Arkona a lansat Khram și în Fabrica

Pe 11 februarie Arkona au revenit în București, cu două motive de sărbătorit – noul album, Khram (lansat pe 19 ianuarie la Napalm Records) și împlinirea a 16 ani de activitate (trupa a fost înființată în februarie 2002 de către Mașa Arhipova și Alexandr Koroliov).

Syn Ze Șase Tri, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Syn Ze Șase Tri au fost a alegere inspirată pentru deschidere, primiți ca atare de un club Fabrica deja plin. Rodându-și formula acum extinsă (lui Corb, Moș și Dor alăturându-se Umbră (chitară) și Draco (voce)), înghesuiți într-o bucățică de scenă, au livrat un set așteptat de cei care îi cunosc, au sunat foarte bine și au făcut mai mult decât să încălzească publicul pentru headlineri.

Mențiuni speciale merită atât Umbră (Andrei Tătar) care a cântat cu umărul stâng afectat de un recent accident rutier (dar mă îndoiesc să fi remarcat cineva din sală, pentru că și asta înseamnă să fii profesionist), cât și Paula Gherasim (An Theos), invitată pentru o singură piesă, dar a cărei vioară a adăugat o dimensiune foarte dezirabilă unui peisaj sonor deja bogat.

Arkona 03

Photo by Anca Coleașă

Arkona ne-au tot vizitat, ultima oară în septembrie 2017, la Folk Metal Fest IV. Au deja o bază solidă de fani, așa că nu a fost vreo surpriză supraaglomerarea sălii, Fabrica este deja prea mică pentru ei.

Храм (transcris Khram în engleză, adică Hram, ce mai încolo-încoace) este cel mai nou album de studio al lor, cel de-al optulea din carieră și al patrulea pentru austriecii de la Napalm Records.

Apărut pe 19 ianuarie, a luat pe sus mai mult decât nișa lor muzicală și a fost aplaudat pe bună dreptate de toți cei care l-au ascultat. Arkona a dezvăluit un templu (hram) bănuit, așteptat și totuși suprinzător. Noul album reprezintă o progresie naturală pentru ei și nu face decât să confirme potențialul trupei, încă departe de a fi complet realizat.

arkona 10

Photo by Adrian Coleașă

Concertul de la București a făcut parte din turneul de promovare și a fost o desfășurare de forțe impresionantă, un templu păgân pentru ritualurile șamanice ale înaltei preotese Mașa, o experiență imersivă, hipnotică și un privilegiu pentru participanți.

Eticheta de folk metal rămâne lipită de ei, dar cred că au depășit-o de mult, au o dimensiune dark în antiteză cu veselia uzuală a genului, ca și o scriitură progresivă ce transcede deja această nișă și îi plasează într-o ligă superioară.

Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
Syn Ze Șase Trihttps://goo.gl/dKfa4e și https://goo.gl/Tw3huZ
Arkonahttps://goo.gl/WVy5Xk și https://goo.gl/rQAMFH

Adrian Coleașă

Reclame

Caro Emerald, mărțișoare la Sala Palatului

Emerald Island Tour a ajuns și la București pe 28 februarie, găzduit de Sala Palatului, iar Caro Emerald a urcat din nou pe o scenă din România la șase ani după participarea la B’estfest 2012, într-un show plasat sub semnul Mărțișorului iminent.

Irina Rimes, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Irina Rimes a deschis seara. Reprezentantă a unui curent muzical deja bine definit, venit de dincolo de Prut, educat și profesionist, ce a luat pe sus peisajul pop autohton, a fost bine primită de spectatori (deși, aparent, mulți nu știau că va exista un artist în deschidere). Susținută de o trupă live cu valențe foarte rock și debordând de energie, a făcut mult mai mult decât să bifeze o introducere la ceea ce urma. Un singur bemol pentru lipsa cvasi-completă a dialogului cu sala, dar probabil se va rezolva în timp.

Caro Emerald, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Caro Emerald este un exemplu bun despre rolul pe care șansa îl poate juca într-o carieră de succes. Angajată în 2007 ca și cântăreață pentru un demo al unei piese scrise de Robin Veldman, Vincent DeGiorgio și producătorii Jan van Wieringen și David Schreurs, stilul său jazzy va fi atât de potrivit cu piesa încât Back It Up a fost atât de bine primit la lansare, în 2009, încât va avea imediat o urmare, un hit și mai mare, A Night Like This și apoi de albumul de debut, Deleted Scenes From The Cutting Room Floor, în ianuarie 2010.

Timpul a trecut, premiile s-au acumulat, succesul s-a manifestat sub toate formele iar Caro Emerald a devenit rapid o figură de primă importanță a electro swing-ului, parte a revival-ului swing început în anii ‘90.

Caro Emerald, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Miercuri seara, pe scena Sălii Palatului a urcat un artist de mare succes, într-o etalare de arome muzicale ce au adus în actualitate un univers fantastic ancorat într-o perioadă bine definită a secolului trecut, cu referințe mergând de la Cab Calloway și Glen Miller, de la mambo, rumba și jazz manouche până la exotica anilor ‘50 – ‘60, o desfășurare cinematică care s-ar fi potrivi de minune în paradigma unui Terry Gilliam, de exemplu.

Cei șapte oameni din spatele artistei au ținut cu succes locul unui big band și mai mult decât atât. Instrumentiști excepționali, au demonstrat și un showmanship desăvârșit, parte integrantă a unui spectacol complet ce a înglobat atât piese din cele două albume, Deleted Scenes From The Cutting Room Floor și The Shocking Miss Emerald, cât și din Emerald Island, EP scos special în martie 2017 pentru a susține turneul curent.

Caro Emerald, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Până la coadă, într-o seară extrem de reușită, singurele reproșuri le pot aduce doar publicului. Pot să înțeleg că nu ai aflat că mai există un artist în deschidere și asta te ia prin surprindere, dar nu pot înțelege meltenismul urletelor (totuși izolate) “ieși de pe scenă, o vrem pe Caro”. Până la urmă dacă ești atât de hotârât să nu asculți ceva nou și să nu-ți placă orice ar fi, poți să ieși pe hol la un suc sau până afară la o țigară. Și apropo de sucuri, cafele și popcorn, merita văzut și peisajul tapisat cu gunoaie de după spectacol.

Altfel, nimic neobișnuit. Oamenii s-au distrat interior, au aplaudat politicos și s-au lăsat rugați să danseze până cu două piese înainte de bis. Nu că nu și-ar fi dorit, dar cu expresia corporală stăm mai prost. Poate ne-om dezinhiba vreodată și generațiile viitoare vor învăța să se bucure mai liber și mai expansiv. Ceea ce s-a întâmplat până la urmă, dar merita din plin să fie așa de la cap la coadă.

Setlist:
Intro
Riviera Life
Back It Up
Tangled Up
The Maestro
Stuck
Dr. Wanna Do
Tahitian Skies
The Ghost Of You
Quicksand
Never Ever
Caravan
Absolutely Me
You Don’t Love Me
Just One Dance
Liquid Lunch
That Man
Nature Boy
A Night Like This
Whatchugot

Galeria foto este disponibilă atât aici, cât și pe pagina autoarei, aici.

Adrian Coleașă


King King live la Fratelli

Vineri, 9 februarie, Fratelli Studios au marcat o premieră, apariția în România a titratului grup britanic King King, avându-i în deschidere pe Axis și O X I G E N. Concertul a făcut parte din Loudcity Sessions, o inițiativă mai mult decât lăudabilă a LOUDCITY.fm, mai ales în contextul trist al scenei blues/blues rock de la noi.

Axis - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Axis au deschis seara, iar spectatorii au primit călduros trio-ul româno-sârb cu baza în Kladovo, Serbia.

Oxigen - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

O X I G E N nu sunt o trupă nouă. I-am văzut pentru prima oară în 2010 când cochetau cu titulatura de Blues Cafe și îl aveau și pe Florin Ochescu în componență. Mi-au făcut atunci marea onoare și bucurie să mă primească alături de ei pe scenă, dar asta e o altă poveste.

Aproape opt ani mai târziu, m-am bucurat să-i revăd, în aproape aceeași formulă (mai puțin Florin) –  Eugen Caminschi, Gelu Ionescu, Lucian “Clopo” Cioargă, Mugurel “Deacă” Diaconescu și Bogdan “Bogy” Nagy, una dintre cele mai interesante voci pe care le avem, dar de care ne bucurăm prea rar.

Multe coveruri, dar și material original (Ultima țigară părea bine cunoscută celor din sală), un setlist energic și închegat, dar am rămas cu un singur regret, nu au cântat Midnight Rider, pentru care au o versiune pe care Greg Allman și-ar fi dorit să o fi scris. Și îmi asum afirmația.

King King - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Despre King King am scris pentru prima dată acum trei ani, odată cu apariția celui de al treilea album al lor, Reaching For The Light.

Au strâns o mulțime de premii și acolade, pe care le merită pe deplin.Au cântat pe aceeași scenă cu nume foarte diverse, de la Europe la nașul blues-ului britanic, John Mayall. Calm și aplicat au dobândit deja o dimensiune trans-continentală.

King King - by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Ducând mai departe un filon blues rock ce se revendică de la Free, Bad Company și Whitesnake (perioada Bernie Marsden, nu cea a buclelor permanentate), King King au o prezență vizuală frapantă. Contrastul dintre spilcuirea (foarte blues de altfel) a basistului Lindsay Coulson și a clăparului Jonny Dyke cu apariția în kilt și bocanci a lui Alan Nimmo, ce nu lasă dubii asupra identității glaswegiene, este absolut delicios și memorabil.

Dar până la urmă muzica este cea care contează cel mai mult. Complet recuperat după problemele de sănătate de anul trecut, Alan Nimmo a demonstrat live una dintre cele mai interesante voci ale genului, combinată cu o interpretare instrumentală fără cusur. Într-un dialog permanent cu clapele lui Jonny Dyke, dialog susținut de ritmica impecabilă asigurată de tobele lui Wayne Proctor și basul groovy al lui Lindsay Coulson, Stratocaster-ul lui Nimmo (și un Les Paul incidental, aham) a ridicat, sucit și învârtit un public ce știa foarte bine pentru ce venise.

Fără episoade stridente, mereu cu o energie calmă și uneori cu tușe foarte delicate, de la She Don”t Gimme No Lovin până la Let Love In, au părut să-și fi găsit o nouă casă departe de acasă. Sigur vor fi așteptați cu drag să revină.

O mențiune specială merită Fratelli Studios, un spațiu de cântare foarte potrivit pentru blues și jazz, chiar dacă nu este cunoscut în oraș pentru genurile astea. Dar sper să devină, iar evenimentele de gen să se înmulțească exponențial.

Galeriile foto ale serii sunt disponibile atât pe pagina Midnight Burst (aici și aici), cât și pe paginile fotografilor (aici și aici).

Adrian Coleașă


Punk în Viena: Dropkick Murphys, Flogging Molly, Glen Matlock

Miercuri seara, 31 ianuarie, Wiener Stadthalle a fost sold out pentru o seară 110% punk și un afiș de vis – Dropkick Murphys și Flogging Molly, cu Glen Matlock în deschidere.

Glen Matlock, by Adrian Coleașă 2018

Photo by Adrian Coleașă

Never Mind The Bollocks este cu siguranță unul dintre albumele rock absolut esențiale. Iar 10 din cele 12 piese ale sale îl au ca și co-autor pe Glen Matlock, basistul Sex Pistols ce va fi înlocuit mai apoi de Sid Vicious. Simplul fapt că trupa a mai scris doar două piese după plecarea sa spune multe.

Istoria sa muzicală e departe de a fi definită doar de Pistols, dar chiar dacă nu ar fi făcut nimic altceva ar fi fost suficient ca să-i asigure locul în panteonul rock-ului.

În cea mai minimalistă formulă posibilă, un om cu o chitară acustică, Matlock a săpat lejer într-o carieră de mai bine de patru decenii. Evident că toți își doreau piesele Sex Pistols (pe care nu credeam să le aud vreodată acustic, dar o piesă bună râmâne bună în orice redare), dar au fost și din cele cu Rich Kids (proiectul cu Midge Ure), din albumele solo… O întâlnire prea scurtă cu o figură emblematică.

Flogging Molly, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Dacă deschiderea acustică a produs nostalgii, Flogging Molly au dus instant atmosfera la nivelul busculadei de vineri seara în pub-ul ticsit.

Publicul lor deja umpluse sala, știa foarte bine la ce să se aștepte și au cântat în cor de la început până la sfârșit. Setlistul a ilustrat toată cariera, de la Swagger (2000) până la nou-nouțul Life Is Good (2017). Vechi sau noi, de la Drunken Lullabies și If I Ever Leave This World Alive până la Crushed și The Hand Of John L Sullivan, totul a curs (Float, cineva?) tumultuos și vesel, pe scenă și în sală, la unison, conduși cu mână sigură de Dave King. De o energie debordantă dar și de o finețe discretă, orice show de-al lor este o lecție de exces de viață bine temperat.

A propos, Flogging Molly ne-au vizitat o singură dată, în 2011. S-ar întoarce oricând cu toată plăcerea după cum a ținut sa-mi spună chitaristul Dennis Casey încă din toamna trecută când au împărțit scena din Graz cu Volbeat. Doar să-i și aducă cineva (completarea mea).

Dropkick Murphys 04

Photo by Anca Coleașă

Dropkick Murphys sunt un fenomen al naturii la limita catastrofei. Dacă Flogging Molly sunt încarnarea unei seri de vineri cu veselie și antren, Dropkick Murphys sunt tăvăleala generală din aceeași vineri seara, cu tot cu spital și poliție.

O mare de șepcuțe și steaguri irlandeze a rezonat de la primele sunete al deschiderii The Foggy Dew (versiunea Sinead O’Connor) până la ultimul acord al I’m Shipping Up To Boston.

Sigur că au cântat hiturile (da da, chiar și Rose Tattoo), au turnat o porție generoasă de pe 11 Short Stories Of Pain & Glory (despre care am povestit anul trecut aici) și am avut și coveruri. I Fought The Law și You’ll Never Walk Alone (acceași piesă dar nici o legătură cu fotbalul) au sunat ca și cum ar fi fost ale lor. Nu e vreun motiv de mirare, Dropkick Murphys au o abilitate aproape supranaturală de a scrie piese care îți sună mai mult decât familiar încă de la prima audiție. First Class Loser, fabulosul Until Next Time (cea mai frumoasă piesă de încheiere pe care o știu), Blood sau Paying My Way au sunat la fel de cunoscute ca și Going Out In Style, Johnny I Hardly Knew Ya sau The State Of Massachusetts. Le știai deja, doar că uitasei că le știi, bine că ți-au adus aminte de ele.

În spusele marelui Connor McGregor, if one of us goes to war, we all go to war, rezumatul serii e chiar atât de simplu. Un război extrem de amical și țopăitor, dar totuși un război, cam acesta a fost nivelul de intensitate.

Galeriile foto ale serii sunt disponibile atât pe pagina Midnight Burst (aici și aici), cât și pe paginile fotografilor (aici și aici).

Adrian Coleașă


Fameless – Dreams Without A Past

Recunosc, nu sunt vreun fan al Vocii României, iar numele lui Tibi Albu îmi suna doar vag cunoscut. Fameless, trupa lui fondată la începutul lui 2015, a trecut cumva pe sub radarul meu și i-am văzut pentru prima oară la cea de a doua ediție MMB, în cadrul secțiunii de Live Showcase.

Fameless

Photo courtesy of Universal Music Romania

Întâlnirea cu ei a fost o surpriză extrem de plăcută, continuată acum de albumul de debut, Dreams Without A Past, apărut deja pe 27 ianuarie 2017 (!?!).

Fameless Dreams Without A Past

Albumul nu șochează prin originalitate, fiecare va auzi propriile referințe, în funcție de istoria muzicală personală.

Dacă Show Me How To Live amintește de un Manic Street Preachers cu Brian Molko la voce, Save Myself, iFear, Dash Of Blue sau The Second Round intră în teritorii grunge și post-grunge, de la Pearl Jam la Audioslave, Foo Fighters sau Alter Bridge. O linguriță de Floyd, un vârf de cuțit de Rush… periplul muzical continuă. Hyprocrisy este alegerea mea personală, sinteza a ceea ce sunt Fameless în acest moment. Iar Falling In Love, cu tonalitățile sale electro nu numai că nu mă deranjează, ci îmi pare doar o notă de final, mărturie a diversității de exprimare a trupei.

Acestea fiind zise, albumul chiar mi-a plăcut și ar primi o notă mare (dacă aș da note). Mi-a plăcut unitatea sa în diversitate, mi-a plăcut că reușește să suprindă energia live a trupei (chiar dacă în concert sunt ceva mai heavy decât ar părea aici), sună fresh, neforțat în vreun fel, ludic și încărcat cu plăcerea de a cânta a muzicienilor participanți.

Într-o eră a muzicii produse pentru a fi consumate fără a lăsa urme de vreun fel, Dreams Without A Past are o energie pozitivă contaminantă și piese care rămân în memorie. Ceea ce nu pot decât să salut!

Iar cum au arătat la MMB Live Showcase, puteți vedea aici și aici.

Adrian Coleașă