Robert Plant, piesă nouă de pe Carry Fire

Carry Fire, al unsprezecelea album solo al lui Plant va apărea pe 13 octombrie, așa cum am scris deja aici.

Dacă May Queen a fost primul extras pe single, urmat apoi de Bones Of Saints, astăzi a apărut cel de-al treilea single, un cover după Ersel Hickey.

Înregistrat în 1958, Bluebirds Over The Mountain a fost marele hit rockabilly al lui Hickey și a fost preluat, printre alții, de Ritchie Valens (1959), The Echoes (1962) și Beach Boys (1968).

Piesa a beneficiat de tratamentul specific Robert Plant & The Sensational Shape Shifters și a devenit aproape un original. În plus, beneficiază de un invitat de marcă,  de fapt o invitată, Chrissie Hynde, de la Pretenders.

Adrian Coleașă
Anunțuri

Robert Plant: Carry Fire va apărea în octombrie

Pe 13 octombrie va apărea cel de-al unsprezecelea album de studio, solo, al lui Robert Plant, Carry Fire (al șaisprezecelea post-Zeppelin).

Robert Plant - Carry Fire

Ca și pe precendentul, lullaby and… The Ceaseless Roar (2014), trupa de acompaniament este The Sensational Shape Shifters, cărora li s-a adăugat acum cântărețul folk Seth Lakeman.

Printre cele unsprezece piese ale albumului este și un cover al clasicului Bluebirds Over The Mountain, piesă a lui Ersey Hickey din 1958, pe care lui Plant i se alătură Chrissie Hynde, de la Pretenders.

Carry Fire rămâne în același teritoriu descris de precedentul album, de fuziune folk rock cu elemente celtice și africane, un romantic ce explorează și îmbogățește ceea ce se numește generic Americana, în care își are rădăcinile înfipte ferm.

Dacă piesa titlu face cu ochiul la The Mighty ReArranger (2004), primul extras din Carry Fire este The May Queen, o referință directă la Stairway To Heaven. Noul album îl găsește într-o dispoziție meditativă, nu cea mai rock expresie a sa, dar sigur cea mai autentică în acest moment.

Plant este departe de a fi inclus printre moaștele rock-ului, din contră, rămâne un artist foarte viu, care continuă să exploreze și să se exprime într-o manieră profund originală.

Adrian Coleașă


Joan Osborne live @Hard Rock Café Bucharest

Joan Osborne este cunoscută la noi mai ales pentru One Of Us, un hit major de pe cel de-al doilea album al său, Relish (primul pentru un major). Șapte nominalizări la Grammy, un album triplu-platină și a părut să dispară, cel puțin pentru noi, din fața televizoarelor puse pe MTV. Dar partea cea mai interesantă a carierei ei de-abia începea și asta am putut vedea sâmbătă seara în Hard Rock Café.

Oprirea de la noi (prima vizită în România) a făcut parte din turneul Joan Osborne Sings The Songs Of Bob Dylan, ocazie de a promova albumul cu același titlu, realizat în urma unei campanii de crowdfunding pe PledgeMusic.

Joan Osborne, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Joan Osborne este un artist de o simplitate extrem de sofisticată și foarte direct. Personalitatea ei îi permite tururi de forță multi-gen, de la muzica pop (etapă depășită de mult), la soul (turneele în care i-a însoțit pe Funk Brothers, trupa de casă Motown), country și blues, la colaborări cu The Dead, Phil Lesh sau participarea în Trigger Hippy, trupă inițiată de Steve Gorman, toboșarul Black Crowes.

Admirația ei pentru Dylan este depășită doar de cea pentru Walt Whitman (pe care îl citează ca sursă principală de inspirație atunci când scrie), iar albumul curent este un proiect dorit de mai bine de două decenii, pe când prelua Man In The Long Black Coat pe Relish.

Joan Osborne, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Ceea ce am văzut sâmbătă seara a fost mai mult decât o selecție de coveruri Dylan, în variante foarte personale. Da, am avut parte de o mulțime de hituri, de la Quinn The Eskimo (atât de cunoscută în varianta Manfred Mann ca aproape am și uitat a cui e) în deschidere până la Knockin’ Heaven’s Door la final, trecând prin Don’t Think Twice It’s Alright sau Highway 61 Revisited. Dar am avut și Shake Your Hips (un cover Slim Harpo prin care am redescoperit-o pe Bring It On Home din 2012) sau Born To Be Loved al Lucindei Williams.

Joan Osborne a fost pentru mine sâmbătă seara o chintesență a ceea ce se numește Americana, un ambasador real, sensibil și extrem de comunicativ într-o manieră foarte sobră, dar emoționantă. Susținută excepțional de potrivit de clapele lui Keith Cotton și chitara lui Jim Boggia (el însuși un compozitor recunoscut, co-autor al unui hit de top, Glory), Osborne a reușit să aducă pe scenă un sentiment extrem de familiar oricui a avut experiența americană, a reușit să fie o reprezentare a esenței profunde a acestei țări cât un continent.

În maniera protestatară a lui Dylan a avut un scurt discurs apologetic pentru ceea ce se întâmplă acum în Statele Unite, ca și felicitări pentru propriile noastre manifestări de protest, primite cu urale și aplauze. Doar a cântat și Masters Of War, nu? Departe de teatralitatea unui Bono, a fost mult mai aproape de tonul unui activist angajat.

Iar seara s-a terminat cu un bis obligatoriu. One Of Us a fost un moment de geniu al lui Eric Bazilian, la fel de actual astăzi ca și în 1995.

Cum am văzut noi concertul? Mărturiile sunt în galeria foto de aici.

Adrian Coleașă


An Theos, concert acustic și electric pe 17 martie

Data de 17 martie le va oferi fanilor An Theos o seară specială. Trupa a pregătit un concert împărțit în două părți: una acustică și una electrică. Cu sprijinul Rusidava Music și cu găzduirea Clubului Fabrica sunteți asteptați la o seară de poveste.

An Theos, acustic și electric la Fabrica

Prețul biletelor va fi în presale de 15 lei prin https://www.iabilet.ro/site/event/28313/ și 25 lei la intrare.

* * *

Trupa a luat ființă în primăvara anului 2010. Stilul abordat este folk-metal, piesele fiind conceptuale și îmbinând tradițiile românești cu muzica rock de calitate. Formația este alcatuită din 8 membri cu experiență, studiile muzicale si activitatea cu alte trupe punându-și amprenta asupra compozițiilor. An Theos a participat la multe evenimente atât în țară (Folk & Metal Fest, Padina Fest, Metalhead Meeting, Artmania), cât și în străinătate (Italia, Ungaria, Bulgaria, Cehia).

Componența An Theos:

Loredana Butnaru – female vocal
Florin Costachita – male vocal
Gabriel Andrei- lead guitar, backing vocals
Teddy Bejenaru – rhythm guitar
Tudor Nica – bass
Lorena MItoi – keyboards
Alice Muller – violin
Tudor Uscoi – drums

Canale oficiale:

http://www.an-theos.com
https://www.facebook.com/AnTheosBand
http://www.youtube.com/user/AnTheosBand


Me And That Man, un alt Adam Nergal Darski?

Nu judeca o carte după copertă și omul după haine, se spune. Nu se aplică în cazul lui Nergal, șansele de a-l cataloga greșit se aplică doar celor care-l reduc la una singură din multiplele lui ipostaze – muzician, cântăreț, jurnalist, scriitor, om de televiziune, antreprenor și în general personalitate controversată.

Ultimul său proiect este Me And That Man, un duo gotic folk alături de John Porter.

Filozofia este aceeași ca și în cazul Behemoth, dar modul de exprimare s-a schimbat complet. Muzicuță și chitară, un amestec reminiscent de Johnny Cash și Nick Cave pe steroizi, o atmosferă sumbră și cel puțin neliniștitoare, country alternativ dintr-un univers paralel, cam astea sunt coordonatele.

Albumul va apărea pe 24 martie, se va numi Songs Of Love And Death (și Nergal sigur știe câte ceva despre ambele subiecte), iar primul extras este My Church Is Black.

Chiar dacă varianta în engleză a piesei este perfect viabilă, cea în polonă este de-a dreptul covârșitoare și nu pot decât să sper că albumul va avea și o versiune poloneză.