David Duchovny cel muzical a vizitat și Bucureștiul

David Duchovny face parte din acea categorie de oameni care fac multe lucruri și au succes cu toate. Deși probabil cei mai mulți îl cunosc din rolurile jucate în seriale de succes ca X-Files și Californication, este doctorand în literatură engleză la Yale și a publicat trei romane (toate trei pe lista NY Times Bestsellers). Prin 2011 s-a apucat să învețe să cânte la chitară, iar până acum a scos și două albume, Hell and Highwater (2015) și Every Third Thought (2018).

Iar duminică, 10 februarie, turneul Every Third Thought s-a oprit și în București, la Sala Radio.

David Duchovny @Sala Radio 2019, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Mulți actori celebri ajung la un moment dat să își dorească experiența muzicală, ceva mai autentică decât cea cinematografică. Sau cel puțin așa le pare, într-o pereche de jeanși uzați și într-un contact direct cu publicul la un nivel la care de altfel au renunțat odată cu celebritatea adusă de jobul “principal”.

Au făcut-o Russell Crowe, Kevin Costner, Kevin Bacon, Dennis Quaid, Billy Bob Thornton, Kiefer Sutherland și mulți, mulți alții, cu mai mult sau mai puțin succes. Invariabil, majoritatea au ajuns într-un teritoriu muzical comun, Americana în cel mai terestru sens, acolo unde figurile emblematice sunt Dylan, Petty și Cash.

Duchovny nu face excepție și nu e nimic greșit în asta. Sala Radio a fost un mediu propice pentru concertul său, un set mai degrabă destinat unei audiențe mature și primit cu multă cădură.

David Duchovny @Sala Radio 2019, by Adrian Coleașă

Photo by Adrian Coleașă

Două albume nu înseamnă un repertoriu enorm, iar jumătate din seară a constat din extrase de pe Every Third Thought, albumul promovat. Un pas vizibil înainte față de debutul Hell or Highwater, David Duchovny se achită onorabil de sarcinile asumate, mai ales ținând cont de faptul că toate piesele sunt compoziții proprii (mai puțin, evident, cele două coveruri, REM și Blue Öyster Cult, bine încadrate în tonul general al recitalului).

Mă așteptam că sala să fie plină de fani ai actorului Duchovny și în bună măsură așa a și fost. Surpriza au fost aceia care veniseră pentru muzicianul Duchovny și știau foarte bine la ce să se aștepte. Din oricare categorie ar fi făcut parte, cu toții au părut să aprecieze la maximum seara pe care și-au oferit-o.

Adrian Coleașă

Cele două galerii foto ale serii sunt disponibile la https://goo.gl/gSDZoU și la https://goo.gl/9S6a7m.

Setlist David Duchovny:

1. Every Third Thought (Every Third Thought, 2018)
2. The Things (Hell or Highwater, 2015)
3. Maybe I Can’t (Every Third Thought, 2018)
4. Roman Coin (Every Third Thought, 2018)
5. Let It Rain (Hell or Highwater, 2015)
6. Marble Sun (Every Third Thought, 2018)
7. Half Life (Every Third Thought, 2018)
8. The One I Love (R.E.M. cover)
9. Unsaid Undone (Hell or Highwater, 2015)
10. When The Whistle Blows (Every Third Thought, 2018)
11. Burnin’ for You (Blue Öyster Cult cover)
12. Stranger in the Sacred Heart (Every Third Thought, 2018)

Encore:

1. Spiral (Every Third Thought, 2018)
2. Hell or Highwater (Hell or Highwater, 2015)
3. 3000 (Hell or Highwater, 2015)


Amorphis și Soilwork live în București la Arenele Romane

Pe 11 ianuarie a început turneul european ce îi are pe Amorphis și Soilwork co-headlineri, iar ca support pe Jinjer și Nailed To Obscurity, iar pe 22 caravana s-a oprit la Arenele Romane în București. Coincidență sau nu, toate cele patru trupe din pachet au avut (cel puțin) două lucruri în comun – nu erau la prima vizită în România și aveau fiecare un material nou de promovat.

Nailed To Obscurity @Arenele Romane 2019, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Nailed To Obscurity vin din Esens, un orășel din nordul Germaniei, în Saxonia Inferioară. Fondată în 2005 de cei doi chitariști, Jan-Ole Lamberti și Volker Dieken, trupa a scos trei albume între 2007 și 2017. Pe 11 ianuarie, chiar în ziua începerii turneului, a fost lansat Black Frost, cel de-al patrulea album și debutul lor la Nuclear Blast.

Fiind prima trupă de pe afiș au cântat când oamenii de-abia începeau să vină. Ceea nu înseamnă că nu au reușit să le atragă atenția, mai ales că la întrebarea vocalistului Raimund Ennenga, “câți dintre voi ne-ați văzut când am cântat la November To Dismember?” s-au și ridicat câteva mâini.

Black Frost sună bine, prestația live a trupei e pe măsură și asocierea cu un label ca Nuclear Blast nu poate fi decât benefică. Melodic death metal cu multe elemente doom și gotic într-o cheie germanică este o rețetă familiară și foarte bine executată, cu bonusul unui vocalist ce pendulează lejer între clean și growl, toate elementele sunt deja prezente pentru un succes previzibil.

Jinjer @Arenele Romane 2019, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Jinjer sunt mai mult decât familiari publicului autohton. Ne-au vizitat atât de des, în locații din toată țara, încât aproape ca i-am adoptat. De fapt, am întânit oameni care veniseră strict pentru ucraineni. Singura trupă de la Napalm Records pe un afiș cu alte trei nume Nuclear Blast, Jinjer au și ei un material nou-nouț, EP-ul Micro, lansat pe piață tot în ziua de debut a acestui turneu.

Precedentul album, King Of Everything (2016) i-a lansat cu succes pe orbita internațională pe care și-o doreau, iar audiența pe care au reușit s-o cucerească în ultimii ani ani a fost în creștere exponențială. Succesul este binemeritat, ceea ce fac poartă ștampila unei originalități autentice, iar brutalitatea agresivă este egalată doar de complexitatea subtilă și uneori paradoxală a materialului. Metalcore, djent/progresiv, groove se combină într-o formulă unică și imediat recognoscibilă.

Marele atu al trupei este, să o recunoaștem, vocalista Tatiana Shmailyuk, cu un registru mai mult decât impresionant, la fel de în largul ei în porțiunile clean, melodice, uneori apelând la elemente jazzy și de musical, cât și în abordarea de o ferocitate neegalată de alte doamne ale metalului, mult mai titrate.

Jinjer privesc doar înainte și o dovadă a fost și alegerea pieselor serii, EP-ul Micro cântat aproape integral (patru piese din cinci), încă patru piese de pe King Of Everything și un singur reminder al trecutului ceva mai îndepărtat, Who Is Gonna Be The One, de pe Cloud Factory.

Soilwork @Arenele Romane 2019, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Soilwork probabil s-au înțeles cu toți ceilalți și au avut și ei tot 11 ianuarie, data de începere a turneului, ca dată de lansare pentru Verkligheten, cel de al unsprezecelea album de studio.

Au mai trecut prin România, participând la ediția din 2013 a B’ESTFEST. Dar suntem în 2019 și ei au fost cealaltă trupă pentru care mulți au declarat că veniseră de fapt.

Björn “Speed” Strid este singurul membru fondator rămas în trupă, iar toboșarul Bastian Thusgaard cel mai nou. Elev al lui Dirk Verbeuren, Thusgaard a fost o alegere aproape evidentă atunci când acesta a plecat la Megadeth în 2016. Dar cei de pe scenă sunt echipa completă care a făcut Verkligheten, albumul promovat în acest turneu.

Dacă ar fi să aleg ceva caracteristic Soilwork ar fi consistența. Au luat sunetul suedez melodic și l-au fuzionat cu propria viziune. În pofida schimbărilor de componență au continuat să evolueze și au crescut constant. Deși piesele noului album sunt semnate de Strid și/sau de chitaristul David Andersson, totul în această trupă este în mod evident o muncă de echipă și chiar așa se simte live, o mașinărie eficientă, animată de o pasiune vizibilă susținută de un nivel ridicat de profesionalism muzical.

Fiind co-headlineri au avut bineînțeles un set complet, care deși a început și s-a sfârșit cu piese de pe Verkligheten (Arrival, respectiv Stålfågel, cărora li s-au adăugat The Nurturing Glance și Witan) a trecut prin aproape toate albumele, de la A Predator’s Portrait, din 2001, până la The Ride Majestic, din 2015.

Soilwork sunt într-un vârf de formă, o trupă care se simte pe scenă mai confortabil decât acasă și cu o prestație greu de egalat de oricine ar urma după ei în același show.

Amorphis @Arenele Romane 2019, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Amorphis, co-headlinerii turneului, au fost singurii fără lansare pe 11 ianuarie. Ținând cont de faptul că ultimul album, Queen Of Time, a apărut în mai anul trecut, sunt pur și simplu în ciclu normal de turnee.

În România sunt o prezență familiară, ne-au vizitat des și au la noi o bază solidă de fani. Cu atât mai surprinzător a fost că au ales ca aproape jumătate din set să fie reprezentat de piese de pe Queen Of Time, în timp ce au scos piese clasice precum The Smoke și My Kantele, printre cele mai cântate piese live din toată cariera lor.

Dar până la urmă e alegerea lor, Queen Of Time a fost un album foarte bine primit și merită din plin popularizat. Mai mult, uitându-mă la set list, doar Black Winter Day nu aparține perioadei cu Tomi Joutsen la voce.

Fanii nu au plecat dezamăgiți, Amorphis și-au îndeplinit toate promisiunile implicite și probabil vor reveni în viitorul apropiat și vor fi la fel de bine primiți.

Adrian Coleașă

Concertul Amorphis & Soilwork din Bucureşti a fost prezentat de Metalhead.

Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
Jinjer & Nailed To Obscurity: https://goo.gl/SWTxum și https://goo.gl/BnsVxX
Soilwork: https://goo.gl/wsVcu6 și https://goo.gl/G5QAZw
Amorphis: https://goo.gl/ZkuM7w și https://goo.gl/5c5aRs

Setlist Jinjer:

1. Words of Wisdom (King Of Everything, 2016)
2. Ape (Micro, 2019)
3. I Speak Astronomy (King Of Everything, 2016)
4. Dreadful Moments (Micro, 2019)
5. Teacher, Teacher (Micro, 2019)
6. Who’s Gonna Be the One (Cloud Factory, 2014)
7. Pisces (King Of Everything, 2016)
8. Perennial (Micro, 2019)
9. Sit Stay Roll Over (King Of Everything, 2016)

Setlist Soilwork:

1. Arrival (Verkligheten, 2019)
2. The Crestfallen (Stabbing the Drama, 2005)
3. Nerve (Stabbing the Drama, 2005)
4. Full Moon Shoals (Verkligheten, 2019)
5. Death in General (The Ride Majestic, 2015)
6. Like the Average Stalker (A Predator’s Portrait, 2001)
7. The Akuma Afterglow (The Panic Broadcast, 2011)
8. Drowning With Silence (The Living Infinite, 2013)
9. The Phantom (The Ride Majestic, 2015)
10. The Nurturing Glance (Verkligheten, 2019)
11. Bastard Chain (A Predator’s Portrait, 2001)
12. As We Speak (Natural Born Chaos, 2002)
13. The Living Infinite II (The Living Infinite, 2013)
14. Witan (Verkligheten, 2019)
15. Stabbing the Drama (Stabbing the Drama, 2005)
16. Stålfågel (Verkligheten, 2019)

Setlist Amorphis:

1. The Bee (Queen of Time, 2018)
2. The Golden Elk (Queen of Time, 2018)
3. Sky Is Mine (Skyforger, 2009)
4. Sacrifice (Under the Red Cloud, 2015)
5. Message in the Amber (Queen of Time, 2018)
6. Silver Bride (Skyforger, 2009)
7. Bad Blood (Under the Red Cloud, 2015)
8. Wrong Direction (Queen of Time, 2018)
9. Daughter of Hate (Queen of Time, 2018)
10. Heart of the Giant (Queen of Time, 2018)
11. Hopeless Days (Circle, 2013)
12. Black Winter Day (Tales from the Thousand Lakes, 1994)

Bis:

1. Death of a King (Under the Red Cloud, 2015)
2. House of Sleep (Eclipse, 2006)


Michale Graves – Course of Empire Tour a poposit la Quantic

Anul muzical a avut un început fulminant, pe 9 ianuarie Quantic fiind gazda uneia dintre primele date ale secțiunii europene din turneul Course of Empire al lui Michale Graves. Una dintre primele, dar a doua din România, prima oprire la noi fiind la Cluj, cu o zi înainte.

The Crimson Ghosts @Quantic 2019, by Adrian Coleașă

Photo by Adrian Coleașă

The Crimson Ghosts nu sunt în niciun caz niște debutanți. Înființată în 2001 în Köln, ceea ce a început ca o trupă de coveruri Misfits (Crimson Ghost este o piesă de pe American Psycho, din 1997) a început curând să-și scrie propriile materiale, primul contract de înregistrări fiind semnat în 2003, iar primul album, Leaving The Tomb, a apărut în 2005.

În 2018 au scos cel de al cincilea album de studio, Yet Not Human, la opt ani după Generation Gore, aclamatul său predecesor. Începutul lui 2019 i-a găsit pe drum, în deschiderea primei părți a turneului european al lui Michale Graves.

Cu un setlist populat majoritar de piese de pe Generation Gore și Yet Not Human, The Crimson Ghosts au fost trupa de deschidere ideală. Au cântat ca și cum ar fi fost headlineri, iar rețeta lor catchy de agresiune și melodicitate, mereu heavy, a prins foarte bine și a încălzit atmosfera exact la temperatura potrivită.

Michale Graves @Quantic 2019, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Fanii Misfits au fost mereu împărțiți și discuția continuă și astăzi – Danzig sau Graves? Subiectul este steril, fiecare dintre cele două păreri își are meritele ei, dar ca orice conversație de genul ăsta este perfect inutilă.

Chiar dacă mai bine din jumătate din setlistul serii au fost piese Misfits de pe cele două albume clasice, American Psycho (1997) și Famous Monsters (1999), Michale Graves este perfect îndreptățit să le cânte cu toată mândria, îi aparțin cel puțin la fel de mult ca și lui Doyle, Jerry Only sau Dr Chud.

Iar cealaltă jumătate a setului preia materiale din aproape toate ipostazele sale post-Misfits (mai puțin Gotham Road, din păcate), relevând o voce artistică distinctă și complexă.

Fără bis, din categoria “viața e prea scurtă ca să pierdem vremea cu prostii”, concertul a bifat toate punctele esențiale.

Michale Graves @Quantic 2019, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Cum a fost? Foarte bine e un eufemism. Michale Graves a știut să se înconjoare de muzicieni foarte buni, mai concentrați pe prestația muzicală decât pe conjunctura de a fi (sau a se crede) rock staruri.

Cu Loki a lucrat de la începutul anilor 2000, de pe vremea proiectului Graves, pe materialele solo și în Gotham Road. Basistul Argyle Goolsby (ex-Blitzkid) este el însuși un nume rezonant în scena punk. Turneul american pe care l-au avut anul trecut în această componență i-a adus într-o formă de invidiat, spre deliciul celor care au participat.

Michale Graves @Quantic 2019, by Adrian Coleașă

Photo by Adrian Coleașă

Michale Graves a mai vizitat România, inclusiv cu Marky Ramone’s Blitzkrieg. A avut parte de primirea unui oaspete drag revenit de departe și s-a comportat ca atare. Drumul a fost greu, au întârziat patru ore din cauza unei pene de cauciuc, îngrozitor de răcit, iar concertul a fost decalat doar cu o jumătate de oră.

Ceea ce nu l-a împiedicat pe fostul infanterist de marină să cânte ca și cum era ultima oară în viață, nici să stea după show până la plecarea ultimului fan care a vrut să-l salute, să-i ceară un autograf sau să-și facă o poză cu el. Pur și simplu a fugit de pe scenă la ultima piesă și s-a oprit lângă standul de merch, abordabil pentru oricine dorea. Chiar dacă a doua zi urma să cânte la Budapesta, a fost acolo toți și pentru fiecare dintre noi. Și chiar și pentru asta nu pot decât să mă înclin.

Adrian Coleașă

Concertul Michale Graves din Bucureşti a fost prezentat de Metalhead.

Galeriile foto ale serii sunt disponbile la:
The Crimson Ghostshttps://goo.gl/xBhRXB și https://goo.gl/b2Sxxo
Michale Graveshttps://goo.gl/QJER26 și https://goo.gl/HEAU6J

49299179_2208039726127659_5123050485456044032_n

Setlist Michale Graves:

1. Bedlam (When Worlds Collide, 2016)
2. American Psycho (Misfits song, from American Psycho, 1997)
3. The Forbidden Zone (Misfits song, from Famous Monsters, 1999)
4. Night of the Living Dead (The Lost Skeleton Returns, 2013)
5. The Beginning of the End (When Worlds Collide, 2016)
6. When Worlds Collide (When Worlds Collide, 2016)
7. Saturday Night (Misfits song, from Famous Monsters, 1999)
8. Pumpkin Head (Misfits song, from Famous Monsters, 1999)
9. Scarecrow Man (Misfits song, from Famous Monsters, 1999)
10. Beware (Punk Rock Is Dead, 2005)
11. 3 Days ‘til Dawn (When Worlds Collide, 2016)
12. Dust to Dust (Misfits song, from Famous Monsters, 1999)
13. Lost Skeleton (The Lost Skeleton Returns, 2013)
14. Shining (Misfits song, from American Psycho, 1997)
15. Crimson Ghost (Misfits song, from American Psycho, 1997)
16. Earth Vs. Spider (The Lost Skeleton Returns, 2013)
17. Helena (Misfits song, from Famous Monsters, 1999)
18. Descending Angel (Misfits song, from Famous Monsters, 1999)
19. Crawling Eye (Misfits song, from Famous Monsters, 1999)
20. Blackbird (Graves song, from Web Of Dharma, 2002)
21. Scream (Misfits song, from Famous Monsters, 1999)
22. Best Of Me (Vagabond, 2013)
23. Dig Up Her Bones (Misfits song, from American Psycho, 1997)


BluesFest Dublin 2018 – ziua a treia

A venit și ziua a treia, poate cea mai grea ca pondere a legendelor de pe afiș, atât Van Morrison cât și Robert Plant fiind prezențe iconice, fiecare dintre ei putând să umple arene. Că au deja rezervate propriile capitole în istoria muzicii contemporane nici nu mai este subiect de discuție.

Colin MacLeod @BluesFest Dublin 2018, by Adrian Coleașă

Photo by Adrian Coleașă

Sarcina onorantă dar și deosebit de ingrată de a deschide ziua i-a revenit lui Colin Macleod. Nu chiar un debutant, prin 2010 scotea Fireplace, ca The Boy Who Trapped The Sun. Dar… poți încerca să scoți soțianul din Scoția, dar Scoția din el niciodată, așa că în 2011 părăsea Londra pentru a se întoarce acasă, în Stornoway, pe insula Lewis.

A încercat mereu să împace o carieră muzicală cu o viață simplă pe insula natală și acum pare să fi reușit. Bloodlines este primul album sub nume propriu și a apărut anul acesta, avându-l ca producător pe Ethan Jones, care a lucrat deja cu nume ca Ryan Adams sau Kings Of Leon.

Nu se vrea un Ryan Adams scoțian, deși cumva teritoriul sonor în care activează este comun. Dar locurile își pun amprente sonore pe oameni și Carolina de Nord nu are prea multe în comun cu Hebridele. Mai degrabă propășește, într-o manieră personală și foarte modernă, o specie de singer-songwriter mai apropiată de insulari precum David Gray decât de confrații de peste Atlantic și profund ancorată în realitățile insulei sale scoțiene.

Dream și Kicks In sunt single-urile de pe album, dar toată povestea este o poezie cu multă apă, ceruri albastre, întinderi verzi și neapărat oi cu fețe negre, iar tartanul clanului MacLeod se vede de departe chiar și când cântă California in my mind

Van Morrison @BluesFest Dublin 2018, by Adrian Coleașă

Photo by Adrian Coleașă

Despre Van Morrison scriam acum ceva vreme, cu ocazia anunțului celui de-al 40-lea album de studio, The Prophet Speaks. Apare rar, este imprevizibil și extrem de volatil, așa că publicul era pregătit pentru absolut orice, nu avea nici o așteptare, dar îl așteptau cu nerăbdare.

Pe cât de apreciat este artistul Van Morrison, pe atât de controversat este pe persoană fizică, dacă pot folosi un barbarism contemporan. Percepția publicului asupra sa este aproape schizofrenă, nu mai întâlnisem încă un exemplu în care fractura dintre cel de pe scenă și persoana din afara ei să fie atât de largă și de adâncă. Pare o plăcere aproape perversă și un consens în a-l descrie în termeni cât mai degradanți și în același timp de a-i aprecia personalitatea artistică până la adulație, încât frizează oximoronul încarnat în formă umană.

Neavând niciun interes în persoana din buletinul lui Sir George Ivan Morrison m-am limitat la jumătatea artistică și aceasta a strălucit. Bine dispus (spre surprinderea tuturor) și cu mult chef de cântat, Van Morrison s-a lansat într-o înșiruire fabuloasă de hituri din care evident că nu a lipsit nici Brown Eyed Girl și cu atât mai puțin bunicuța Gloria.

De un perfecționism extrem (pe care și-l permite cu o lejeritate dezarmantă) a oprit toată trupa (impecabilă) și a pus-o să reia una dintre piese da cappo pentru că nu începuseră piesa taman așa cum își dorea. Dar setul a curs strălucit, fermecător și angajant.

Unii au susținut că probabil a fost unul dintre cele mai bune concerte din viața lui. Nu am cu ce să compar, nu pot să-i contrazic (și nici nu văd de ce aș face-o), dar dincolo de muzica excepțională, altceva i-a lăsat cu gura căscată pe toți – Van Morrison zâmbea.

Robert Plant @BluesFest Dublin 2018, by Adrian Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Despre Robert Plant nu pot vorbi obiectiv. Este mai mult decât vocalistul de rock chintesențial, mai degrabă a rămas, chiar și acum, la 70 de ani, un Golden God așa cum s-a autointitulat într-unul dintre episoadele Led Zeppelin care s-a bucurat de multă publicitate.

Nu am văzut prea mulți oameni care să umple o scenă, oricât de mare, prin simpla prezență, cu excepția lui Plant (și a lui Beth Hart, dar ea e o altă poveste). Și miracolul s-a repetat, implacabil și perfect reproductibil, la 10 ani după ce îl văzusem la Romexpo, cu Strange Sensation.

Acompaniat de Sensational Space Shifters (loialul Justin Adams, dar și senzaționalul Liam Tyson sau Seth Lakeman cu vioara sa) Plant își poartă vârsta cu o grație de invidiat și reușește să se reinventeze, mereu surprinzător și la fel de fascinant.

Duse sunt excursiile acustico-arabizante sau incursiunile roots alături de o preoteasă a genului ca Alison Krauss, seara a fost despre rock și blues, categoria grea. Mai Zeppelin ca oricând, a avut doar trei piese de pe ultimul album, Carry Fire (deh, obligația promovării materialului nou) și una singură de pe lullaby and… The Ceaseless Roar.

Mult mai roar decât lullaby, Plant a fost într-o formă de excepție, chiar dacă era la sfârșitul turneului. Nu știu ce face, dar vocea este impecabilă și vârsta i-a adăugat doar nuanțe, valențe noi și multă subtilitate, precum și multă eleganță și distincție. Energia este debordantă, întrețesută organic cu un fundal instrumental de excepție, experiența trebuie trăită live, la limita voiajului șamanic. Sau oare limitele au fost pulverizate?

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
Van Morrison & Colin MacLeodhttps://goo.gl/8YVsTH și https://goo.gl/8fnCih
Robert Planthttps://goo.gl/ubyhYz și https://goo.gl/wJiR4F

Setlist Van Morrison:

1. Days Like This (Days Like This, 1995)
2. Have I Told You Lately (Avalon Sunset, 1989)
3. Baby, Please Don’t Go (Joe Williams’ Washboard Blues Singers cover)
4. Here Comes the Night (Lulu cover)
5. Real Real Gone / You Send Me
6. Moondance (Moondance, 1970)
7. Wild Night (Tupelo Honey, 1971)
8. Whenever God Shines His Light (Avalon Sunset, 1989)
9. Why Must I Always Explain
10. Brown Eyed Girl (Blowin’ Your Mind, 1967)
11. Sometimes We Cry (The Healing Game, 1997)
12. The Party’s Over
13. Broken Record (Versatile, 2017)
14. Gloria (Them cover)

Setlist Robert Plant:

1. Ramble On (Led Zeppelin cover)
2. Turn It Up (lullaby and… The Ceaseless Roar, 2014)
3. Black Dog (Led Zeppelin cover)
4. The May Queen (Carry Fire, 2017)
5. The Rain Song (Led Zeppelin cover)
6. Going to California (Led Zeppelin cover)
7. Gallows Pole (Led Zeppelin / traditional cover)
8. Carry Fire (Carry Fire, 2017)
9. Babe, I’m Gonna Leave You (Anne Bredon / Joan Baez cover)
10. Little Maggie (traditional cover)
11. Fixin’ to Die (Bukka White cover)

Bis:

1. New World… (Carry Fire, 2017)
2. Bring It On Home / Whole Lotta Love / Who Do You Love? / Whole Lotta Love (Led Zeppelin Cover)


Family Tree of True Rockers – Black Stone Cherry și Monster Truck în Viena

Pe Black Stone Cherry am avut norocul de a-i descoperi încă de la începuturile lor și Hell And High Water s-a auzit în tot blocul o perioadă bună. Pe Monster Truck i-am văzut live anul trecut în deschidere la Deep Purple. Amândouă trupele la pachet nu puteau să fie decât un imens tort sonor, absolut irezistibil. Tortul s-a servit (și) într-o seară de vineri, 23 noiembrie a.c. la Arena Wien, un loc cu o istorie bogată, un centru de cultură alternativă de mai bine de trei decade încoace.

Monster Truck @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Why Are you Not Rocking? și Monster Truck intră pe scenă direct în viteza a cincea, cu subtilitatea… well… unui Monster Truck. True Rocker urmează aproape ca un truism.

Doar 10 piese, dar un set concentrat și divers, extras din toate cele trei albume, prestația vieneză a canadienilor a fost o reflecție a potențialului unei trupe încă în evoluție, cu o efervescență creatoare ancorată solid în blues rock, cu  arome puternice southern și stoner. Și ceva hockey, ca să fie masa bogată și pentru specificitate culturală (chiar dacă The Enforcer a lipsit din setlist).

Dacă pentru Evolution bârfitorii au cârcotit că trag prea mult cu ochiul la conaționalii Nickelback, Devil Don’t Care e doar unul dintre exemplele de atitudine pe care Kroeger nu o va avea vreodată. În rest, vorba aia, Don’t Tell Me How To Live.

Monster Truck @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

După două EP-uri și trei albume din 2010 încoace (True Rockers a apărut pe 14 septembrie, la Mascot Records / Mascot Label Group) Monster Truck sunt o certitudine și au deja alura și carura unui headliner. Cu siguranță nu va trece mult și își vor ocupa locul câștigat prin multă muncă și inspirație.

Oficial seara nu a fost sold out, dar în timp ce Jon saluta publicul bine încălzit, sala se umpluse de mulțimea care îi aștepta pe Black Stone Cherry, reveniți în Viena după mai bine de 12 ani.

Black Stone Cherry @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Burnin’ deschide setul și setează temperatura. Family Tree este cel de al șaselea album de studio, a apărut pe 20 aprilie la Mascot Records / Mascot Label Group și trebuie promovat, așa că am avut parte de o jumătate din el, aproape o treime din setlistul serii.

Black Stone Cherry sunt acum o trupă matură, după deja 17 ani de activitate. Cu o energie ce nu transpare deplin în studio, Ben Wells (chitară) și Jon Lawhon (bas) învârtindu-se ca doi derviși dansatori și John Fred Young (tobe) care bate la tobe din orice poziție, mai puțin așezat la ele ca omul, cu tot ce are la dispoziție, foarte à la John Bonham, iar singurul nevoit să stea lipit de microfonul său (sau măcar pe aproape) a fost Chris Robertson, constrâns de rolul de vocalist.

Sunt o trupă născută (și crescută) pe scenă, habitatul lor natural. Show-ul este o a doua natură și dau 150%, mă îndoiesc să fi asistat la o excepție. Au venit să cânte și o fac cu o plăcere ce transpare în fiecare gest și în fiecare silabă articulată. În sală au doar fani, dar cu siguranță pot converti orice public, entuziasmul lor este mult prea contagios, iar transferul de energie este aproape palpabil.

Black Stone Cherry @Arena Wien - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Family Tree are multe conotații și toate transpar pe parcursul concertului, indiferent din ce perioadă sunt piesele. My Last Breath oferă cea mai simplă interpretare, emoția contagioasă cu care Chris Robertson cântă despre viața sa acum la 33 de ani, ca soț și ca tată.

Dar lucrurile merg mult mai departe și mai adânc. Au crescut în sala de repetiții a Kentucky Headhunters, iar John Fred Young e fiul lui Richard Young și nepotul lui Fred Young, chitaristul, respectiv toboșarul vânătorilor de capete. Moștenirea sudistă se simte în fiecare por, country, southern, gospel, blues… toate se împletesc într-o energie aparte, recognoscibilă imediat. Vin din Edmonton, Kentucky, țin sus steagul muzicii în care au crescut și o duc cu dezinvoltură și mult aplomb în secolul XXI, într-o manieră extrem de modernă și totuși atât de familiară.

Peace Is Free, de pe Folklore And Superstition, cel de al doilea album, este concluzia optimistă a serii. Simplu, la obiect și plin de speranță, piesa a fost cântată într-un singur glas de o sală fascinată de experiența avută, două ore despre imediatul cotidian și multă, foarte multă bucurie.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
Monster Truck: https://goo.gl/dDKTus și https://goo.gl/q4QApY
Black Stone Cherry: https://goo.gl/hYhtVF și https://goo.gl/X7YgtZ

Setlist Monster Truck:

1. Why Are You Not Rocking? (Sittin’ Heavy, 2016)
2. True Rocker (True Rockers, 2018)
3. Don’t Tell Me How to Live (Sittin’ Heavy, 2016)
4. Old Train (Furiosity, 2013)
5. Evolution (True Rockers, 2018)
6. Denim Danger (True Rockers, 2018)
7. For the Sun (Furiosity, 2013)
8. Devil Don’t Care (True Rockers, 2018)
9. Sweet Mountain River (Furiosity, 2013)
10. The Lion (Furiosity, 2013)

Setlist Black Stone Cherry:

1. Burnin’ (Family Tree, 2018)
2. Me And Mary Jane (Magic Mountain, 2014)
3. Maybe Someday (Black Stone Cherry, 2006)
4. Bad Habit (Family Tree, 2018)
5. Like I Roll (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
6. My Last Breath (Family Tree, 2018)
7. Cheaper To Drink Alone (Kentucky, 2016)
8. Soul Machine / Sabotage (Kentucky, 2016)
9. Soulcreek (Folklore And Superstition, 2008)
10. James Brown (Family Tree, 2018)
11. Things My Father Said (Folklore And Superstition, 2008)
12. Ain’t Nobody (Family Tree, 2018)
13. In My Blood (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
14. Blind Man (Folklore And Superstition, 2008)
15. Drums Solo
16. Hoochie Coochie Man (Willie Dixon cover)
17. Lonely Train (Black Stone Cherry, 2006)
18. Blame It On The Boom Boom (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
19. White Trash Millionaire (Between The Devil And The Deep Blue Sea, 2011)
20. Family Tree (Family Tree, 2018)

Bis:

21. Peace Is Free (Folklore And Superstition, 2008)