Cobra Fest 1.0 – Și a fost ziua a doua
Postat: 20/06/2017 Înscris în: Live | Tags: 2017, 3 iunie, b52, cardinal, cobra fest, cronica, dumbsaint, fabrica, fest, Live, meniscus, orkid, post rock, progressive, tragic, valerinne, we lost the sea Scrie un comentariuA venit și ziua a doua a Cobra Fest. După petrecerea de la finalul primei zilei și încă sub impresia ei, am pierdut startul spre Fabrica și am ratat primele două nume, Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut și Navi. Mea culpa!
Photo by Anca Coleașă
Dar Tragic mi-au deschis ziua fulminant. Recunosc, nu-i știam, dar au aruncat în aer scena de la B52. Post-metal/doom scrie pe etichetă dar conținutul este exploziv. Nu am termen de comparație cu vreo altă prestație de-a lor, dar m-au convins să îi urmăresc în viitor. Au setat foarte sus bara pentru cei ce au urmat și au prevestit ceea ce avea să urmeze.
Photo by Anca Coleașă
Orkid nu îmi par avantajați de formula acustică. Au avut fanii lor, cu siguranță sunt oameni care îi plac, abordarea este inventivă (cel puțin prin prisma instrumentelor atipice aduse pe scenă), dar aș prefera să-i revăd într-o variantă electrică înainte să-mi formez o părere.
Photo by Anca Coleașă
Cardinal, din Constanța, au fost cea mai tânără trupă din festival. aflați la ultimul concert pentru viitorul previzibil (vine bacul, vin plecările la școli diferite). Au lăsat o impresie foarte bună și dincolo de stoner și psihedelic mi-au amintit mai degrabă de Jane’s Addiction decât de QOTSA. Dar deh, referințele fiecăruia diferă.
Photo by Anca Coleașă
Valerinne sunt un vârf al scenei post-rock românești. Au fost primiți ca atare și au fost la înălțimea așteptărilor. B52 a fost cadrul perfect în care s-a desfășurat setul lor extrem de atmosferic și au setat tonul pentru cele trei trupe australiene ce urmau să încheie festul.
Photo by Anca Coleașă
Dumbsaint au preluat ștafeta și au mers mai departe. Într-o penumbră densă, au asigurat coloana sonoră a unei serii de scurt-metraje ce rulau în timpul setului. Nu m-am putut împiedica să nu remarc arcul peste timp, de la filmul mut și pianistul (sau orchestra) ce-l acompania, la aceste episoade cinematice, acompaniate de o trupă ce se pune singură în umbră și în slujba imaginii.
Photo by Anca Coleașă
Meniscus au continuat, într-o cu totul altă notă. Instrumentali, dar cu o apariție complet diferită, au dansat, au cântat și au conectat publicul la o sursă de energie comună, aproape arhetipală după modul la care au reacționat spectatorii scăldați în lumina roșie ce inunda scena.
Photo by Adrian Coleașă
We Lost The Sea au fost apoteoza festivalului, încheierea perfectă. Cea mai cunoscută dintre cele trei trupe australiene (aflate în turneu împreună în Europa) a intrat la orele mici ale zilei următoare și a luat pe sus publicul.
Am auzit comentarii că n-au fost în formă, că puteau mai bine, că una, că alta. Tot ce se poate, dar din punctul meu de vedere au fost întruchiparea perfectă a genului, iar adjectivul care îmi vine cel mai pregnant în minte este epic. De la delicat și intim la grandios într-un singur set.
În rest, cum am zis și ieri, un festival impecabil, fără vreun moment de umplutură, cum îmi doresc multe altele. Cu un public mișto, o atmosferă pozitivă și mulți muzicieni rămași în zonă, mult după ce cântaseră, fani atenți la ceea ce se întâmpla.
Mulțumesc, la cât mai multe ediții!
Galeriile foto ale zilei sunt disponibile aici și aici, ca și aici și aici.
Adrian Coleașă
Cobra Fest 1.0 – Ziua întâi
Postat: 19/06/2017 Înscris în: Live | Tags: 2 iunie, 2017, adrian tabacaru, b52, breathelast, cobra fest, cronica, daniel payne, deley, fabrica, fest, Live, mental architects, michael zimmel, post rock, progressive Scrie un comentariuPe 2 și 3 iunie Guest au organizat în Fabrica primul (după știința mea) festival internațional de post-rock/instrumental/progressive/ambient/psihedelic din București, Cobra Fest 1.0.
Photo by Anca Coleașă
Propunerea a fost generoasă – trei scene (în Fabrica, în B52 și acustic, pe terasă), 17 trupe în două zile. Devansând concluziile, rar am mai avut experiența unei organizări impecabile în România a unui asemenea fest. Nu știu cum decurs lucrurile în culise, dar ca participant senzația a fost cea pe care mi-am dorit-o mereu de la un asemenea eveniment.
Photo by Adrian Coleașă
Prima zi a debutat cu COD și Alice Null, pe care i-am ratat, și am ajuns de-abia la Michael Zimmel. Vine din Linz, Austria, este un one-man band instrumental, clar imers complet în ceea ce făcea. Singura lui problemă este monotonia la care ajung rapid compozițiile lui liniare. Nu lipsit de inetres, dar poate ideile lui ar fi valorificate mai bine de contextul unei trupe.
Photo by Adrian Coleașă
Breathelast nu mai au nevoie de vreo prezentare, nici măcar în context acustic. Cântarea lor a fost (dacă mai era nevoie) o dovadă că piesele lor sunt solide și stau în picioare oricum le-ar cânta, acustic sau electric. Ca și energia, ce s-a transmis foarte bine și în context acustic. Fără surprize, doar o plăcere, ca de obicei.
Photo by Anca Coleașă
La Adrian Tăbăcaru nu știam la ce să mă aștept. Un alt one-man band, de data aceasta, un toboșar. Cunoscut de la Taine sau de la Souptrip, a fost prima surpriză majoră pe care am avut-o în aceasă zi.
Într-un show complet, elaborat și inspirat, cu lumini și proiecții, a transformat tobele într-un instrument extrem de expresiv, folosit cu virtuozitate mereu în sprijinul atmosferei și a mesajului. De acum sigur voi fi mult mai atent la orice propunere muzicală va avea.
Photo by Adrian Coleașă
Daniel Payne a fost o alegere foarte inspirată și a adus o notă aparte în acest festival. În cea mai bună tradiție outlaw country, acest cowboy (din Lubbock, Texas) cu patchuri Darkthrone și Burzum, a arătat cât de viabil și relevant este genul și astăzi. Un amestec de country&western cu arome de folk și blues și versuri dark, a fost pretextul unei țopăieli generalizate într-o bună dispoziție generală.
Country-ul, ca și blues-ul, spune povești. Mai draguțe sau mai dătătoare de fiori, este folclor contemporan, în cel mai pur sens al termenului. Mai mult, amândouă genurile sunt o chestiune de atitudine. Three chords and the truth este sintagma genului, iar Payne este un exponent extrem de autentic.
Photo by Anca Coleașă
Deley, din Ungaria, au dus Fabrica într-un trip spațial extrem de catchy, iar prima referință care mi-a venit în minte a fost o senzație a anilor ‘90, Ship Of Fools. Nu îi copiază, dar par porniți pe aceeași cale neo-prog, cu aceeași atitudine jucăușă și excentrică, structurați dar în același timp ieșiți din tipare.
Fără a-i acuza de epigonism, îmi par mai degrabă continuatori ai unui gen ce mi s-a părut extrem de fertil atunci când a apărut și nu pot decât să salut asta.
Photo by Anca Coleașă
Bulgarii de la Mental Architects au fost headlinerii primei seri, absolut meritat. Mai heavy decât Deley, au venit cu o variantă interesantă și groovy de math rock care m-a prins și pe mine (care nu sunt vreun simpatizant al genului). Filosofia lor e simplă – If we play and you listen we’re happy! Cred că am fost extrem de happy cu toții.
Iar galeriile foto ale zilei sunt disponibile aici și aici, ca și aici și aici.
Adrian Coleașă
Am fost la Grindcore Picnic la Fabrica
Postat: 16/06/2017 Înscris în: Live | Tags: 27 mai, blutrina, concert, cronica, cut to fit, fabrica, grindcore picnic, kyliga dalen, Live, review, visions of madness Scrie un comentariuSâmbătă 27 mai în Fabrica a fost un picnic. Axa Valahă a strigat apelul și se fac vinovați de această seară gândită de la început ca o întâlnire lejeră și informală. Nu și de ploaia care nu prevestea vreun chef de distracție, mai degrabă din contra.
Photo by Anca Coleașă
Pus sub semnul generic de grindcore, afișul eclectic a reunit două axe, cea internațională (finlandezii de la Cut To Fit aflați în turneu cu maghiarii Kyliga Dälen) și cea națională (Visions Of Madness și sărbătoriții serii, timișorenii de la Blutrină).
O mențiune aparte merită proiecțiile constante din fundal, cu tema total failure, care au contribuit și ele la haosul funny.
Photo by Adrian Coleașă
Înarmați cu un EP în palmares, Vertigo, Visions Of Madness au asigurat deschiderea.
În meniul picnicului erau trecuți la categoria hardcore/punk/metal și toate acestea s-au regăsit în realitate, într-un setlist relativ scurt, dar satisfăcător pentru cei convertiți deja. Pentru ceilalți, o surpriză mai degrabă plăcută și de urmărit în continuare.
Photo by Adrian Coleașă
Power duo-ul nu mai este vreo noutate, formula minimalistă și-a dobândit deja galoanele și a pătruns în mainstream, de la White Stripes și Black Keys, până la Royal Blood, citați ca influență de mai toată lumea în acest moment.
Cut To Fit preiau formula și o duc într-un teritoriu mai degrab grindcore. Vizual o ciudățenie (chitaristul părea desprins dintr-un film hip-hop și colat pe un Gibson SG distorsionat), duo-ul și-a văzut de treabă fără să privească în stânga sau dreapta, direct la obiect.
Photo by Adrian Coleașă
Pe vremea când ascultam Discharge nu m-aș fi gândit vreodată că pot genera un curent de sine stătător, dar realitatea are obiceiul (bun sau prost) să ofere mereu surprize.
Ca exponent auto-asumat d-beat/discore/crust, Kyliga Dälen au fost cea mai punk apariție a serii. Combinația cu vocea guturală mi-a amintit de vizita de anul trecut a canadienilor de la Black Pestilence, dar strict la nivelul de crossover. Altfel, curat, serios, într-o urgență foarte punk, la obiect, fără floricele.
Photo by Anca Coleașă
Iar dacă totul fusese foarte serios până atunci, petrecerea a început cu baloanele colorate ce au invadat scena pentru Blutrină, care își lansau albumul de debut, Looney Fuckin’ Grind, aproape o jumătate de oră de gore/porn grind și caterincă.
Nu era nevoie să fii vreun fan al genului ca să te distrezi. Metalul de felul lui se ia cam prea în serios și păcătuiește printr-o lipsă de autoironie sănătoasă. Blutrină pică fix în cealaltă extremă, în care totul devine prilej de miștouri și apropouri deloc subtile, de la pamperșii deveniți uniformă de scenă, trecând prin cămașa de forță (cu dl doctor aferent) și până la tutu-ul roz purtat cu o mare demnitate și naturalețe.
Nu găsesc vreun sens să vă povestesc ce s-a întâmplat în sală. Cei care au fost acolo au participat din plin și mă îndoiesc să fi plecat cineva altfel decît cu zâmbetul pe buze. Cât despre cei care au lipsit… ghinion! Afară ploua.
Recunosc, referințele la looney tunes mi-au fost prilej de nostalgie amuzată, dar s-au încastrat perfect în viziunea de haos bășcălios, poate infantil, dar foarte contagios. Pentru o seară (și mereu “doar încă zece piese”), Fabrica s-a transformat într-un teren de joacă a unor adulți dați în mintea copiilor la cel mai mișto mod posibil.
Iar toată petrecerea s-a văzut cam așa și așa.
Adrian Coleașă
Sincarnate – In Nomine Homini
Postat: 29/05/2017 Înscris în: Muzică | Tags: blackened, cronica, death, doom, in nomine homini, metal, mystical, review, rock, sincarnate, technical Scrie un comentariuSincarnate sunt unul dintre acele produse de export de care ar trebui să fim mândri, dar care, paradoxal, sunt mai apreciate de străini. Dar asta nu e ceva nou, poate că tocmai paradoxul este normalitatea noastră sucită.
Pe 1 aprilie, fără vreo conotație glumeață, au scos cel de-al doilea album full (și al patrulea material din istoria trupei, începută în 2005), In Nomine Homini.
Fără glume, pentru că albumul este extrem de serios și muncit, complex (în toate sensurile bune) și care, deși pe mine m-a făcut să-l ascult cu atenție din prima, a reușit să-mi aducă surprize la fiecare nouă ascultare.
Poate nu se mai poartă albumele conceptuale, dar, fundamental, chiar asta avem aici. Un manifest umanist, o călătorie spirituală cu rădăcini și în livresc (dar când inspirația vine din Camus sau Dostoievski…), In Nomine Homini desenează în tușe baroce o imagine a disperării umane confruntată cu divinitatea insensibilă. Omul își strigă solitudinea, frica și speranța cu o determinare aproape nietzeschiană.
Cu siguranță fiecare va avea propriile preferințe pentru unele sau altele dintre piese. Cert este că nu există momente slabe, totul curge organic de la un capăt la altul al albumului și se întregește perfect circular.
Fiecare amănunt este gândit și își are locul. Samplingul inteligent, citatele latine, subtilele influențe orientale, ca și cele gregoriene, agresivitatea și autoagresiunea, toate contribuie la un peisaj extrem de bine conturat și atmosferic, în toate sensurile cuvântului.
În versiunea standard are nouă piese, iar digipackul aduce două bonusuri. Fabulos mi se pare că în oricare dintre cele două versiuni, impresia de întreg se menține, cercul se închide la fel de armonios, începând cu Attende Domine și indiferent dacă se termină cu Liwyatan sau cu Atonement. Evident povestea este completă cu toate capitolele sale, care curg și se dezvoltă unul din altul dar poate fi citită la fel de bine și separat.
Albumul, înregistrat din iunie până în septembrie 2016 la Consonance Studio din Timișoara, a fost mixat și masterizat de Edmond Karban, Cristian “Jimmy” Popescu (dordehuh) și Andrei Jumugă. Este publicat de Hatework, ca și precedentele două materiale, As I Go Under (2010) și Nothing Left to Give (2013). Coperta (care complimentează vizual albumul) îi aparține lui Flaviu Moldovan, iar line-up-ul ce a făcut înregistrările este Andrei Jumugă (tobe), Andrei Zală (bas), Marius Mujdei (voce), Giani Stănescu (chitare), Cristian Stîlpeanu (chitare).
Cineva i-a comparat cu Bloodbath-ul lui Nick Holmes. Pot să înțeleg comparația, nu mi se pare deplasată și deși flatantă în intenție, aș vrea totuși să o contrazic. Pentru că In Nomine Homini mi se pare mult mai interesant, complex, multidimensional și mai ales actual, decât Grand Morbid Funeral. Sincarnate poate juca fără complexe în aceeași ligă, produsul muzical este la înălțime, un posibil clasic pe orice meridian ar ajunge.
Adrian Coleașă
Syn Ze Șase Tri live @Hybrid
Postat: 25/05/2017 Înscris în: Live | Tags: 2017, 22 mai, black, concert, cronica, hybrid club, Live, metal, review, rock, syn ze sase tri Scrie un comentariuLuni, 22 mai, în Club Hybrid a poposit Syn Ze Șase Tri. Parte a Resurrection Tour, concertul a fost singurul În București înainte de lansarea celui de al patrulea album, Zăul Moș.
Photo by Adrian Coleașă
Bloodstained black metal scrie pe etichetă, exact asta a și fost. Au venit cu o desfășurare completă de forțe, costume, decoruri, atmosferă, nu pot decât să mă înclin pentru modul în care înțeleg să-și respecte fanii și mai ales pe ei înșiși. Au venit să facă show și show a fost.
Într-o seară de luni a Bucureștiului anului 2017 cei care au răspuns prezent la această întâlnire merită din plin să fie salutați. În definitiv, ei sunt rațiunea activității publice a oricărui muzician, și în această seară energia a circulat liberă între trupă și spectatori.
Photo by Anca Coleașă
S-au cântat piese cunoscute, a fost și o premieră de pe viitorul album (care se prefigurează excelent), din sală totul a fost la înălțimea oricăror așteptări, în pofida măruntelor probleme tehnice. Dar ăsta este live-ul și până la urmă face parte din farmecul experienței directe.
Resurrection Tour continuă, inclusiv peste hotare, iar noi ne vom reîntâlni cu Syn Ze Șase Tri pe 6 octombrie, la Psychosounds Fest când va fi și lansarea oficială a noului album.
Iar galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici.
Adrian Coleașă
