King King live la Fratelli

Vineri, 9 februarie, Fratelli Studios au marcat o premieră, apariția în România a titratului grup britanic King King, avându-i în deschidere pe Axis și O X I G E N. Concertul a făcut parte din Loudcity Sessions, o inițiativă mai mult decât lăudabilă a LOUDCITY.fm, mai ales în contextul trist al scenei blues/blues rock de la noi.

Axis - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Axis au deschis seara, iar spectatorii au primit călduros trio-ul româno-sârb cu baza în Kladovo, Serbia.

Oxigen - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

O X I G E N nu sunt o trupă nouă. I-am văzut pentru prima oară în 2010 când cochetau cu titulatura de Blues Cafe și îl aveau și pe Florin Ochescu în componență. Mi-au făcut atunci marea onoare și bucurie să mă primească alături de ei pe scenă, dar asta e o altă poveste.

Aproape opt ani mai târziu, m-am bucurat să-i revăd, în aproape aceeași formulă (mai puțin Florin) –  Eugen Caminschi, Gelu Ionescu, Lucian “Clopo” Cioargă, Mugurel “Deacă” Diaconescu și Bogdan “Bogy” Nagy, una dintre cele mai interesante voci pe care le avem, dar de care ne bucurăm prea rar.

Multe coveruri, dar și material original (Ultima țigară părea bine cunoscută celor din sală), un setlist energic și închegat, dar am rămas cu un singur regret, nu au cântat Midnight Rider, pentru care au o versiune pe care Greg Allman și-ar fi dorit să o fi scris. Și îmi asum afirmația.

King King - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Despre King King am scris pentru prima dată acum trei ani, odată cu apariția celui de al treilea album al lor, Reaching For The Light.

Au strâns o mulțime de premii și acolade, pe care le merită pe deplin.Au cântat pe aceeași scenă cu nume foarte diverse, de la Europe la nașul blues-ului britanic, John Mayall. Calm și aplicat au dobândit deja o dimensiune trans-continentală.

King King - by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Ducând mai departe un filon blues rock ce se revendică de la Free, Bad Company și Whitesnake (perioada Bernie Marsden, nu cea a buclelor permanentate), King King au o prezență vizuală frapantă. Contrastul dintre spilcuirea (foarte blues de altfel) a basistului Lindsay Coulson și a clăparului Jonny Dyke cu apariția în kilt și bocanci a lui Alan Nimmo, ce nu lasă dubii asupra identității glaswegiene, este absolut delicios și memorabil.

Dar până la urmă muzica este cea care contează cel mai mult. Complet recuperat după problemele de sănătate de anul trecut, Alan Nimmo a demonstrat live una dintre cele mai interesante voci ale genului, combinată cu o interpretare instrumentală fără cusur. Într-un dialog permanent cu clapele lui Jonny Dyke, dialog susținut de ritmica impecabilă asigurată de tobele lui Wayne Proctor și basul groovy al lui Lindsay Coulson, Stratocaster-ul lui Nimmo (și un Les Paul incidental, aham) a ridicat, sucit și învârtit un public ce știa foarte bine pentru ce venise.

Fără episoade stridente, mereu cu o energie calmă și uneori cu tușe foarte delicate, de la She Don”t Gimme No Lovin până la Let Love In, au părut să-și fi găsit o nouă casă departe de acasă. Sigur vor fi așteptați cu drag să revină.

O mențiune specială merită Fratelli Studios, un spațiu de cântare foarte potrivit pentru blues și jazz, chiar dacă nu este cunoscut în oraș pentru genurile astea. Dar sper să devină, iar evenimentele de gen să se înmulțească exponențial.

Galeriile foto ale serii sunt disponibile atât pe pagina Midnight Burst (aici și aici), cât și pe paginile fotografilor (aici și aici).

Adrian Coleașă

Anunțuri

Punk în Viena: Dropkick Murphys, Flogging Molly, Glen Matlock

Miercuri seara, 31 ianuarie, Wiener Stadthalle a fost sold out pentru o seară 110% punk și un afiș de vis – Dropkick Murphys și Flogging Molly, cu Glen Matlock în deschidere.

Glen Matlock, by Adrian Coleașă 2018

Photo by Adrian Coleașă

Never Mind The Bollocks este cu siguranță unul dintre albumele rock absolut esențiale. Iar 10 din cele 12 piese ale sale îl au ca și co-autor pe Glen Matlock, basistul Sex Pistols ce va fi înlocuit mai apoi de Sid Vicious. Simplul fapt că trupa a mai scris doar două piese după plecarea sa spune multe.

Istoria sa muzicală e departe de a fi definită doar de Pistols, dar chiar dacă nu ar fi făcut nimic altceva ar fi fost suficient ca să-i asigure locul în panteonul rock-ului.

În cea mai minimalistă formulă posibilă, un om cu o chitară acustică, Matlock a săpat lejer într-o carieră de mai bine de patru decenii. Evident că toți își doreau piesele Sex Pistols (pe care nu credeam să le aud vreodată acustic, dar o piesă bună râmâne bună în orice redare), dar au fost și din cele cu Rich Kids (proiectul cu Midge Ure), din albumele solo… O întâlnire prea scurtă cu o figură emblematică.

Flogging Molly, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Dacă deschiderea acustică a produs nostalgii, Flogging Molly au dus instant atmosfera la nivelul busculadei de vineri seara în pub-ul ticsit.

Publicul lor deja umpluse sala, știa foarte bine la ce să se aștepte și au cântat în cor de la început până la sfârșit. Setlistul a ilustrat toată cariera, de la Swagger (2000) până la nou-nouțul Life Is Good (2017). Vechi sau noi, de la Drunken Lullabies și If I Ever Leave This World Alive până la Crushed și The Hand Of John L Sullivan, totul a curs (Float, cineva?) tumultuos și vesel, pe scenă și în sală, la unison, conduși cu mână sigură de Dave King. De o energie debordantă dar și de o finețe discretă, orice show de-al lor este o lecție de exces de viață bine temperat.

A propos, Flogging Molly ne-au vizitat o singură dată, în 2011. S-ar întoarce oricând cu toată plăcerea după cum a ținut sa-mi spună chitaristul Dennis Casey încă din toamna trecută când au împărțit scena din Graz cu Volbeat. Doar să-i și aducă cineva (completarea mea).

Dropkick Murphys 04

Photo by Anca Coleașă

Dropkick Murphys sunt un fenomen al naturii la limita catastrofei. Dacă Flogging Molly sunt încarnarea unei seri de vineri cu veselie și antren, Dropkick Murphys sunt tăvăleala generală din aceeași vineri seara, cu tot cu spital și poliție.

O mare de șepcuțe și steaguri irlandeze a rezonat de la primele sunete al deschiderii The Foggy Dew (versiunea Sinead O’Connor) până la ultimul acord al I’m Shipping Up To Boston.

Sigur că au cântat hiturile (da da, chiar și Rose Tattoo), au turnat o porție generoasă de pe 11 Short Stories Of Pain & Glory (despre care am povestit anul trecut aici) și am avut și coveruri. I Fought The Law și You’ll Never Walk Alone (acceași piesă dar nici o legătură cu fotbalul) au sunat ca și cum ar fi fost ale lor. Nu e vreun motiv de mirare, Dropkick Murphys au o abilitate aproape supranaturală de a scrie piese care îți sună mai mult decât familiar încă de la prima audiție. First Class Loser, fabulosul Until Next Time (cea mai frumoasă piesă de încheiere pe care o știu), Blood sau Paying My Way au sunat la fel de cunoscute ca și Going Out In Style, Johnny I Hardly Knew Ya sau The State Of Massachusetts. Le știai deja, doar că uitasei că le știi, bine că ți-au adus aminte de ele.

În spusele marelui Connor McGregor, if one of us goes to war, we all go to war, rezumatul serii e chiar atât de simplu. Un război extrem de amical și țopăitor, dar totuși un război, cam acesta a fost nivelul de intensitate.

Galeriile foto ale serii sunt disponibile atât pe pagina Midnight Burst (aici și aici), cât și pe paginile fotografilor (aici și aici).

Adrian Coleașă


Fameless – Dreams Without A Past

Recunosc, nu sunt vreun fan al Vocii României, iar numele lui Tibi Albu îmi suna doar vag cunoscut. Fameless, trupa lui fondată la începutul lui 2015, a trecut cumva pe sub radarul meu și i-am văzut pentru prima oară la cea de a doua ediție MMB, în cadrul secțiunii de Live Showcase.

Fameless

Photo courtesy of Universal Music Romania

Întâlnirea cu ei a fost o surpriză extrem de plăcută, continuată acum de albumul de debut, Dreams Without A Past, apărut deja pe 27 ianuarie 2017 (!?!).

Fameless Dreams Without A Past

Albumul nu șochează prin originalitate, fiecare va auzi propriile referințe, în funcție de istoria muzicală personală.

Dacă Show Me How To Live amintește de un Manic Street Preachers cu Brian Molko la voce, Save Myself, iFear, Dash Of Blue sau The Second Round intră în teritorii grunge și post-grunge, de la Pearl Jam la Audioslave, Foo Fighters sau Alter Bridge. O linguriță de Floyd, un vârf de cuțit de Rush… periplul muzical continuă. Hyprocrisy este alegerea mea personală, sinteza a ceea ce sunt Fameless în acest moment. Iar Falling In Love, cu tonalitățile sale electro nu numai că nu mă deranjează, ci îmi pare doar o notă de final, mărturie a diversității de exprimare a trupei.

Acestea fiind zise, albumul chiar mi-a plăcut și ar primi o notă mare (dacă aș da note). Mi-a plăcut unitatea sa în diversitate, mi-a plăcut că reușește să suprindă energia live a trupei (chiar dacă în concert sunt ceva mai heavy decât ar părea aici), sună fresh, neforțat în vreun fel, ludic și încărcat cu plăcerea de a cânta a muzicienilor participanți.

Într-o eră a muzicii produse pentru a fi consumate fără a lăsa urme de vreun fel, Dreams Without A Past are o energie pozitivă contaminantă și piese care rămân în memorie. Ceea ce nu pot decât să salut!

Iar cum au arătat la MMB Live Showcase, puteți vedea aici și aici.

Adrian Coleașă


Dot Legacy & SuperSoul la Quantic

Pe 5 octombrie, 7inc a recidivat în Quantic cu o seară specială, ce i-a adus pe aceeași scenă pe francezii de la Dot Legacy și pe grecii de la SuperSoul.

SuperSoul - by Adrian Coleașă, 2017

Photo by Adrian Coleașă

SuperSoul vin din Atena și se descriu pur și simplu ca un trio de rock’n’roll. Nu chiar așa, nu au vreo tangență cu rockabilly sau alte forme clasice la care ne-ar duce gândul la această etichetă, dar un rock direct, stoner într-o accepțiune heavy blues a termenului. Au făcut introducerea cu modestie și eleganță, un reprezentant al unei scene stoner grecești mature și în ascensiune.

Dot Legacy - by Anca Coleașă, 2017

Photo by Anca Coleașă

Parizienii de la Dot Legacy au fost la a doua vizită la noi. Despre prima, în turneu cu House Of Broken Promises și Valley Of The Sun, am scris atunci aici. Între timp au crescut într-o zi cât alții în multe și pe merit. Două albume în palmares, cel eponim de debut (2014) și To The Others (2014), ca și un EP nou-nouț, Stereo.

Au mai crescut, s-au mai maturizat, de data asta totuși nu s-au mai urcat și pe tavan. Lăsând gluma la o parte, au în continuare unul dintre cele mai dinamice show-uri pe care le-am văzut. Cei doi parteneri de infracțiuni muzicale, Damien (bas, voce) și Arnaud (chitară), țopăie ca iepurașii Duracell pe toată scena și nu numai, fără ca asta să-i facă să rateze vreo notă din asaltul continuu asupra audienței.

Dot Legacy - by Anca Coleașă, 2017

Photo by Anca Coleașă

Un setlist complex, o ofertă generoasă, dinamică, dar sofisticată și originală, evenimentul a oferit celor suficient de inspirați să participe șansa de a vedea în acțiune o trupă pe care riscăm să o mai întâlnim doar în festivaluri și săli mult mai mari.

Galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici.

Adrian Coleașă


Folk Metal Fest IV, ziua a doua

Sâmbătă, 30 septembrie s-a derulat actul al doilea al festivalului.Recursive Delusion - photo by Adrian Coleașă, 2017

Photo by Adrian Coleașă

Recursive Delusion, din București, au deschis ziua. Au un clip publicat, Final Resistance, o prezență destul de timidă pe scenă și încă mult de muncă, dar semne bune sunt.

Eternal Fire - photo by Anca Coleașă, 2017

Photo by Anca Coleașă

Au urmat Eternal Fire, tot din București, la un alt nivel de maturitate. Melodic black metal, un EP la activ, Beyond Frozen Dreams, și patru ani de existență deja.

SatanaKozel - photo by Anca Coleașă, 2017

Photo by Anca Coleașă

SatanaKozel (СатанаКозёл) au fost prima trupă “rusească” din a doua zi. Karelia ține de o altă geografie emoțională și similitudinile muzicale țin mai mult de scena finlandeză. Numele este satanic doar în formă (Capra Satanei), nu și în fondul care se inspiră masiv din tradițiile și folclorul local. Cântă de mai bine de 14 ani, au trei albume și multă originalitate.

Grai - photo by Anca Coleașă, 2017

Photo by Anca Coleașă

A doua trupă din spațiul rusesc a serii au fost Grai (Грай). Naberejnie Celnîi este un oraș din Tatarstan, cunoscut pentru camioanele Kamaz, dar și pentru Alkonost, trupă de power/doom/folk metal înființată în 1995. Și acum pentru Grai, din ce în ce mai în vogă, cu un farmec ce prinde, o nouă senzație a scenei folk metal europene. Mai soft și mai dreamy, cu polifonii vocale foarte catchy, dar la fel de slavici ca și Arkona, își continuă un parcurs început deja în 2005 (mai întâi ca Raven Blood, apoi Vorog, stabilindu-se la numele actual în 2007). Pe 1 decembrie vor scoate Ashes (пепел), cel de al patrulea album de studio, al doilea pentru Noizgate Records.

An Theos - photo by Anca Coleașă, 2017

Photo by Anca Coleașă

An Theos și-au lansat cel de al doilea album, Spre cer, și seara a fost pe bună dreptate sărbătoarea lor. Acest concert a fost și prima dată din turneul de promovare ce se va termina pe 18 noiembrie și a trecut prin toată țara (plus Budapesta). Lumea vine la concert în primul rând pentru show și An Theos știe să îl facă. S-a dansat, s-au făcut hore, figurile radioase arătau foarte clar cât de bine se simte publicul. O lansare mai mult decât reușită și o trupă care își poate prezenta propria viziune a genului cu mândrie oriunde.

Cruachan - photo by Anca Coleașă, 2017

Photo by Anca Coleașă

Cruachan au încheiat festivalul, proverbiala cireașă de pe un tort deja fastuos, de fapt o cireașă aproape cât tot tortul. Fac parte din acea elită extrem de rarefiată de creatori de genuri muzicale, împărțind paternitatea folk metalului cu Skyclad. Mergând pe drumul deja deschis de alți irlandezi, Horslips, în anii ‘70, au avut o istorie foarte tumultuoasă în timpul căreia fondatorul Keith Fay a ajuns inclusiv să cânte ca musafir cu trupa creată de el în 1991.

Au adus spiritul celtic pe scenă cu tot ce are mai reprezentativ, de la umor la bucuria de a cânta, într-un set ce a acoperit întreaga lor carieră. Finalul epic (și termenul se potrivește foarte bine) a fost Ride On, piesa lui Jimmy McCarthy pe care au înregistrat-o cu Shane MacGowan (Pogues) pentru Folk-Lore (2002).

Cruachan & An Theos - photo by Anca Coleașă, 2017

Photo by Anca Coleașă

Ride On a reunit pe scenă Cruachan și An Theos, într-un final extrem de potrivit pentru unul dintre mai reușite festivaluri ale anului. Acum nu avem ce face decât să așteptăm următoarea ediție, a cincea. Nu sper că va fi la fel de bună, sunt aproape sigur.

Iar galeriile foto ale serii sunt disponibile pe paginile fotografilor, aici și aici.

Adrian Coleașă