Am fost la Cannibal Corpse în Quantic
Postat: 19/06/2019 Înscris în: Live | Tags: 13 iunie, 2019, bucuresti, cannibal corpse, concert, cronica, quantic, review Scrie un comentariuCannibal Corpse ocupă un loc aparte în panteonul brutalității death metal. Imagistica extremă chiar și pentru gen, ca și versurile care au generat legende urbane precum că membrii trupei ar fi medici sub acoperire le-au asigurat un potențial de scandal public exploatat pe deplin în cursul istoriei de mai bine de trei decenii a trupei.
Dacă începutul anului i-a prins deschizând datele celei de a cincea părți a turneului de adio al Slayer în America de Nord (alături de Lamb Of God și Amon Amarth), luna iunie i-a adus ca headlineri în Europa.
După /Form Space la Cluj pe 12 iunie, pe 13 a urmat Quantic în București. Deschiderea, la ambele concerte, a fost asigurată de bulgarii de la Eufobia, o reîntâlnire călduroasă cu un public deja obișnuit cu ei.
Photo by Anca Coleașă
Nici pentru Cannibal Corpse vizita în România nu a fost vreo premieră. “Three Decades Of Gore” era scris pe tricouri și doar acest enunț mă făcea să mă întreb ce îi face pe oameni să continue an după an, deceniu după deceniu, cu pedala de accelerație mereu la podea.
Mulți își înmoaie sunetul, încă și mai mulți dispar, dar Cannibal Corpse par de neoprit. Maeștri a ceea ce rămâne esențialmente o nișă, continuă în același ritm, cu subtilitatea unui berbec de asalt ce trece prin zid după zid după un alt și un alt zid.
Photo by Adrian Coleașă
Veterani ai genului, energia care îi animă este contagioasă. Prea puțin dialog, inutil de altfel. Cât loc de dialog să existe într-o celebrare a brutalității sonore, a unor universuri paralele în care agresiunea multisenzorială este normalitatea. Dacă epoca Barnes ducea descrierea violenței misogine la un nivel de detaliu de-a dreptul deranjant, era Corpsegrinder pare ancorată mai degrabă în violența grafică a benzilor desenate extreme și un Kill Or Become (cu a sa vânătoare de zombi cu drujba în mână) citit în această cheie devine de-a dreptul jovial.
Evident că nu s-a auzit vreo vorbă despre arestarea lui Pat O’Brien și problemele sale. Tot evident, Erik Rutan (Hate Eternal, ex-Morbid Angel, omul responsabil de sunetul ultimelor albume) s-a dovedit înlocuitorul perfect și a apărut nu doar ca un egal, ci și un fan care profită la maximum de momentele alături de una dintre trupele de elită ale death metalului.
Photo by Anca Coleașă
Red Before Black este ultimul album și teoretic este obiectul promovării în acest turneu. Chiar dacă primele trei piese au fost dintre cele noi, setul s-a prezentat extrem de echilibrat, cu extrase din întreg catalogul trupei, de la Eaten Back To Life la zi. Au încheiat apoteotic, cu cele mai grele și mai așteptate piese – I Cum Blood, Stripped, Raped and Strangled și evident hitul inevitabil Hammer Smashed Face.
Am scris că trec zid după zid după zid? Sunt sigur că vor găsi mereu un nou zid de dărâmat, încă trei decenii de acum încolo.
Adrian Coleașă
Concertul Cannibal Corpse a fost prezentat de Metalhead.
Cele două galerii foto ale serii sunt disponibile la https://tinyurl.com/yxfps4zf și la https://tinyurl.com/y3s9rmtj.
 |
Setlist Cannibal Corpse:
1. Code of the Slashers (Red Before Black, 2017) |
Bullet For My Valentine au revenit în București
Postat: 10/05/2019 Înscris în: Live | Tags: 2019, 8 aprilie, arenele romane, bucuresti, bullet for my valentine, concert, cronica, Live, review Scrie un comentariuPe 8 aprilie Bullet for My Valentine au revenit la Arenele Romane, una din datele unui scurt turneu ce a cuprins Europa de Est și Rusia pe parcursul întregii luni. Deschiderea a fost asigurată de londonezii de la Enterfire.
Photo by Anca Coleașă
Deși activi de mai puțin de doi ani, Enterfire au deja două single-uri și un album (Slave Of Time, 2018). Slotul de deschidere a fost o oportunitate pentru această trupă tânără și extrem de ambițioasă, cu o prezență scenică bine studiată.
Photo by Anca Coleașă
Gravity, cel de al șaselea album de studio Bullet For My Valentine, apărut anul trecut, a marcat clar o nouă etapă în evoluția trupei. A avut o primire rece spre înghețată din partea criticilor, ceea ce nu l-a împiedicat să se claseze bine în topurile de vânzări (chiar dacă nu chiar atât de bine ca precedentele Venom, 2015, și Temper Temper, 2013, departe de vârfurile atinse de primele trei albume) și a adus mai multe noutăți.
Cea mai importantă este desigur cea stilistică. Accentele metalcore/thrash pentru care era cunoscuți s-au temperat și au apărut tonuri mai radio friendly. Compozițiile au fost descrise ca “regretabil de catchy și frustrante pentru fanii de metal”. Indiferent de părerile criticilor, orice efort de evoluție artistică și re-inventare este salutar și până la urmă fanii sunt cei care dau verdictul final.
Creditați pentru noile compoziții au fost, pe lângă omniprezentul Matt Tuck, atât Jason Bowld (ex-Pitchshifter), aflat la primele înregistrări cu trupa, basistul Jamie Mathias, producătorul Carl Bown și chiar Rob Caggiano (pe Letting You Go), multitudinea de colaboratori fiind probabil una dintre explicațiile pentru diversificarea scriiturii.
Photo by Anca Coleașă
Dar Gravity a dat doar patru piese din setlistul serii, echilibrat de piese de pe aproape toate albumele Bullet For My Valentine. Fanii nu au fost dezamăgiți și cumva tranziția de la figurile proeminente metalcore în care păreau fixați spre o trupă destinată arenelor și unui public mai larg pare aproape inevitabilă.
Adrian Coleașă
Galeria foto a serii este disponibilă la https://tinyurl.com/y62so8uf.
Concertul Bullet For My Valentine a fost prezentat de Metalhead.
 |
Setlist Bullet For My Valentine 1. Don’t Need You (Gravity, 2018) |
Godsmack – turneul When Legends Rise s-a încheiat la București
Postat: 28/04/2019 Înscris în: Live | Tags: 1 aprilie, 2019, arenele romane, bucuresti, concert, cronica, godsmack, like a storm, Live, review, when legends rise Scrie un comentariuGodsmack au revenit în București pe 30 martie și 1 aprilie pentru două concerte de încheiere ale turneului When Legends Rise, turneu promoțional al albumului cu același titlu, cel de al șaptelea material de studio al trupei.
Photo by Adrian Coleașă
Deschiderea a fost asigurată de Like A Storm, originari din Aukland, Noua Zeelandă, mutați în Canada, care își promovau și ei cel de al treilea album de studio, Catacombs. O afacere de familie, este condusă de cei trei frați Brooks, Chris (voce, chitară), Matt (chitară solo, voce), Kent (bas), cărora li s-a alăturat Zach Wood (tobe, percuție).
În ultima decadă au deschis deja pentru cei mai mari, de la Creed (din 2009), până la Alter Bridge, Korn, Shinedown, Three Days Grace, Gojira, Black Stone Cherry, Hellyeah sau, evident, Godsmack. Mai mult de atât, au propriile turnee nord-americane ca headlineri, în timp ce albumele lor s-au clasat în Billboard 200.
Rețeta lor de hard rock conține un element tradițional, didgeridoo, surprinzător, dar care le exprimă inconfundabil rădăcinile kiwi. Peste acest fond se adaugă condimente post-grunge, alternative, progresive și chiar clasice, într-un produs final de o melodicitate pop care a fost îmbrățișat cu entuziasm de cei prezenți la Arene.
Ca trupă de deschidere au avut un set scurt, mai bine de jumătate extras evident din noul Catacombs, care a început cu Pure Evil și s-a încheiat cu Love The Way You Hate Me, primul lor single de real succes, din Awaken The Fire (2014). Pot să revină liniștiți oricând, au deja un public local care va dori să-i revadă.
Photo by Anca Coleașă
Godsmack au deja o istorie de mai bine de două decenii și jumătate, iar When Legends Rise a fost deja aclamat ca una dintre cele mai mari și mai bune apariții ale lor, o reîntoarcere la epoca debutului fulminant din 1998.
Setul lor a cuprins mai bine de jumătate din noul album, împletit perfect cu ceea ce a sunat ca un best of din întreaga carieră. Fără efectele pirotehnice prezente altfel în celelalte apariții ale lor, atenția s-a concentrat pe muzică și pe prezența scenică pură. Deși vizual am regretat absența acestor detalli, un ambalaj mai simplu n-a făcut decât să demonstreze, dacă mai era nevoie, adevărata forță a unei trupe mari.
Photo by Adrian Coleașă
Focusul este evident pe Sully Erna, cu o prestație intensă ce menține nivelul de energie extrem de ridicat. Tony Rombola este probabil unul dintre cei mai subapreciați chitariști contemporani, fără artificii inutile, subsumat total piesei în serviciul căreia se pune, nu de care se folosește ca să strălucească. Pe cât de modest pe atât de eficient, versatilitatea sa instrumentală devine evidentă de abia când mă gândesc la alte proiecte ale sale precum Apocalypse Blues Revue.
Basistul Robbie Merrill pare că se distrează la maximum, în timp ce toboșarul Shannon Larkin oferă o demonstrație de tobe, spectaculoasă nu doar prin tehnicitate ci și prin giumbușlucurile constante, în timp ce membrele par să i se miște în feluri pentru care n-au fost proiectate să o facă.
Vorbind despre tobe, nu a putut lipsi nici Batalla de tambores, momentul de dialog al celor două seturi de tobe, într-un duel întânit altfel mai degrabă la chitariști de exemplu. Să nu uităm că Sully Erna avea totuși vreo 23 de ani de bătut în tobe înainte de a schimba bețele pe microfon. După expresiile fețelor celor doi, cu siguranță a fost un moment de entuziasm maxim și pentru cei doi muzicieni, nu doar pentru public.
Photo by Anca Coleașă
Bisul a fost special în sensul în care în locul unor hituri a avut două piese noi, Under Your Scars și Bulletproof. Au sunat ca două piese clasice, nu ca noutăți, iar Under Your Scars, surpriza necontesatată a albumului, pare să redeschidă ușa unei noi epoci a baladelor rock. Un I Stand Alone gigantic și coverul obligatoriu de final (Highway To Hell de data aceasta) au încheiat seara și turneul When Legends Rise.
Pentru mine, Godsmack sunt antiteza unor rock staruri. Emoția și fanteziile sunt generate de muzică, mereu în prim-plan, nu de promisiunea unei evadări într-o lume fantastică, inaccesibilă muritorilor de rând sau de o bandă desenată cu super-eroi stereotipați.
Par mai degrabă promisiunea împlinită a omului talentat care a muncit din greu cu mânile și mintea proprie pentru un succes câștigat cu multă transpirație. Ceea ce mi se pare mai inspirațional decât orice fantezie, oricât de strălucitoare.
Adrian Coleașă
Cele două concerte Godsmack din București au fost prezentate de Metalhead.
Cele două galerii foto ale serii sunt disponibile la https://tinyurl.com/y3vcvetp și la https://tinyurl.com/y3opzek9.
 |
Setlist Godsmack 1. Someday (When Legends Rise, 2018) |
Loreena McKennitt: Turneul Lost Souls a fermecat și Viena
Postat: 03/04/2019 Înscris în: Live | Tags: 2019, 31 martie, concert, cronica, Live, loreena mckennitt, lost souls tour, review, viena Scrie un comentariuLoreena McKennitt ocupă un loc aparte în panteonul muzicii contemporane. Canadiană cu rădăcini irlandeze și scoțiene, a urmărit cu pasiune tot ceea ce înseamnă “celticitatea”, din Irlanda până pe Drumul Mătăsii și din Europa până în nordul Africii, absorbind istorie, folclor și cultură în coordonate geografice precise.. Exponentă a unei muzici de inspirație în principal celtică, a fost comparată ocazional cu Enya, comparație validă la un mod superficial și adesea nu în favoarea celei din urmă.
Ca și model de business, Loreena este un exemplu citat în școlile de marketing, un artist care a rămas complet independent reușind să vândă peste 14 milioane de albume, nominalizată de două ori la Grammy, câștigătoare a două premii Juno (Grammy-urile canadiene), a unui Billboard International Achievement Award… Toate astea pe lângă distincții oficiale oferite atât de universități prestigioase, cât și de instituții de stat. Printre altele, este și colonel onorific al forțelor aeriene canadiene, ca o recunoaștere a implicării sale în domeniul activităților de căutare și salvare a victimelor accidentelor navale.
Anul trecut a apărut Lost Souls, cel de al zecelea album de studio (într-o carieră ce se întinde deja pe mai bine de trei decenii), iar turneul de promovare al noului material a ajuns și la Viena pe 31 martie.
Photo by Anca Coleașă
Un concert Loreena McKennitt este o experiență pe care simpla audiție a înregistrărilor nu o poate anticipa. Într-un setting minimalist, de o eleganță discretă, muzica este mereu în prim-plan. Loreena este indubitabil starul spectacolului, plutind între pian, harpă și acordeon, cântând și povestind.
Alături de ea au fost complici de mai bine de 20 ani ca Brian Hughes (chitară, oud și buzuki celtic), Caroline Lavelle (violoncel), Hugh Marsh (vioară), ca și parteneri mai noi, Dudley Philips (bas) și Robert Brian (tobe).
Scopul turneului fiind de a promova cel mai nou album, evident că piesele de pe Lost Souls au avut o pondere importantă în setlist (a cântat șase piese, două treimi din album), dar s-au integrat perfect printre cele mai vechi, trecând prin toată cariera și răsfoind întregul său catalog.
Photo by Anca Coleașă
Fără vreun artist în deschidere, concertul a fost împărțit în două părți. Deschiderea, cu Bonny Portmore, a setat instantaneu dispoziția și atmosfera. Loreena McKennitt are o aură de trubadur modern. Cântă povești și reușește să transforme orice sală, oricât de mare, într-un spațiu intim și extrem de confortabil, iar artistul este angajat permanent într-un dialog cu publicul.
Delicatețea construcției artistice nu înseamnă și fragilitate. Energia este aproape palpabilă, circulă liber și emoția transmisă atinge niveluri incredibile. Am văzut bărbați în toată firea plângând la propriu (mai discret, așa), iar călătoria muzicală a fost un carusel fără vreo urmă de stridență în care timpul este suspendat.
Bonny Swans a încheiat prima parte a setului într-o manieră foarte rock, cu McKennitt la pian supraveghindu-i pe Hughes și Marsh schimbând solouri aproape heavy.
Photo by Adrian Coleașă
Loreena McKennitt strălucește, înaltă druidesă a unei experiențe profund ritualice. Cu o voce incredibilă și o prezență de o strălucire intensă dar molcomă și foarte hrănitoare. Susținută impecabil de muzicieni de mare clasă, nu cântă, ci transcede timp și spațiu. Fiecare își are rolul său, adaugă și mai multă eleganță muzicii, inclusiv spectatorii. Ca orice act de magie trebuie experimentat, vocabularul nepretându-se descrierii unui eveniment superb.
Lost Souls anunță sfârșitul acestei aventuri și zorii uneia noi, mereu pe drumul către acasă. “This journey’s over, another’s just begun, […] I’m coming home again”.
Dante’s Prayer a încheiat concertul, singura încheiere potrivită a unui moment unic. “Please remember me”, o rugăminte simplă, pe care cu siguranță o vor respecta toți cei care au avut norocul să participe la această seară și care au rămas în picioare ovaționând și aplaudând o bună bucată de vreme. Mă îndoiesc să o uite cineva.
Adrian Coleașă
Concertul Loreena McKennitt din Viena a fost prezentat de Live Nation Austria.
Cele două galerii foto ale serii sunt disponibile la https://tinyurl.com/y5nbfdom și la https://tinyurl.com/y6l5v6zq.
|
Photo by Richard Haughton |
Setlist Loreena McKennitt 1. Bonny Portmore (The Visit, 1991) |
David Ellefson, o seară cu povești la Hard Rock Cafe
Postat: 24/03/2019 Înscris în: Live | Tags: 17 martie, 2019, basstory, bucuresti, concert, cronica, david ellefson, hard rock cafe, Live, masterclass, review Scrie un comentariuMuzician câștigător de Grammy (cu Megadeth), scriitor, antreprenor și metal icon, cam așa sună o prezentare lapidară a multi-talentatului David Ellefson.
Pe 17 martie, Basstory: An Intimate Evening of Riffs and Repartee with David Ellefson a ajuns și în București, la Hard Rock Cafe.
Photo by Anca Coleașă
Cei care și-au imaginat că vin la un fel de concert Megadeth (surprinzător, au existat câțiva, deși comunicatele au fost cât se poate de clare) au fost dezamăgiți. Cei care și-au imaginat că vin la un clinic de bas au fost și ei la fel de surprinși.
O combinație de clinic și spoken words, Basstory a fost exact ceea ce anunța titlul – o seară intimă, cu povești și muzică. Singur pe scenă, cu basul Jackson și Macbook-ul, Ellefson a cântat piese celebre din repertoriul Megadeth, a luat și requesturi și mai ales a povestit multe despre istoria fiecărui cântec și a trupei. Cu mai bine de trei decenii și jumătate de activitate în spate, întâlnirea a fost mult prea scurtă pentru câte ar fi fost de povestit.
Photo by Anca Coleașă
În final, membrii Arthur Project au urcat pe scenă și l-au acompaniat timp de trei piese. După apocalipsa de final cu Peace Sells, Ellefson s-a retras la masa de merch pentru autografe, poze și tot ce mai doreau fanii (unii cu discografia completă Megadeth în brațe). Și a stat acolo, amabil, zâmbitor și foarte non-rock star până la ultimul fan, deși ora de plecare fusese de mult depășită.
Photo by Adrian Coleașă
Arthur Project au continuat seara. I-am văzut deja de mai multe ori, în deschidere la Jan Akkerman sau la Joe Satriani, și meritau mai multă atenție pentru un final de seară rotund și plăcut.
Adrian Coleașă
Basstory: An Intimate Evening of Riffs and Repartee with David Ellefson a fost prezentat de BestMusic Live Concerts.
Cele două galerii foto ale serii sunt disponibile la https://goo.gl/MdEA78 și la https://goo.gl/tejKRP.
