David Garrett, Explosive Live! la Sala Palatului
Postat: 17/09/2018 Înscris în: Live | Tags: 13 septembrie, 2018, concert, cronica, david garrett, explosive live!, Live, review, sala palatului Scrie un comentariuDavid Garrett a revenit la București așa cum promisese anul trecut. Prima din cele două seri sold-out la Sala Palatului a fost cea de 13 septembrie. Întâlnirea cu violonistul virtuoz nu a mai fost în iunie, așa cum era planificat, s-a amânat din cauza problemelor de sănătate, dar important este că a fost doar o amânare. Recuperarea după operația de hernie de disc a decurs bine și fanii au răspuns cu un entuziasm exploziv la invitația de a-și vedea idolul live.
Photo by Anca Coleașă
Copilul-minune căruia la 11 ani i se încredința primul său Stradivarius (de către Richard von Weizsäcker, pe atunci președintele Germaniei reunificate) și care la 13 ani înregistra primele sale CD-uri a reușit să-și modeleze o carieră multi-fațetată, de la seriosul (și extrem de apreciatul) muzician de clasică până la modelling și tentative actoricești bine primite de publicul care așteaptă doar un pretext pentru a-l adora.
Printre interludii de genul recordului Guinness de cel mai rapid violonist din lume (din mai 2008 până în decembrie 2011, cu o interpretare a Zborului Bondarului a lui Rimski-Korsakov de 65.24 secunde, cu o viteză aproximativă de 13 note pe secundă), David Bongartz pe numele din buletin, respectiv Garrett pe cel de pe scenă (numele mamei sale, prim-balerina Dove Garrett) a identificat foarte corect o nișă ce pare să-i vină manușă și este fără îndoială unul dintre regii crossoverului clasic.
Photo by Anca Coleașă
David Garrett, în această ipostază, nu dă concerte, ci are show-uri. Sobrietatea clasică face loc genei de pop și rock, orchestra cedează scena trupei electrice, tatuajele ies de sub tricou și toată lumea se simte bine.
Proiecții video, jocuri de lumini, incursiuni în public, Garrett și-a construit un spectacol apetisant și antrenant. Își cunoaște foarte bine publicul țintă și i se oferă cu un zâmbet larg. Mixul muzical maximizează ceea ce se întâmplă pe scenă și are câte ceva pentru fiecare, de la Dangerous și Kashmir la Dansul Săbiilor al lui Aram Haciaturian, de la Bittersweet Symphony, Purple Rain și Lose Yourself la Furios, Adventure Island și Explosive.
Efortul de a se adresa publicului pe limba lui este atât de rar încât nu poate fi decât subliniat și salutat, a contribuit din plin la atmosfera generală, încă un ingredient receptat la cote de entuziasm maxim.
Photo by Adrian Coleașă
Virtuozitatea clasică transpare în ușurința fenomenală a interpretării riguroase. Nu este prea mult loc pentru improvizație, explozia nu atinge nivelul cataclismic al unor Niccolo Paganini sau Pablo de Sarasate, iar crossover nu înseamnă jam, în pofida unui duel dinamic, dar foarte prietenesc, vioară electrică – chitară.
Și totuși, oricât de carismatic ar fi în aranjamentele hiturilor pop, mi s-a părut foarte fericit când a crescut nivelul de agresiune și adrenalină odată cu Killing In The Name. Poate doar mi s-a părut, poate drăcușorul interior chiar și-a arătat fața și a făcut cu ochiul.
Photo by Adrian Coleașă
Una peste alta, sold out-ul a fost pe deplin meritat, seara plăcută și după mai bine de două ore și jumătate de spectacol spectatorii au plecat dorindu-și doar următorul concert. One Moment In Time a fost încheierea, bisul ce părea că nu va mai veni, și ceva mă face să cred că majoritatea celor prezenți îl vor păstra ca atare.
Adrian Coleașă
Galeriile foto ale serii sunt disponibile atât pe paginile fotografilor aici și aici, cât și pe pagina de Facebook a Midnight Burst, aici și aici.
What Happens Next, Joe Satriani la Arenele Romane
Postat: 21/08/2018 Înscris în: Live | Tags: 25 iulie, arenele romane, blues rock, concert, cronica, hard rock, instrumental rock, joe satriani, Live, review, what happens next Scrie un comentariuWhat Happens Next este cel de al 16-lea album al lui Joe Satriani, într-o carieră de mai bine de trei decenii și 15 nominalizări la Grammy.
Satriani a îmbrățișat viziuni fantastice și din domeniul science fiction încă de la debutul său din 1986, Not Of This Earth. De la Silver Surfer, personaj de benzi desenate, (Surfing With The Alien), la “Cat’s Cradle” a lui Kurt Vonnegut Jr (Ice 9) sau Star Trek (Borg Sex), referințele abundă, acestea au fost temele și universul în care s-a desfășurat. Până acum.
Photo by Anca Coleașă
What Happens Next marchează în premieră ruptura de imagistica spațială și ni-l arată pe Joe pur și simplu ca un chitarist de rock de cel mai înalt nivel la un nivel maxim de energie, pur și simplu un album de rock atât de energic încât subtilitățile sunt aproape înecate. Pentru a păstra și sublinia spiritul și energia albumului, Satriani a recurs la formula testată a power trio-ului, într-o companie de-a dreptul regală – cu Chad Smith la tobe și Glenn Hughes la bas.
Exact această energie debordantă a fost demonstrată din plin la a treia sa vizită în România, pe 25 iulie, la Arenele Romane.
Photo by Adrian Coleașă
Satriani poate să cânte cu oricine își dorește, de aceea membrii trupei sale de turneu cu siguranță merită atenție.
De fapt, ca să fiu cinstit, cei trei complici, Mike Keneally (chitară, clape), Bryan Beller (bas) și Joe Travers (tobe) chiar sunt o trupă, activând împreună sub titulaturi ca Mike Keneally Band sau Dethklok. Muzicieni de cel mai înalt nivel, respectați de întreaga industrie, și-au demonstrat din plin calitățile și înțelegerea profundă a muzicii pe care au interpretat-o cu virtuozitate și pasiune.
Exaltarea momentelor solistice ale lui Beller și Travers au fost depășite doar de dialogurile fabuloase ale chitarelor lui Satriani și Keneally. Mult mai mult decât un recital al unui Satriani într-o vervă nebună, seara mi-a lăsat pregnant senzația unui jam session de o complexitate și energie rare, dar totuși mereu accesibil.
Photo by Adrian Coleașă
Orice turneu de promovare a unui nou album cuprinde inevitabil câteva piese din acest material. De obicei nu prea multe, pentru că oamenii așteaptă hiturile. Faptul că am avut șapte piese noi-nouțe (dar care paradoxal au sunat extrem de familiar) cred că demonstrează amploarea schimbării de paradigmă.
Începutul, Energy, a setat tonul serii, mai mult decât o sărbătoare, o experiență participativă care a pus în mișcare toate șuruburile și mecanismele, a luat pe sus publicul la nivel hardware și software, l-a sucit, l-a învârtit și l-a lăsat cu o senzație de sațietate la toate nivelurile.
Photo by Anca Coleașă
Sigur, am avut toate hiturile obligatorii, de la Satch Boogie și Flying In A Blue Dream până la Always With Me și Surfing With The Alien. M-am bucurat să le aud, ca toată lumea, dar cumva mi-au părut depășite. Nu pentru că ar suferi din cauza vârstei, piesele sunt impecabile, dar ceea ce aduce acum este prea proaspăt și plin de promisiuni.
Extratereștrii surferi prin galaxie și călăreții deplasării spre roșu au făcut deja loc rockerilor cu picioarele înfipte solid în țărână, iar contemplația ideii dragostei din spațiu a fost înlocuită de zgomotul motorului de Harley spre asfințit.
What Happens Next? Vom vedea, dar mă îndoiesc să-mi displacă.
Adrian Coleașă
Concertul Joe Satriani din Bucureşti a fost prezentat de BestMusic Live Concerts și Metalhead.
Galeriile foto sunt disponibile aici și aici.
Setlist:
1. Energy (What Happens Next, 2018)
2. Catbot (What Happens Next, 2018)
3. Satch Boogie (Surfing with the Alien, 1987)
4. Cherry Blossoms (What Happens Next, 2018)
5. Flying in a Blue Dream (Flying in a Blue Dream, 1989)
6. Thunder High on the Mountain (What Happens Next, 2018)
7. Ceremony (Crystal Planet, 1998)
8. Cataclysmic (Shockwave Supernova, 2015)
9. Ice 9 (Surfing with the Alien, 1987)
10. Cool #9 (Joe Satriani, 1995)
11. Headrush (What Happens Next, 2018)
12. Drum Solo
13. What Happens Next (What Happens Next, 2018)
14. Super Funky Badass (What Happens Next, 2018)
15. Always with Me, Always with You (Surfing with the Alien, 1987)
16. Summer Song (The Extremist, 1992)
Bis:
1. Crowd Chant (Super Colossal, 2006)
2. Surfing with the Alien (Surfing with the Alien, 1987)
3. Blues Outro
The Greatest Show On Earth, Nightwish în București
Postat: 19/08/2018 Înscris în: Live | Tags: 17 august, a tear beyond, bucuresti, cronica, decades world tour, fallen arise, metal, nightwish, review, rock, romexpo, symphonic metal Scrie un comentariuNightwish ne vizitaseră ultima oară în decembrie 2015 în cadrul turneului Endless Forms Most Beautiful ce promova noul album cu Floor Jansen. 2018 a adus un nou material, Decades, o retrospectivă a celor mai bine de două decenii de activitate ale trupei și o nouă vizită, vineri 17 august, la Romexpo.
Deschiderea a fost asigurată de grecii de la Fallen Arise și de italienii de la A Tear Beyond (o trupă interesantă, cu un concept elaborat, vizual și ideatic, o lume întreagă care merită explorată mai atent, o surpriză mai mult decât plăcută).
Iar fix la 21:00 contorul afișat pe ecran a ajuns la 0, pe acordurile Swanheart, Troy Donockley deschidea gentil porțile unui univers fantastic, așteptat de toți cei prezenți.
Photo by Anca Coleașă
Tuomas Holopainen este principala forță creatoare din spatele Nightwish și asta se vede inclusiv în ansamblul și toate detaliile modului în care se prezintă actul artistic al trupei. Fan declarat al muzicii de film, Disney, Tolkien și Dragonlance, universul pe care îl crează capătă dimensiuni epice, un regal multi-senzorial, cinematic la modul 4d+, un univers inclusiv, surprinzător și cu foarte multe nuanțe.
Totuși, Nightwish este o trupă, un concept colaborativ și fiecare dintre membrii săi contribuie creativ la ansamblu, ansamblu ce devine inevitabil și inexorabil mai mare decât suma părților.
Marco Hietala, Floor Jansen, Emppu Vuorinen, Troy Donockley și Kai Hahto (încă un musafir chemat să suplinească lipsa toboșarului oficial, Jukka Nevalainen) sunt artiști compleți, creativi la cel mai înalt nivel, cu proiecte proprii, un ansamblu ce se apropie de definiția supergrupului.
Photo by Anca Coleașă
Poate că Nightwish aveau nevoie de un moment de bilanț așa cum se poziționează acest Decades. Cariera trupei a fost agitată, sunt la a treia încarnare majoră și au ieșit din aceste capitole ale existenței lor întăriți și mereu pe o curbă ascendentă. Fiecare etapă le-a îmbogățit universul, l-a nuanțat și i-a adus unde sunt astăzi.
Iar showul de vineri seară a oglindit cu generozitate, energie și multă pasiune ceea ce înseamnă acest Nightwish matur, cu o istorie de 22 de ani și foarte multe de spus. Catalogul formației este impresionant și alegerile considerate definitorii pentru această retrospectivă sunt poate surprinzătoare uneori.
Cea mai puțin reprezentată perioadă este cea cu Anette, din care am avut doar două piese, Amaranth (de pe Dark Passion Play, 2007) și I Want My Tears Back (de pe Imaginaerum, 2011), dar asta a fost alegerea lor. Tot doar două piese din materialul scris cu Floor, dar au împreună un singur album, Endless Forms Most Beautiful, Élan este deja un clasic, iar The Greatest Show On Earth este cel mai ambițios efort muzical al lor, aclamat ca o capodoperă.
Photo by Anca Coleașă
Nightwish își merită pe deplin locul câștigat cu multă muncă și inspirație în panteonul celor mari. Mai mult decât exponentul cel mai vizibil al symphonic metalului, au fost printre primii care au adus elemente de operă în metal (ca și Therion), dar au depășit de mult orice așteptări.
Încarnarea lor actuală mi se pare de departe cea mai solidă, complexă și debordând de potențial din toată istoria lor, cu o bucurie de a se exprima cum rar am putut să văd live. Bucurie contagioasă, pasiune energizantă și o seară fabuloasă, la asta am fost martor la acest show de vineri seara.
Un concert de o calitate rară, un cadou generos de mai bine de două ore de experiențe multi-senzoriale, asta am primit, The Greatest Show On Earth.
Adrian Coleașă
Concertul Nightwish din Bucureşti a fost prezentat de BestMusic Live Concerts și Metalhead.
Galeriile foto Fallen Arise și A Tear Beyond sunt disponibile aici și aici. Galeriile foto Nightwish sunt disponibile aici și aici.
Setlist:
1. Intro (Swanheart performed by Troy Donockley)
2. End of All Hope (Century Child, 2002)
2. Wish I Had an Angel (Once, 2004)
3. 10th Man Down (Over The Hills And Far Away, 2001)
4. Come Cover Me (Wishmaster, 2000)
5. Gethsemane (Oceanborn, 1998)
6. Élan (Endless Forms Most Beautiful, 2015)
7. Sacrament of Wilderness (Oceanborn, 1998)
8. Deep Silent Complete (Wishmaster, 2000)
9. Dead Boy’s Poem (Wishmaster, 2000)
10. Elvenjig (traditional cover)
11. Elvenpath (Angels Fall First, 1997)
12. I Want My Tears Back (Imaginaerum, 2011)
13. The Carpenter (Angels Fall First, 1997)
14. Amaranth (Dark Passion Play, 2007)
15. Devil & the Deep Dark Ocean (Oceanborn, 1998)
16. Nemo (Once, 2004)
17. Slaying the Dreamer (Century Child, 2002)
18. The Greatest Show on Earth (Chapter I: Four Point Six; Chapter II: Life; Chapter III: The Toolmaker) (Endless Forms Most Beautiful, 2015)
19. Ghost Love Score (Once, 2004)
20. The Greatest Show on Earth (Chapter IV: The Understanding; Chapter V: Sea-Worn Driftwood) (Endless Form Most Beautiful, 2015)
It’s a Holiday in Romania, Dead Kennedys la Quantic
Postat: 14/07/2018 Înscris în: Live | Tags: 3 iulie, concert, cronica, dead kennedys, hardcore, Live, punk, quantic, review, rock, rock'n ghena, the dead ceausescus Scrie un comentariuDead Kennedys sunt, fără îndoială, cea mai feroce figură politică a generației lor, pionieri și creatori de gen. Fără ei probabil că ceea ce știm despre hardcore punk (și nu numai) ar fi arătat altfel.
Într-o zi de marți cu trei ceasuri bune, 3 iulie, în Quantic, i-am avut live, cu o deschidere asigurată de Rock n Ghenă și The Dead Ceaușescus.
Photo by Anca Coleașă
Ca la orice show curent, mamutul blănos din încăpere este absența lui Jello Biafra. Drumurile lor s-au despărțit de mult, fiecare și-a văzut de treabă (unii dintre ei cu mai mult succes decât alții), dar umbra figurii proeminente a fostului vocalist continuă să planeze asupra trupei.
Sunt DK astăzi, fără Biafra, nu mai mult decât un tribute band? Mult prea mult spus când ai în față trei sferturi din formula clasică, dar ceva adevăr parcă este când te uiți că singuri nu au mai scris nimic (să schimbi textul de la MTV Get Off The Air în MP3 Get Off The Web chiar nu se pune).
Cred că întrebarea reală este dacă îi pasă cuiva. Unora da, mie chiar nu. Am venit să văd una intre legendele care au fost pe coloana sonoră a copilăriei mele și asta am primit.
Photo by Adrian Coleașă
Stilul nu s-a schimbat o iotă, energia este acolo, iar Skip îl emulează pe Biafra cât de bine poate. Partea instrumentală curge impecabil, East Bay Ray este imperturbabil în stilul său tributar din greu monștrilor surfului californian ca Dick Dale. Klaus Flouride pare genul meu de Moș Crăciun, cu o alură de bunic zeflemitor, dar cu un ton de bas monstruos și intervenții vocale de o ferocitate care îl pune în umbră pe Skip.
D.H. Peligro, deși nu este unul dintre membrii fondatori (a venit în trupă de-abia în 1981, când Ted a aruncat bețele ca să se apuce de arhitectură), face totuși parte din formula clasică și văzându-l în acțiune pot să înțeleg de ce l-au dorit Red Hot Chilli Peppers înaintea lui Chad Smith. De ce nu a rămas în RHCP e cu totul altă poveste.
Photo by Adrian Coleașă
Ron Skip Brenner este cel mai nou dintr-un șir de vocaliști care au probat încălțrile imense lăsate în urmă de Jello Biafra. Nou nou, dar are deja zece ani în DK și o chimie evidentă cu ceilalți. Nu vocea, nici prestația scenică ar fi problemele lui, deși nu reușesc să mă opresc din comparația cu cel pe care toată lumea îl vede de fapt acolo.
Skip își face treaba, angajează publicul, controversa se menține la un nivel minimal (“nu vă uitați la Campionatul Mondial, fotbalul e ăla american nu ce numiți voi fotbal”), plus câteva texte care poate m-ar fi prins dacă nu le-aș fi auzit deja în orice concert al lui, cu mici variații (“doctorul mi-a recomandat să stau acasă / să fac injecții / să nu vin în România, dar voi fanii sunteți mai importanți decât sănătatea mea”).
Photo by Adrian Coleașă
Persistă întrebarea dacă DK mai sunt relevanți și cred că răspunsul este foarte simplu – nu!
Au fost o forță angajată politic și social în vremea lor, au trăit din controversă și au prosperat din confruntare. Ceea ce au făcut atunci, ușile pe care le-au deschis cu amândoi bocancii, haosul și dezbaterile pe care le-au suscitat le asigură un loc de frunte nu doar în panteonul figurilor muzicale importante ale sfârșitului de secol 20. Punk încarnat, au activat muzical, social și politic, ca la proverbiala carte la care au fost și ei co-autori.
Dar textele sunt datate, într-un mod absolut firesc, situațiile care le-au generat s-au dus de mult, toată conjunctura s-a schimbat dramatic și să te mai plângi de mp3-uri ca instrument al pirateriei în 2018 nu i-ar mai trece prin cap nici măcar lui Lars Ulrich.
Photo by Anca Coleașă
Și totuși…
Dead Kennedys rămân o legendă vie și merită în continuare tot respectul. O capsulă a timpului pe care încă o avem la îndemână, o trupă extrem de angajantă și incredibil de distractivă.
Au livrat ceea ce aștepta publicul de început până la epicul Chemical Warfare de final, au rămas printre oameni după concert, au stat la povești, poze și autografe cât a fost nevoie, așa că până la urmă nu cred că a plecat cineva altfel decât fericit. Și cam asta e tot ce contează.
Adrian Coleașă
Concertul Dead Kennedys din Bucureşti a fost prezentat de Metalhead.
Galeriile foto sunt disponibile aici și aici.
Setlist:
1. Forward to Death (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
2. Winnebago Warrior (Plastic Surgery Disasters, 1982)
3. Police Truck (Give Me Convenience or Give Me Death, 1987)
4. Buzzbomb (Plastic Surgery Disasters, 1982)
5. Let’s Lynch the Landlord (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
6. Jock-O-Rama (Frankenchrist, 1985)
7. Kill the Poor (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
8. MP3 Get Off The Web
9. Too Drunk to Fuck (Give Me Convenience or Give Me Death, 1987)
10. Moon Over Marin (Plastic Surgery Disasters, 1982)
11. Nazi Punks Fuck Off (In God We Trust, Inc., 1981)
12. California Über Alles (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
Bis:
1. Bleed for Me (Plastic Surgery Disasters, 1982)
2. Viva Las Vegas (cover Elvis Presley, apărut pe Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
3. Holiday in Cambodia (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
Bis 2:
1. Chemical Warfare (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
Rock The City: Experiența Nick Cave & The Bad Seeds în premieră la București
Postat: 25/06/2018 Înscris în: Live | Tags: 19 iunie, bad seeds, concert, cronica, Live, nick cave, review, rock the city, romexpo Scrie un comentariuNick Cave are experiența a șase decenii de viață și o carieră artistică ce se întinde oficial pe patru decenii și jumătate – de la The Boys Next Door, trupă fondată în 1973, transformată apoi în The Birthday Party (nume cel puțin ironic când ajungi să ai reputația de “cea mai violentă trupă live din lume”), din 1978 până în 1983, apoi solo, avându-i în spate pe Bad Seeds, inițial un supergrup post-punk, ce reunea foști membri Birthday Party, Magazine și Einstürzende Neubauten.
Nick Cave & The Bad Seeds este unul dintre numele esențiale ale muzicii rock moderne, eticheta universal acceptată fiind de una dintre cele mai originale și aclamate formații ale erelor post-punk și alternative din anii ‘80 încoace. Aclamată ca trupă, pentru că sunt mai mult decât acompaniatorii artistului solo Nick Cave, fiecare dintre ei făcând parte și din alte proiecte (printre care și Grinderman, numit de unii Mini Seeds, în care tot Cave este frontmanul, sau Dirty Three al multilateralului Warren Ellis cu Mick Turner).
Cam așa se anunța (foarte lapidar) ceea ce urma să se manifeste pe 19 iunie la Romexpo, în ceea ce a fost prima zi a Rock The City 2018.
Photo by Anca Coleașă
Cave are reputația unei persoane extrem de dificile în orice fel de relație profesională. O reputație de artist care urăște ziariștii și fotografii (Jack Barron de la New Musical Express își amintea după mai bine de 20 de ani interviul violent – la modul fizic – pe care i-l luase în Amsterdam), își disprețuiește tour managerii (“niște paraziți”, citat din același interviu) și în general pare să se supună doar propriilor cerințe și capricii, așa că schimbarea programului zilei, inclusiv eliminarea trupei din deschidere, NoruNegru, nici măcar n-a fost o surpriză prea mare.
Nick Cave nu dă un concert, nu oferă un show. Nick Cave este marele preot al propriei sale ceremonii, un personaj descins direct din goticul sudist american, prinț al unui întuneric torturat de povești violente despre moarte, religie, dragoste, pierdere și disperare, mereu de o intensitate emoțională maximă.
Photo by Anca Coleașă
Relația sa cu publicul este foarte intimă. Nu am văzut vreun alt artist care să caute contactul fizic cu spectatorii cu ardoarea arătată de Cave. Nu e ceva ce s-a întâmplat doar acum la București, este manifestarea sa obișnuită. Caută acest schimb nemijlocit de energii și se hrănește cu el, îl provoacă și îl manipulează într-un turbion constant și într-un crescendo continuu.
Este încă lumină și câteva minute până la ora 9 când începe concertul. Goticul nu se potrivește cu lumina zilei, deci nu e de mirare că primele piese par să facă doar încălzirea. Jesus Alone, Magneto și Do You Love Me? sunt de-abia o introducere. From Her To Eternity declanșează primele semne ale haosului teatral. Loverman, Red Right Hand și The Ship Song construiesc în continuare energia serii, până la Into My Arms, momentul în care miile de spectatori vrăjiți cântă în cor.
Photo by Anca Coleașă
Girl In Amber nu aduce doar primele proiecții, ci setează și un registru extrem de personal. Pe ecran este soția sa, Susie Bick. Fost model pentru Vivian Westwood (designerul iconic al mișcării punk), model al coperții albumului The Damned Phantasmagoria (1985), dar și al coperții albumului Push The Sky Away, (2013), Susie este și mama gemenilor Arthur și Earl. Arthur și-a pierdut viața în 2015 în Brighton, iar ceea ce a însemnat această tragedie a influențat nu doar albumul curent, Skeleton Tree (2016), dar a fost și baza filmului documentar One More Time With Feeling, tot din 2016 (de altfel un film controlat extrem de strict de Cave).
Tupelo dezlănțuie uraganul pe ecran și în public. Cave aduce oameni pe scenă, se mișcă printre valuri de mâini ridicate și telefoane iluminate. Urmează Jubilee Street, iar la Weeping Song pornește prin public. I se oferă un pahar cu Jager pe care îl refuză, cântă dintre oameni, alături de un copil ridicat alături de el pe o scenă din mijlocul publicului.
La Stagger Lee se umple întreaga scenă cu oameni și Push The Sky Away încheie setul.
Photo by Anca Coleașă
Dar a existat și un bis, ceea ce nu se întâmplă mereu la un concert Nick Cave. După furtună vine și liniștea, pentru că nu-i așa, am ajuns în City Of Refuge. Iar Rings Of Saturn, într-o variantă maiestuoasă, incomparabilă cu cea de studio (o cenușăreasă prin comparație) aduce o încheiere binemeritată unei seri intense.
Două ore de cântare, mii de oameni care chiar au participat la ceea ce s-a întâmplat, o retrospectivă a mai bine de trei decenii de carieră și de viață trăite intens, cam asta e concluzia mea. Aș fi regretat să fi ratat această experiență.
Adrian Coleașă
Concertul Nick Cave & The Bad Seeds din Bucureşti a fost prezentat de Marcel Avram, East European Production şi D&D East Entertainment.
Galeria foto este disponibilă aici.
Setlist:
1. Jesus Alone (Skeleton Tree, 2016)
2. Magneto (Skeleton Tree, 2016)
3. Do You Love Me? (Let Love In, 1994)
4. From Her To Eternity (From Her To Eternity, 1984)
5. Loverman (Let Love In, 1994)
6. Red Right Hand (Let Love In, 1994)
7. The Ship Song (The Good Son, 1990)
8. Into My Arms (The Boatman’s Call, 1997)
9. Girl In Amber (Skeleton Tree, 2016)
10. Tupelo (The Firstborn Is Dead, 1985)
11. Jubilee Street (Push The Sky Away, 2013)
12. The Weeping Song (The Good Son, 1990)
13. Stagger Lee (Murder Ballads, 1996)
14. Push The Sky Away (Push The Sky Away, 2013)
Bis
15. City Of Refuge (Tender Prey, 1988)
16. Rings Of Saturn (Skeleton Tree, 2016)
