W.A.S.P. și Golgota lui Blackie

Golgota este de fapt un termen generic pentru locurile de execuție ale condamnaților. Golgotha este și un nou album ce continuă inspirația biblică a lui Blackie, la șase ani după Babylon.

WASP - Golgotha

În 1982, W.A.S.P. lua cu asalt scenele din Los Angeles, cu un shock rock de reminiscență mai degrabă Alice Cooper decât KISS, de o manieră mai intensă decât au fost vreodată oricare dintre aceștia.

Atât de intensă încât au fost printre foarte puținele trupe de succes ale momentului care au îndrăznit să ia în turneu cu ei artiști brutali ai noului (pe atunci) thrash, precum Slayer, Metallica, Atheist sau Exhumed.

Mai bine de treizeci de ani mai târziu, W.A.S.P. continuă. Succesul comercial a fost și s-a dus, dar ca orice artist adevărat, Blackie nu poate decât să continue să se exprime. Tranziția de la albumele de party de la început la cele conceptuale de mai târziu nu a fost una ușoară, nici măcar reușită total, dar își vede de drum. Cine vrea să țină pasul, n-are decât să o facă.

Golgotha, cel de-al 15-lea album de studio nu îmi pare să aibă ambiții de a converti noi fani. Cei de pre vremuri sunt oricum suficient de nedumeriți de noul creștinism afișat de cel anatemizat odată ca un pericol major la adresa moralității clasei mijlocii.

Nu este un album cu schimbări majore ale rețetei muzicale consacrate de la The Headless Children încoace. Personal, apreciez derapaje de la rețetă, cum a fost Kill Fuck Die, dar așa a hotărât artistul.

Și nu cred că a greșit cu ceva, pentru că Golgotha mi se pare un album solid, unul dintre cele mai bune de la Crimson Idol încoace. Sigur, nu e “decât” W.A.S.P., dar Napalm Records au făcut un pariu semnându-i și nu cred că îl vor pierde.

Anunțuri

Mammoth Mammoth rupți din nou

Sunt australieni și au fost descriși ca “Motörhead pe ciuperci cu Black Sabbath la un concert Butt Hole Surfers”. Ei se descriu ca  “murder fuzz”, susțin că muzica lor omoară inorogi și au o reputație terifiantă live.

Mammoth Mammoth by Jay Hynes

Photo credit Jay Hynes, courtesy of Napalm Records

EP-ul de debut, Volume I: Mammoth Mammoth din 2008, a apărut înainte să fi apucat să cânte vreodată live. Primul lor clip, Weapon of Mass Self-Destruction, a fost interzis imediat pe YouTube din cauza conținutului explicit de imagini pornografice din anii ‘70. Și pe myspace, și pe facebook, dar nu înainte de a sări de un milion de vizualizări (și probabil tot atâtea plângeri).

Au urmat turnee australiene (cu Airborne), două albume, Volume II: Mammoth și Volume III: Hell’s Likely, moment în are au fost semnați de Napalm Records și și-au început cariera internațională.

Dirty rock, hard,sheavy, stoner, toate sunt elemente din rețeta lor, ajunsă acum la a patra apariție, Volume IV – Hammered Again. Teme nihiliste, dar paradoxal o atmosferă de party continuu, de la debutul furios, de-a dreptul hardcore, Life’s A Bitch,  până la finalul luuung și lent, High As A Kite. Un album ca un party.

Hammered Again a apărut la sfârșitul lui martie, iar primul clip a fost Looking Down the Barrel, un tribut adus The Decline Of Western Civilization Part 2: The Metal Years al Penelopei Spheeris și interviului său în piscină cu Chris Holmes (W.A.S.P.).


W.A.S.P. semnează pentru noul album

Săptămâna aceasta a fost făcută publică vestea că Blackie a semnat în fine pentru mult-așteptatul nou album, ce se va numi probabil “Golgotha”.

Acest al 15-lea album de studio va apărea probabil în august, la Napalm Records și declarațiile celor două părți implicate sunt entuziaste.

W.A.S.P. are excited to announce they have signed an exclusive recording contract with Napalm Records.  We chose Napalm for their personal belief and professional commitment to our career.  We’re looking forward to years of great success together starting with the release of our upcoming album Golgotha„. – Blackie Lawless (W.A.S.P.).

“It is a true honor to announce this signing today, a dream has come true. With their impressive career and ability to create musical masterpieces W.A.S.P have always been one of the most influential Metal bands out there since the beginning of their career. We are thrilled about the upcoming album Golgotha which will be released this summer!”. – Thomas Caser (VP Napalm Records).

Golgotha este anunțat ca un continuator al liniei stabilite de Dominator (2007) și Babylon (2009), cel puțin în stilul de producție, deoarece temele tratate de cele două albume sunt destul de diferite, de la politicile externe americane (Dominator) la viziunile inspirate de profețiile biblice ale călăreților apocalipsei (Babylon).

Istoria W.A.S.P. a depășit trei decenii, de la începuturile în Los Angeles-ul anului 1982, numără 17 turnee mondiale și în curând 15 albume de studio (plus trei live și două compilații).

Dacă astăzi sunt departe de succesul comercial al anilor ‘80, viziunea artistică nu a încetat să se maturizeze și rămân una dintre trupele ce au influențat generații de muzicieni din diverse genuri, nu doar hard & heavy.

De altfel, venirea lor în familia Napalm Records a fost salutată cu entuziasm de colegii de label, unii dintre ei având chiar coveruri W.A.S.P. înregistrate recent (End Of Green, cu Wild Child).


Jake E. Lee & Red Dragon Cartel

Ozzy a avut mereu un fler deosebit la chitariști excepționali. După ce Ozzy a ezitat între Jake E. Lee și George Lynch, Jake a fost cel ce i-a urmat regretatului Randy Rhoads. Omul cu recomandarea a fost basistul Dana Strum, care îl adusese și pe Randy.

Jake E. Lee a scos două albume clasice cu Ozzy, “Bark At The Moon” și “The Ultimate Sin”. Problema a fost creditarea pieselor (și evident drepturile de autor); “Bark At The Moon” este creditat în întregime lui Ozzy, Albumul s-a vândut în trei milioane de exemplare doar în State, ”So Tired” și “Bark At The Moon” au fost single-uri de succes și toți banii s-au dus în contul lui Ozzy. Mai târziu, Jake a declarat public că el a scris “Bark At The Moon”.

Extrem de plauzibil, cu atât mai mult cu cât următorul album, “The Ultimate SIn”, este creditat în întregime lui Lee și basistului Bob Daisley. Singura exceptție, “Shot In The Dark”, cel mai mare hit american al lui Ozzy de până atunci, scris de Lee și Phil Soussan. Din nou cu probleme de culise, gurile rele spun multe, evident legate de drepturile de autor și banii aferenți.

Jake E. Lee a fost concediat de Sharon printr-o telegramă, așa că și-a văzut de viață și de noua trupă, Badlands. Trei albume (dintre care unul postum), succes rezonabil și povestea s-a terminat la începutul anilor ‘90.

De atunci a rămas relativ în umbră, deși albumele solo și diversele colaborări au fost aplaudate de critici (“A Fine Pink Mist” a fost comparat la vremea lui cu “Surfing With The Alien”).

Vremurile s-au schimbat și Jake revine cu o nouă trupă, Red Dragon Cartel. Bașca diverse bunătăți, cum ar fi modelul semnătură de la Charvel.

Cu o mulțime de invitați pe album, cineva se pare că dorește să-i relanseze cariera lui Jake. Robin Zander (Cheap Trick), Paul Di’Anno, Rex Brown (Pantera, Kill Devil Hill)…

Muzical, atinge cele mai bune momente din vremurile Ozzy și Badlands. Mult mai Ozzy decât Badlands, îmi sună mie. Clipurile oficiale sunt destule și încă nu am găsit unul care să-mi displacă – “Feeder”, “Shout It Out”, “Deceived”.

Pe ansamblu, un album solid, mă bucur că a revenit, era/este un chitarist prea bun ca să dispară în neant,


N-am nevoie de doctor

“I Don’t Need No Doctor” este o piesă scrisă de Nick Ashford, Valerie Simpson și Jo Armstead. Înregistrarea originală îi aparține lui Ray Charles, din 1966.

Este unul dintre acele cântece pe care le-au preluat o mulțime de artiști, le știm cu toții, dar n-a fost niciodată un hit. De ce? Nu reușesc să-mi dau seama.

După Ray Charles (în al cărui catalog a și rămas), au urmat Humble Pie (1971), New Riders Of The Purple Sage (1972), W:A:S:P. (1986), The Nomads (1989)… Deja, nu se mai știa exact genealogia piesei, Styx au preluat-o de la Humble Pie, de exemplu.

În 2007 a fost rândul lui John Scofield , apoi a lui John Mayer, iar în 2012 a urmat Joan Osborne. Și alții, și alții.

De la rhythm’n’blues la hard & heavy, trecând prin blues, pop, rock, piesa transcede genurile și este o preferată a multora, mai ales live.

Recunosc, eu o știu de la W.A.S:P. și am trăit cu impresia că e a lor.

Cireașa de pe tort, din categoria “și alții” face parte și Beth Hart, din perioada ei “jopliniană”, înainte de cumințenia de astăzi.