Din nou împreună, Beth Hart și Joe Bonamassa

Beth Hart și Joe Bonamassa sunt deja un cuplu muzical bine stabilit și bine dirijat de bagheta magică a maestrului Kevin Shirley.

Au împreună două albume de studio, Don’t Explain (2011) și Seesaw (2013), ca și un live, Live In Amsterdam (2014), toate primite cu brațele deschise de o lume întreagă.

Dacă în 2016 au bifat câte un nou disc solo, Fire On The Floor de la Beth și Blues Of Desperation de la Joe, cam venise deja timpul pentru un nou material împreună.

Dorit, cerut, așteptat, Black Coffee va apărea pe 26 ianuarie, evident tot la Mascot Label Group, labelul unde sunt semnați amândoi.

Liniile de pre-order sunt deschise, piesa titlu se poate lua deja gratuit de pe site-ul lor comun (contra adresei de email) și avem și un prim clip.

Doamnelor și domnilor, Beth Hart și Joe Bonamassa – Black Coffee!!!

Adrian Coleașă

Anunțuri

Gary Clark Jr – Come Together

Justice League este un film prost. Relativ de succes, cu încasări de jumătate de miliard, dar asta nu-i crește în vreun fel valoarea artistică.

Există totuși niște mici floricele (care nu aduc primăvara) pe coloana sonoră, printre care și Come Together a lui Gary Clark Jr (cu Junkie XL).

Piesa scoasă de Beatles în 1969 are mai bine de 300 de preluări și adaptări, de la Ike & Tina Turner și Aerosmith până la Marcus Miller, Arctic Monkeys, Godsmack sau Soundgarden.

Cu toate acestea, Gary Clark Jr a reuși să dea prospețime unei piese arhicunoscute și să și-o aproprieze. O realizare impresionantă și de salutat, într-o manieră mai rock și mai heavy decât ar fi fost de așteptat.

Adrian Coleașă


RoadkillSoda: Mephobia și cronica sa

Scopofobia (sau scoptofobia sau oftalmofobia) este frica irațională că alți oameni se holbează la tine, o frică patologică de a atrage atenția. Mephobia este cel mai tânăr membru al familiei, dar la cu totul alt nivel.

Mephobia este frica (la fel de irațională) că vei deveni atât de minunat încât rasa umană nu va putea să suporte și vom muri cu toții. Mult mai generoasă fobia, nu?!

RoadkillSoda - Mephobia

Din păcate pentru rasa umană, Mephobia este și titlul noului album RoadkillSoda. “Din păcate”, pentru că acest al cincilea material RKS flirtează cu o etichetare de awesomness.

Stoner rock-ul este la modă, o avalanșă de apariții inundă piața, pe toate meridianele și este greu pentru orice trupă de gen să se distingă din mulțime.

Dar Roadkill Soda, printre multe alte calități, au reușit să-și creeze o identitate proprie, recognoscibilă instant. Am făcut un blind test cu noul album și întrebarea a venit în primele 30 de secunde, “ăștia-s RKS, nu?!”

Mephobia este în primul rând un album de rock, pur și simplu. Da, este stoner acolo, au aruncat și destul grunge în mix, este 60s, este 70s, avem și blues rock, paleta este largă și masa foarte bogată.

Pentru mine, acesta este materialul fizic, palpabil, care îi trece la următorul nivel, într-o altă ligă. Ajutați și de o producție inspirată, reușesc să transmită energia live în înregistrările de studio și să păstreze tonusul ridicat de la început până la sfârșit.

Nu există timpi morți sau piese de umplutură, de la Prometheus până la Trust totul curge groovy. Vitezele se schimbă, dar parcursul muzical curge fluid și fără eforturi. Toată trupa sună mai tight decât oricând, focusată complet într-o direcție comună, foarte clară.

Fiecare își va găsi propriile piese preferate, în funcție de gusturi și stare. Nu mi se pare corect să evidențiez vreuna anume (chiar dacă preferata mea în acest moment este Casualty), ci doar albumul ca întreg, solid și unitar.

În rest, astrele s-au aliniat, ascultați și enjoy the ride!

Tracklist:
01. Prometheus
02. Bipolar
03. Consequences
04. Easy
05. Casualty
06. Legless
07. Order
08. Dip
09. Backhander
10. Tonight
11. Trust
Durata: 53:39
Data apariției: 14 noiembrie 2017

Membri:
Mircea “Hotshot Eagle” Petrescu – voce
Mihnea “Panda Elixir” Ferezan – chitară
Victor “Vava” Ferezan – bas
Mihai “Baby Jesus” Nicolau – tobe

Adrian Coleașă


Vama: Getting Better?

Vama Veche a fost fără îndoială una dintre cele mai iubite trupe românești post-decembriste. După 2006, Tudor Chirilă și Eugen Caminschi au purtat mai departe stindardul, sub titulatura simplă Vama.

Vama 2017

Despre scandalul despărțirii s-a scris, s-a discutat, s-a bârfit suficient, momentul e depășit de mult. Cert e că cei doi, alături de Lucian Cioargă (tobe), Dan Opriș (bas) și Gelu Ionescu (clape, care l-a înlocuit pe Raul Kusak), au continuat, fâcând din noua (și totuși vechea) trupă unul dintre numele de referință ale scenei naționale.

După două albume, Vama (2008) și 2012 (2012), care le-au consolidat statutul și au marcat o despărțire din ce în ce mai clară de etapa anterioară, 2017 aduce mai mult decât un nou album.

Vama - Better

Better este albumul afirmației pozitive și al unei ambiții salutare. Ar fi fost foarte ușor să se complacă în autosuficiență, în definitiv baza solidă de fani le-ar permite-o lejer, dar au ales să n-o facă.

Better este surpriza anunțată pe care n-am văzut-o venind. O bună parte din farmecul Vamei (sub ambele titulaturi) rezidă clar în plasticitatea textelor interpretate (chiar mai mult decât cântate) de Tudor Chirilă. De data aceasta au ales să cânte doar în engleză. Rezultatul nu este nici pe departe negativ, mai ales că nu au folosit un textier vorbitor nativ, dar mi se pare că șarmul nu mai este chiar acolo. Este o problemă comună tuturor artiștilor non-anglofoni, dar foarte posibil că tocmai așa vor atrage o categorie complet nouă de fani.

Albumul este și o surpriză muzicală. Ancorați solid acum într-o zonă post-britpop (fapt datorat cu siguranță și producătorului James Lewis), referințele muzicale se duc mai degrabă către Keane și Snow Patrol, cu incursiuni în alte teritorii alternative (Beck) și chiar folk rock (Lumineers), cum se întâmplă pe Memories Now, primul single al albumului, lansat deja din mai anul trecut. Singura piesă care îmi amintește de Vama pre-2017 (2016?) mi se pare London Feeling, toate celelalte fiind parte a unui efort clar de reinventare.

Două dintre piesele de pe Better beneficiază de aportul unui alt artist al Agenției de Vise, Larisa. Start A Fight și Cure K aduc noi culori în paleta deja diversă a albumului și arată mai mult decât un potențial interesant pentru ambii artiști.

Este Better mai bun decât parcursul anterior? Cu siguranță este foarte diferit, deschis dincolo de un orizont național limitativ și curajul nu poate fi decât salutat. Dacă va avea succes (așa cum le urez), nu depinde numai de ei.

Ce pot remarca este efortul impecabil de lansare a noului album și al unei trupe ce trece într-un stadiu nou. Avem două clipuri oficiale lansate pe parcursul anului (Memories Now și Ghosts At War), avem albumul postat pe YouTube (atât integral, cât și piesă cu piesă), iar pe 12 octombrie vom avea și o lansare oficială la Polivalentă, ce se anunță spectaculoasă.

Adrian Coleașă


Bumblefoot, party la Fabrica

Dacă Ron “Bumblefoot” Thal mai are nevoie de vreo prezentare, înseamnă că ați fost complet deconectați de lumea chitariștilor de top din ultimele două decenii.

Cu ani buni înainte de debutul oficial la Shrapnel Records (The Adventures of Bumblefoot, 1995), îl făcea pe Mike Varney să-l compare cu Frank Zappa, după ce-i trimisese un demo în 1989, și pe cei de la Guitar Network Magazine să-l declare “ridicol [de talentat]… în sensul bun”, în 1993.

Bumblefoot live la Fabrica - by Adrian Coleașă, 2017

Photo by Adrian Coleașă

Anii au trecut, Ron Thal a devenit cunoscut ca Bumblefoot unui public mult mai larg decât cel al pasionaților de chitară, în vâltoarea unei cariere extrem de prolifice. Muzician, chitarist, producător, fotograf, actor pasionat de filme horror… nu sunt multe domenii artistice în care să nu se fi implicat. Toate pe lângă o mulțime de proiecte caritabile în care este activ în permanență.

Luni, 25 septembrie, a revenit în România,  pe scena clubului Fabrica, ca un preambul la Ziua Chitarelor 5, ce se va desfășura anul viitor. Un preambul de bun augur pentru un eveniment conceput de Corrado Sgandura, devenit esențial pentru orice fan al instrumentului, un festival ce a crescut de la o ediție la alta și a adus mereu nume de referință ale instrumentului.

Bumblefoot nu a venit singur, ci cu o trupă de acompaniament de același nivel, compusă din Stefano Xotta (chitară), Dino Fiorenza (bas) și Kyle Hughes (tobe, la 19 ani deja un fenomen al instrumentului).

Și dacă s-a anunțat un party, chiar party a fost. Ron și-a sărbătorit pe scenă cea de-a 48-a aniversare, iar cei veniți la concert au fost prietenii din public veniți să-l sărbătorească. Și da, i-au cântat “la mulți ani!” și i-au adus cadouri; pe lângă torturile din backstage.

Setlistul a trecut în revistă atât cariera sa solo din ultimii două decenii (Guitars Suck apărea pe 9.11 din 2001, Abnormal și Glad To Be Here pe Abnormal, din 2008, până la Little Brother Is Watching, Never Again și Don’t Know How To Pray Anymore, de pe Little Brother Is Watching, din 2015), cât și coveruri ale unor trupe pe care le recunoaște deschis ca influențe, ca Somebody To Love (Queen), Run To The Hills (Iron Maiden) sau un Pink Panther care l-ar fi umplut de mândrie pe Zappa, dacă ar fi cântat metal. Apoteoza a fost finalul cu Sweet Child O’ Mine cu publicul pe scenă, un rezumat epic al unei seri excepționale.

Bumblefoot live la Fabrica - by Anca Coleașă, 2017

Photo by Anca Coleașă

Ron Thal este fără îndoială un rock star și un chitarist excepțional. Dar este cel mai amabil rock star și cel mai ludic chitarist pe care l-am văzut vreodată. La mulți ani sănătoși și sper să ne revedem curând, în orice ipostază dorește el, solo, cu Art Of Anarchy, cu Sons Of Apollo… Orice ar fi, cu siguranță va fi mai mult decât o plăcere.

Iar imaginile serii sunt disponibile atât aici, cât și pe paginile fotografilor, aici și aici.

Adrian Coleașă