, Kentucky, țin sus steagul muzicii în care au crescut și o duc cu dezinvoltură și mult aplomb în secolul XXI, într-o manieră extrem de modernă și totuși atât de familiară.

Peace Is Free, de pe Folklore And Superstition, cel de al doilea album, este concluzia optimistă a serii. Simplu, la obiect și plin de speranță, piesa a fost cântată într-un singur glas de o sală fascinată de experiența avută, două ore despre imediatul cotidian și multă, foarte multă bucurie.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
Monster Truck: https://goo.gl/dDKTus și https://goo.gl/q4QApY
Black Stone Cherry: https://goo.gl/hYhtVF și https://goo.gl/X7YgtZ

Setlist Monster Truck:

1. Why Are You Not Rocking? (Sittin’ Heavy, 2016)
2. True Rocker (True Rockers, 2018)
3. Don’t Tell Me How to Live (Sittin’ Heavy, 2016)
4. Old Train (Furiosity, 2013)
5. Evolution (True Rockers, 2018)
6. Denim Danger (True Rockers, 2018)
7. For the Sun (Furiosity, 2013)
8. Devil Don’t Care (True Rockers, 2018)
9. Sweet Mountain River (Furiosity, 2013)
10. The Lion (Furiosity, 2013)

Setlist Black Stone Cherry:

1. Burnin’ (Family Tree, 2018)
2. Me And Mary Jane (Magic Mountain, 2014)
3. Maybe Someday (Black Stone Cherry, 2006)
4. Bad Habit (Family Tree, 2018)
5. Like I Roll (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
6. My Last Breath (Family Tree, 2018)
7. Cheaper To Drink Alone (Kentucky, 2016)
8. Soul Machine / Sabotage (Kentucky, 2016)
9. Soulcreek (Folklore And Superstition, 2008)
10. James Brown (Family Tree, 2018)
11. Things My Father Said (Folklore And Superstition, 2008)
12. Ain’t Nobody (Family Tree, 2018)
13. In My Blood (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
14. Blind Man (Folklore And Superstition, 2008)
15. Drums Solo
16. Hoochie Coochie Man (Willie Dixon cover)
17. Lonely Train (Black Stone Cherry, 2006)
18. Blame It On The Boom Boom (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
19. White Trash Millionaire (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
20. Family Tree (Family Tree, 2018)

Bis:

21. Peace Is Free (Folklore And Superstition, 2008)


BluesFest Dublin 2018 – ziua a doua

Și a venit ziua a doua, cea mai roots și country dintre zilele festivalului. Pe scenă s-au succedat The White Buffalo, Alison Krauss și Counting Crows și zău dacă știu cine a deschis pentru cine.

Afară bătea vântul de toamnă atlantică și înăuntru se spuneau povești despre un spațiu cultural pe care cei mai mulți dintre noi nu îl cunoaștem decât din filme, cărți și iată, din cântece.

The White Buffalo @BluesFest Dublin 2018, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Recunosc, deși poate părea ciudat, prezența The White Buffalo pe afiș a fost imboldul principal de a ajunge la acest festival. Cum, cine? Californication și mai ales Sons of Anarchy au fost seriale de mare succes amândouă și imposibil să nu fi remarcat vocea lui Jake Smith pe unele din cântecele de pe coloana sonoră a lor. Come Join The Murder, concluzia și epitaful unui moment cinematic aproape arhetipal al figurii bikerului outlaw, deși nu este compoziția sa, îi este deja asociată mai strâns decât piesele proprii.

The White Buffalo este de fapt o singură persoană, Jake Smith, indiferent cu cine alege să cânte la un moment dat. Și poate să cânte în orice aranjament își dorește, calitatea compoziției este atât de ridicată încât momentul nu va putea suna altfel decât de la foarte bine încolo. Cu o chitară acustică în brațe, o voce enormă și o prezență monumentală, Jake Smith a fost însoțit în Irlanda de toboșarul Matt Lynott și de basistul Christopher Hoffee, toți trei complici vechi de înfăptuiri muzicale.

Înregistrările de studio reușesc să captureze doar sofisticarea scriiturii (ce face adesea atingere cu rafinamentul și teatralitatea spiritului unui Leonard Cohen) și feelingul interpretării, dar lasă ascultătorul neavizat complet nepregătit pentru revărsarea de energie brută live. Am văzut trupe heavy metal bine cotate care nu reușesc să atingă un fragment intensitatea electrică dezvoltată de acest singur om cu o chitară și un microfon și am înțeles foarte bine de ce unii au preferat să-l catalogheze ca și cow punk și roots rock.

The White Buffalo a avut doar 40 de minute și un set minimal (dar de care a profitat la maximum). Mi-e greu să scriu fără superlative, dar cel puțin pentru mine, Johnny, Willie; Waylon și Kris au deja un moștenitor demn ce riscă să-i și întreacă. Outlaw country? Outlaw everything.

Alison Krauss @BluesFest Dublin 2018, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Alison Krauss vine din cu totul altă direcție, chiar dacă teritoriul rămâne același.

Cea mai titrată cântăreață din istoria premiilor Grammy (23 de premii din 42 de nominalizări, la egalitate cu Quincy Jones, amândoi întrecuți doar de dirijorul Georg Solti), Alison este o păstrătoare a flăcării tradiției, o preoteasă devotată conservării moștenirii bluegrass, folk și country.

James Mitchell (chitară), Ron Block (chitară, banjo), Barry Bales (bas), Matt Rollings (pian), Jay Bellerose (tobe) sunt complet în serviciul pieselor, cu o grație discretă și muzicalitate desăvârșită. Peste ei, vocea și vioara lui Alison se suprapun precum porverbiala cireașă peste un tort foarte dulce.

Prestația ei live are o calitate aproape religioasă și sunt momente când poți auzi cum cade un ac în mijlocul mulțimii transfigurate ce umpluse 3Arena. Personalitatea lui Krauss strălucește calm, liniștitor, 90 de minute și mai bine de 20 de cântece, care pulsează de bucurie și muzicalitate desăvârșită. Prezența pe scenă a lui Sidney și a Suzannei Cox (membri Cox Family) adaugă și mai multe nuanțe unor piese binecunoscute publicului. Chiar și decorul are o calitate teatrală și denotă o grijă deosebită și pentru ambalaj, nu doar pentru conținut.

Un moment special al weekendului și văd oameni care părăsesc clădirea după încheierea setului. Au venit pentru Alison Krauss și doar pentru ea.

Counting Crows @BluesFest Dublin 2018, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Counting Crows erau așteptați cu nerăbdare. Sunt foarte populari în Irlanda și majoritatea publicului îi aștepta, judecând după numărul de tricouri Counting Crows din sală. Serbează 25 de ani ca trupă și nu mai fusesră de câțiva ani prin Dublin.

Au intrat pe scenă foarte casual și cam ăsta a fost tonul întregului set. Relaxat, cu un Adam Duritz pus pe povești nostalgice, un mood mai degrabă melancolic, cu amintiri despre un trecut ce nu mai poate schimbat, doar retrăit inutil.

Enervant pentru unii, care l-au catalogat drept promotorul unei imagini de actor angoasat și neînțeles, dar receptat cald de publicul bucuros de revedere. De altfel, prestația a fost impecabilă, trupa a livrat la nivelul profesional așteptat și dincolo de el, un set mai degrabă focalizat pe primele două albume, August and Everything After (1993) și Recovering the Satellites (1996), cam jumătate din piesele serii.

Sigur că au cântat Mr Jones, dar au evitat succesele comerciale majore precum Big Yellow Taxi (coverul după Joni Mitchell din 2002) și Accidentally In Love (nu-l iubim cu toții pe Shrek?). Probabil nu se încadrau foarte bine cu imaginea de trupă serioasă și profundă pe care au încercat să o proiecteze.

Sigur că a fost un concert bun și, când își luau rămas bun în aceeași manieră discretă în care intraseră pe scenă, mă gândeam cum poate o trupă interesantă să treacă pe sub radarul personal blocat în câteva clipuri puse în heavy rotation.

Și a mai rămas o zi de festival.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
The White Buffalohttps://goo.gl/z5aSQ1 și https://goo.gl/TcK9cA
Alison Krausshttps://goo.gl/yNz4Hz și https://goo.gl/VxwQXz
Counting Crowshttps://goo.gl/pPgTTn și https://goo.gl/Z5wLvZ

Setlist The White Buffalo:

1. Love Song #1 (The White Buffalo EP, 2005)
2. Go the Distance (Love and the Death of Damnation, 2015)
3. Come Join the Murder (Sons of Anarchy OST)
4. Home Is in Your Arms (Love and the Death of Damnation, 2015)
5. Joe and Jolene (Shadows, Greys & Evil Ways, 2013)
6. I Got You (Love and the Death of Damnation, 2015)
7. Oh Darlin’ What Have I Done (Prepare for Black & Blue EP, 2010)
8. This Year (Shadows, Greys & Evil Ways, 2013)
9.  Into the Sun (Prepare for Black & Blue EP, 2010)
10. The Whistler (Shadows, Greys & Evil Ways, 2013)
11. The Pilot (Once Upon a Time in the West, 2012)

Setlist Alison Krauss:

1. River in the Rain (Roger Miller cover)
2. I Never Cared for You (Willie Nelson cover)
3. Stay (Forget About It, 1999)
4. Forget About It (Forget About It, 1999)
5. Baby, Now That I’ve Found You
(The Foundations cover)
6. Ghost in This House (Shenandoah cover)
7. Let Your Loss Be Your Lesson (Little Milton cover)
8.The Lucky One (New Favorite, 2001)
9. Sister Rosetta Goes Before U
s (Sam Phillips cover)
10. It’s Goodbye and So Long to You (The Osborne Brothers & Mac Wiseman cover)
11. Angel Flying Too Close to the Ground (Willie Nelson cover)
12. Didn’t Leave Nobody but the Baby (traditional)
13. I Am Weary (Let Me Rest)
14.  Down to the River to Pra
y (traditional cover)
15. Gentle on My Mind (John Hartford cover)
16. When God Dips His Pen of Love in my Heart (Now That IFound You: A Collection, 1995)
17. Walk Over God’s Heaven
18. When I’ve Done the Best I Can

Setlist Counting Crows:

1. Mrs. Potter’s Lullaby (This Desert Life, 1999)
2. Angels of the Silences (Recovering the Satellites, 1996)
3. Omaha (August and Everything After, 1993)
4. Scarecrow (Somewhere Under Wonderland, 2014)
5. Miami (Hard Candy, 2002)
6. Colorblind (This Desert Life, 1999)
7. God of Ocean Tides (Somewhere Under Wonderland, 2014)
8. Washington Square (Saturday Nights & Sunday Mornings, 2008)
9. Round Here (August and Everything After, 1993)
10. Recovering the Satellites (Recovering the Satellites, 1996)
11. Mr. Jones (August and Everything After, 1993)
12. A Long December (Recovering the Satellites, 1996)
13. Hanginaround (This Desert Life, 1999)
14. Rain King (August and Everything After, 1993)
15. Holiday in Spain (Hard Candy, 2002)


BluesFest Dublin 2018 – John Fogerty, bijuteria coroanei primei zile

BluesFest Dublin și-a avut prima ediție anul trecut, cu Steely Dan și Doobie Brothers, o ramură a BluesFest-ului britanic ce era deja la a cincea ediție. Anul acesta 3Arena din Dublin (fosta O2) a fost gazda celei de a doua ediții irlandeze, desfășurată între 26 și 28 octombrie, cvasi în paralel cu cea britanică, de la Londra.

Nu vă imaginați nebunia festurilor “obișnuite”, cu zeci de trupe, chiar și indoor. Trei artiști pe seară este normalitatea acestui fest, dar cantitatea este suplinită de o calitate la un nivel ce îl depășește pe cel de rock star și intră ferm în teritoriul legendelor. Iar participarea la așa ceva, chiar și ca simplu martor se încadrează cu ușurință la capitolul privilegii.

Ultan Conlon @BluesFest Dublin 2018, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Ultan Conlon a avut sarcina ingrată de a deschide festivalul și a făcut-o cu simplitate și grație.

A avut un set scurt, de doar cinci piese, în cursul căruia pe scenă a urcat și mult mai cunoscuta Mary Coughlan, alături de care a înregistrat A Weak Heart Like Mine, un duet pe cel mai nou album al său, al cincilea, Last Days Of The Night Owl, apărut anul acesta.

Un set scurt dar un amestec foarte curat cu rădăcini adânci în rock’n’roll, country și folk. Încet dar foarte sigur își construiește o carieră solidă, concertând prin Europa și Statele Unite. Și să nu uităm că debutul său din 2009, Bless Your Heart, a fost salutat de presa de specialitate ca “cel mai impresionant debut irlandez de la O-ul lui Damien Rice”.

Steve Miller Band @BluesFest Dublin 2018, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Steve Miller a împlinit 75 de ani și este o instituție americană. Stelele s-au aliniat la nașterea sa și au zâmbit larg. Bertha, mama sa, era și o cântăreață apreciată de jazz, iar George (cunoscut și ca “Sonny”), tatăl său, era medic anatomopatolog, iar după ce-și punea halatul în cui, îmbrăca uniforma de inginer de sunet la fel de apreciat. Mai mult, Les Paul și Mary Ford erau prieteni de familie atât de apropiați încât doctorul și d-na Miller le-au fost cavaler, respectiv domnișoară de onoare la nunta ținută în decembrie 1949. În aceste condiții ce putea oare să iasă din micul Steve?

Primul album i-a apărut în 1968 iar perioada lui de glorie maximă a fost în anii ‘70 și începutul anilor ‘80. Ceea ce nu înseamnă că a suferit vreodată de lipsa succesului comercial, ci doar că această perioadă a fost mai favorabilă decât altele, albumele sale depășind stadiul de multi-platină și sărind la cel mult mai rar de diamant. Un fenomen aproape exclusiv american, este cunoscut la noi probabil mai mult pentru Abracadabra și The Joker, hituri enorme.

A influențat generații de compozitori și chitariști de rock și blues rock și la 75 de ani ai lui umple scena cu o energie calmă și mai multă poftă de cântat decât mulți care au doar o fracțiune din vârsta lui. Poveștile și cântecele au curs fluid, publicul știa foarte bine de ce venise și ce dorea să audă. Hit după hit, plus doup coveruri inspirat alese au conturat un set cu alură certă de best of.

John Fogerty @BluesFest Dublin 2018, by Adrian Coleașă

Photo by Adrian Coleașă

Am avut surpriza ca să fiu întrebat de diverși cunoscuți (dintre care la unii chiar nu mă așteptam) cine e John Fogerty ăla.

Respectivul cetățean nu e decât vocea, chitara solo și principalul compozitor al Creedence Clearwater Revival și în doar cinci ani și șapte albume, între 1968 și 1972, n-a făcut decât să creeze fundalul sonor reprezentativ al generației sale și, mai mult decât atât, să creeze o moștenire muzicală fabuloasă. Câți mai știu cine a scris Proud Mary? A intrat deja în patrimoniul universal, se cântă peste tot și de către toți, a căpătat aproape statulul de piesă tradițională. Și e doar un exemplu, cântecele lui s-au răspândit peste tot în lume și nici un colțișor n-a rămas neatins.

Fogerty ajunge rar peste ocean, iar la Dublin ajungea de-abia a doua oară în întreaga carieră. Așa că e mai mult decât de înțeles nerăbdarea cu care era așteptat. Evident că setlistul a fost în cea mai mare parte compus din piese clasice CCR, la care s-au adăugat doar trei cântece de pe albumele solo, ca și o selecție bine asortată de coveruri. Pe două dintre acestea, Good Golly Miss Molly și Psycho, pe scenă a urcat și unul dintre fiii săi, Tyler, care împlinea 26 de ani în această zi de 26 noiembrie. Un alt fiu al său, Shane, e membru permanent al trupei sale de acompaniament, așa că aniversarea a fost aproape în familie. O familie extinsă de circa 14,000 de oameni care au cântat și s-au bucurat de la început până la sfârșit.

Mai devreme pomenita Proud Mary a încheiat concertul într-o explozie de artificii și confetti. Și au mai rămas două zile de festival.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici.

Setlist Steve Miller:

1. The Stake (Book Of Dreams, 1977)
2. Abracadabra (Abracadabra, 1982)
3. Mercury Blues (K.C.Douglas cover)
4. All Your Love (I Miss Loving) (Otis Rush cover)
5. Space Cowboy (Brave New World, 1969)
6. Kow Kow Calqulator (Brave New World, 1969)
7. Take the Money and Run (Fly Like An Eagle, 1976)
8. I Want to Make the World Turn Around (Living In The 20th Century, 1986)
9. Wild Mountain Honey (Fly Like An Eagle, 1976)
10. Dance Dance Dance (Fly Like An Eagle, 1976)
11. Serenade From the Stars
12. Space Intro (Fly Like An Eagle, 1976)
13. Fly Like An Eagle (Fly Like An Eagle)
14. Swingtown (Book Of Dreams, 1977)
15. Rock’n Me

Bis:

1. The Joker (The Joker, 1973)
2. Threshold (Book Of Dreams, 1977)
3. Jet Airliner (Paul Pena cover)

Setlist John Fogerty:

1. Travelin’ Band (CCR cover)
2. Green River (CCR cover)
3. Hey Tonight (CCR cover)
4. Up Around the Bend (CCR cover)
5. Who’ll Stop the Rain (CCR cover)
6. Lookin’ Out My Back Door (CCR cover)
7. Rock and Roll Girls (Centerfield, 1985)
8. Good Golly Miss Molly (Little Richard cover, duet cu Tyler Fogerty)
9. Psycho (The Sonics cover, duet cu Tyler Fogerty)
10. I Heard It Through the Grapevine (Gladys Knight & The Pips cover)
11. Long as I Can See the Light (CCR cover)
12. Born on the Bayou (CCR cover)
13. My Toot Toot (Rockin’ Sidney cover)
14. Jambalaya (On the Bayou) (Hank Williams cover)
15. New Orleans (Gary “U.S.” Bonds cover)
16. Have You Ever Seen the Rain? (CCR cover)
17. Rockin’ All Over the World (John Fogerty, 1975)
18. Keep On Chooglin’ (CCR cover)
19. Down on the Corner (CCR cover)
20. The Old Man Down the Road (Centerfield, 1985)
21. Fortunate Son (CCR cover)
22. Bad Moon Rising (CCR cover)
23. Proud Mary (CCR cover)


Loudcity Sessions: AG Weinberger la Clubul Țăranului

Sâmbătă, 20 octombrie, în cadrul primei sesiuni Loudcity de toamnă (un sold out pe care l-am văzut rar aici), AG Weinberger Band (varianta română) a ocupat scena Clubului Țăranului, unul dintre prea puținele locuri în care se întâmplă regulat jazz și blues în București. Loudcity Sessions a loudcity.fm și-au căpătat deja o reputație și au devenit o garanție de calitate.

AG Weinberger @Loudcity Sessions, by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

AG nu are nevoie de prezentare decât cuiva complet străin de fenomenul blues românesc din ultimii 25 de ani. De altfel, așa cum povesteam odată, mi s-a pomenit numele lui de către un american get-beget în îndepărtatul Seattle, când venise vorba despre România.

Iubit, contestat, invidiat, bârfit, AG și-a văzut de drumul lui, doar așa cum a considerat, vocal atunci când a considerat necesar în apărarea unei bresle ce rareori își conștientizează existența. Cântând blues, compunând (o pasăre rară când catalogul genului este atât de la îndemână), mereu serios, aplicat și profesionist la un mod cum foarte rar am văzut la noi.

Pe 9 noiembrie va avea loc lansarea celui de al nouălea album al său, ReBorn, la Sala Rapsodia. Discul era disponibil la vânzare la concert, poate fi accesat pe toate canalele de distribuție digitală și a definit seara, așa cum am receptat-o eu.

AG Weinberger @Loudcity Sessions, by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Anunțam Reborn aici și nu intenționez să-i fac o cronică, doar să lansez o invitație la a-l asculta. Pe bune, de când cu Spotify nici măcar nu costă ceva, doar “deranjul” de a da un click și a fi prezent de la cap la coadă.

Albumul este surprinzător și își merită cu prisosință titlul. Un alt AG, renăscut, revigorat, reinspirat, explorează teritorii sonore noi pentru cei obișnuiți cu ceea ce a făcut până acum. Și totuși același, dar la un alt nivel de sofisticare, într-o incursiune dezinvoltă și cu aplomb în peisaje colorate puternic de jazz. Jazz care live a sunat mult mai organic decât pe album, iar tranziția a părut nu doar naturală, ci de-a dreptul inevitabilă.

Este foarte adevărat că meritul este împărțit de band leader cu trupa excepțională reunită pe scenă, nu doar un cumul de multă experiență și tehnică impecabilă, ci și multă chimie și inspirație. Iar împricinații au fost Virgil Popescu (bas), Szabó Zsolt (clape) și Ciprian Leu (tobe).

AG Weinberger @Loudcity Sessions, by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Cum s-a desfășurat seara? Cu multă poftă de cântat, cu foarte multă bucurie de ambele părți ale “baricadei”, cu povești și glume. AG are (și) talentul de a-și apropria piesele altora și a le reda într-o manieră personală, astfel încât, noi sau vechi, piese proprii sau coveruri, am avut parte de un tot unitar, iar două ore de cântat au trecut pe nesimțite.

A fost o liturghie în biserica blues-ului și am plecat cu toții renăscuți. Dar asta parcă suna mai bine în limba în care s-a născut genul ăsta și nu întâmplător cei mai mulți preferă să cânte muzica asta în engleză.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile pe paginile fotografilor, aici și aici.


David Garrett, Explosive Live! la Sala Palatului

David Garrett a revenit la București așa cum promisese anul trecut. Prima din cele două seri sold-out la Sala Palatului a fost cea de 13 septembrie. Întâlnirea cu violonistul virtuoz nu a mai fost în iunie, așa cum era planificat, s-a amânat din cauza problemelor de sănătate, dar important este că a fost doar o amânare. Recuperarea după operația de hernie de disc a decurs bine și fanii au răspuns cu un entuziasm exploziv la invitația de a-și vedea idolul live.

David Garrett @Sala Palatului, by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Copilul-minune căruia la 11 ani i se încredința primul său Stradivarius (de către Richard von Weizsäcker, pe atunci președintele Germaniei reunificate) și care la 13 ani înregistra primele sale CD-uri a reușit să-și modeleze o carieră multi-fațetată, de la seriosul (și extrem de apreciatul) muzician de clasică până la modelling și tentative actoricești bine primite de publicul care așteaptă doar un pretext pentru a-l adora.

Printre interludii de genul recordului Guinness de cel mai rapid violonist din lume (din mai 2008 până în decembrie 2011, cu o interpretare a Zborului Bondarului a lui Rimski-Korsakov de 65.24 secunde, cu o viteză aproximativă de 13 note pe secundă), David Bongartz pe numele din buletin, respectiv Garrett pe cel de pe scenă (numele mamei sale, prim-balerina Dove Garrett) a identificat foarte corect o nișă ce pare să-i vină manușă și este fără îndoială unul dintre regii crossoverului clasic.

David Garrett @Sala Palatului, by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

David Garrett, în această ipostază, nu dă concerte, ci are show-uri. Sobrietatea clasică face loc genei de pop și rock, orchestra cedează scena trupei electrice, tatuajele ies de sub tricou și toată lumea se simte bine.

Proiecții video, jocuri de lumini, incursiuni în public, Garrett și-a construit un spectacol apetisant și antrenant. Își cunoaște foarte bine publicul țintă și i se oferă cu un zâmbet larg. Mixul muzical maximizează ceea ce se întâmplă pe scenă și are câte ceva pentru fiecare, de la Dangerous și Kashmir la Dansul Săbiilor al lui Aram Haciaturian, de la Bittersweet Symphony, Purple Rain și Lose Yourself la Furios, Adventure Island și Explosive.

Efortul de a se adresa publicului pe limba lui este atât de rar încât nu poate fi decât subliniat și salutat, a contribuit din plin la atmosfera generală, încă un ingredient receptat la cote de entuziasm maxim.

David Garrett @Sala Palatului, by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Virtuozitatea clasică transpare în ușurința fenomenală a interpretării riguroase. Nu este prea mult loc pentru improvizație, explozia nu atinge nivelul cataclismic al unor Niccolo Paganini sau Pablo de Sarasate, iar crossover nu înseamnă jam, în pofida unui duel dinamic, dar foarte prietenesc, vioară electrică – chitară.

Și totuși, oricât de carismatic ar fi în aranjamentele hiturilor pop, mi s-a părut foarte fericit când a crescut nivelul de agresiune și adrenalină odată cu Killing In The Name. Poate doar mi s-a părut, poate drăcușorul interior chiar și-a arătat fața și a făcut cu ochiul.

David Garrett @Sala Palatului, by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Una peste alta, sold out-ul a fost pe deplin meritat, seara plăcută și după mai bine de două ore și jumătate de spectacol spectatorii au plecat dorindu-și doar următorul concert. One Moment In Time a fost încheierea, bisul ce părea că nu va mai veni, și ceva mă face să cred că majoritatea celor prezenți îl vor păstra ca atare.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile atât pe paginile fotografilor aici și aici, cât și pe pagina de Facebook a Midnight Burst, aici și aici.