It’s a Holiday in Romania, Dead Kennedys la Quantic

Dead Kennedys sunt, fără îndoială, cea mai feroce figură politică a generației lor, pionieri și creatori de gen. Fără ei probabil că ceea ce știm despre hardcore punk (și nu numai) ar fi arătat altfel.

Într-o zi de marți cu trei ceasuri bune, 3 iulie, în Quantic, i-am avut live, cu o deschidere asigurată de Rock n Ghenă și The Dead Ceaușescus.

Dead Kennedys @Quantic, by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Ca la orice show curent, mamutul blănos din încăpere este absența lui Jello Biafra. Drumurile lor s-au despărțit de mult, fiecare și-a văzut de treabă (unii dintre ei cu mai mult succes decât alții), dar umbra figurii proeminente a fostului vocalist continuă să planeze asupra trupei.

Sunt DK astăzi, fără Biafra, nu mai mult decât un tribute band? Mult prea mult spus când ai în față trei sferturi din formula clasică, dar ceva adevăr parcă este când te uiți că singuri nu au mai scris nimic (să schimbi textul de la MTV Get Off The Air în MP3 Get Off The Web chiar nu se pune).

Cred că întrebarea reală este dacă îi pasă cuiva. Unora da, mie chiar nu. Am venit să văd una intre legendele care au fost pe coloana sonoră a copilăriei mele și asta am primit.

Dead Kennedys @Quantic, by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Stilul nu s-a schimbat o iotă, energia este acolo, iar Skip îl emulează pe Biafra cât de bine poate. Partea instrumentală curge impecabil, East Bay Ray este imperturbabil în stilul său tributar din greu monștrilor surfului californian ca Dick Dale. Klaus Flouride pare genul meu de Moș Crăciun, cu o alură de bunic zeflemitor, dar cu un ton de bas monstruos și intervenții vocale de o ferocitate care îl pune în umbră pe Skip.

D.H. Peligro, deși nu este unul dintre membrii fondatori (a venit în trupă de-abia în 1981, când Ted a aruncat bețele ca să se apuce de arhitectură), face totuși parte din formula clasică și văzându-l în acțiune pot să înțeleg de ce l-au dorit Red Hot Chilli Peppers înaintea lui Chad Smith. De ce nu a rămas în RHCP e cu totul altă poveste.

Dead Kennedys @Quantic, by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Ron Skip Brenner este cel mai nou dintr-un șir de vocaliști care au probat încălțrile imense lăsate în urmă de Jello Biafra. Nou nou, dar are deja zece ani în DK și o chimie evidentă cu ceilalți. Nu vocea, nici prestația scenică ar fi problemele lui, deși nu reușesc să mă opresc din comparația cu cel pe care toată lumea îl vede de fapt acolo.

Skip își face treaba, angajează publicul, controversa se menține la un nivel minimal (“nu vă uitați la Campionatul Mondial, fotbalul e ăla american nu ce numiți voi fotbal”), plus câteva texte care poate m-ar fi prins dacă nu le-aș fi auzit deja în orice concert al lui, cu mici variații (“doctorul mi-a recomandat să stau acasă / să fac injecții / să nu vin în România, dar voi fanii sunteți mai importanți decât sănătatea mea”).

Dead Kennedys @Quantic, by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Persistă întrebarea dacă DK mai sunt relevanți și cred că răspunsul este foarte simplu – nu!

Au fost o forță angajată politic și social în vremea lor, au trăit din controversă și au prosperat din confruntare. Ceea ce au făcut atunci, ușile pe care le-au deschis cu amândoi bocancii, haosul și dezbaterile pe care le-au suscitat le asigură un loc de frunte nu doar în panteonul figurilor muzicale importante ale sfârșitului de secol 20. Punk încarnat, au activat muzical, social și politic, ca la proverbiala carte la care au fost și ei co-autori.

Dar textele sunt datate, într-un mod absolut firesc, situațiile care le-au generat s-au dus de mult, toată conjunctura s-a schimbat dramatic și să te mai plângi de mp3-uri ca instrument al pirateriei în 2018 nu i-ar mai trece prin cap nici măcar lui Lars Ulrich.

dk11

Photo by Anca Coleașă

Și totuși…

Dead Kennedys rămân o legendă vie și merită în continuare tot respectul. O capsulă a timpului pe care încă o avem la îndemână, o trupă extrem de angajantă și incredibil de distractivă.

Au livrat ceea ce aștepta publicul de început până la epicul Chemical Warfare de final, au rămas printre oameni după concert, au stat la povești, poze și autografe cât a fost nevoie, așa că până la urmă nu cred că a plecat cineva altfel decât fericit. Și cam asta e tot ce contează.

Adrian Coleașă

Concertul Dead Kennedys din Bucureşti a fost prezentat de Metalhead.

Galeriile foto sunt disponibile aici și aici.

Setlist:

1. Forward to Death (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
2. Winnebago Warrior (Plastic Surgery Disasters, 1982)
3. Police Truck (Give Me Convenience or Give Me Death, 1987)
4. Buzzbomb (Plastic Surgery Disasters, 1982)
5. Let’s Lynch the Landlord (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
6. Jock-O-Rama (Frankenchrist, 1985)
7. Kill the Poor (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
8. MP3 Get Off The Web
9. Too Drunk to Fuck (Give Me Convenience or Give Me Death, 1987)
10. Moon Over Marin (Plastic Surgery Disasters, 1982)
11. Nazi Punks Fuck Off (In God We Trust, Inc., 1981)
12. California Über Alles (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)

Bis:

1. Bleed for Me (Plastic Surgery Disasters, 1982)
2. Viva Las Vegas (cover Elvis Presley, apărut pe Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)
3. Holiday in Cambodia (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)

Bis 2:

1. Chemical Warfare (Fresh Fruit for Rotting Vegetables, 1980)


Rock The City: Experiența Nick Cave & The Bad Seeds în premieră la București

Nick Cave are experiența a șase decenii de viață și o carieră artistică ce se întinde oficial pe patru decenii și jumătate – de la The Boys Next Door, trupă fondată în 1973, transformată apoi în The Birthday Party (nume cel puțin ironic când ajungi să ai reputația de “cea mai violentă trupă live din lume”), din 1978 până în 1983, apoi solo, avându-i în spate pe Bad Seeds, inițial un supergrup post-punk, ce reunea foști membri Birthday Party, Magazine și Einstürzende Neubauten.

Nick Cave & The Bad Seeds este unul dintre numele esențiale ale muzicii rock moderne, eticheta universal acceptată fiind de una dintre cele mai originale și aclamate formații ale erelor post-punk și alternative din anii ‘80 încoace. Aclamată ca trupă, pentru că sunt mai mult decât acompaniatorii artistului solo Nick Cave, fiecare dintre ei făcând parte și din alte proiecte (printre care și Grinderman, numit de unii Mini Seeds, în care tot Cave este frontmanul, sau Dirty Three al multilateralului Warren Ellis cu Mick Turner).

Cam așa se anunța (foarte lapidar) ceea ce urma să se manifeste pe 19 iunie la Romexpo, în ceea ce a fost prima zi a Rock The City 2018.

Nick Cave - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Cave are reputația unei persoane extrem de dificile în orice fel de relație profesională. O reputație de artist care urăște ziariștii și fotografii (Jack Barron de la New Musical Express își amintea după mai bine de 20 de ani interviul violent – la modul fizic – pe care i-l luase în Amsterdam), își disprețuiește tour managerii (“niște paraziți”, citat din același interviu) și în general pare să se supună doar propriilor cerințe și capricii, așa că schimbarea programului zilei, inclusiv eliminarea trupei din deschidere, NoruNegru, nici măcar n-a fost o surpriză prea mare.

Nick Cave nu dă un concert, nu oferă un show. Nick Cave este marele preot al propriei sale ceremonii, un personaj descins direct din goticul sudist american, prinț al unui întuneric torturat de povești violente despre moarte, religie, dragoste, pierdere și disperare, mereu de o intensitate emoțională maximă.

Nick Cave - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Relația sa cu publicul este foarte intimă. Nu am văzut vreun alt artist care să caute contactul fizic cu spectatorii cu ardoarea arătată de Cave. Nu e ceva ce s-a întâmplat doar acum la București, este manifestarea sa obișnuită. Caută acest schimb nemijlocit de energii și se hrănește cu el, îl provoacă și îl manipulează într-un turbion constant și într-un crescendo continuu.

Este încă lumină și câteva minute până la ora 9 când începe concertul. Goticul nu se potrivește cu lumina zilei, deci nu e de mirare că primele piese par să facă doar încălzirea. Jesus Alone, Magneto și Do You Love Me? sunt de-abia o introducere. From Her To Eternity declanșează primele semne ale haosului teatral. Loverman, Red Right Hand și The Ship Song construiesc în continuare energia serii, până la Into My Arms, momentul în care miile de spectatori vrăjiți cântă în cor.

Nick Cave - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Girl In Amber nu aduce doar primele proiecții, ci setează și un registru extrem de personal. Pe ecran este soția sa, Susie Bick. Fost model pentru Vivian Westwood (designerul iconic al mișcării punk), model al coperții albumului The Damned Phantasmagoria (1985), dar și al coperții albumului Push The Sky Away, (2013), Susie este și mama gemenilor Arthur și Earl. Arthur și-a pierdut viața în 2015 în Brighton, iar ceea ce a însemnat această tragedie a influențat nu doar albumul curent, Skeleton Tree (2016), dar a fost și baza filmului documentar One More Time With Feeling, tot din 2016 (de altfel un film controlat extrem de strict de Cave).

Tupelo dezlănțuie uraganul pe ecran și în public. Cave aduce oameni pe scenă, se mișcă printre valuri de mâini ridicate și telefoane iluminate. Urmează Jubilee Street, iar la Weeping Song pornește prin public. I se oferă un pahar cu Jager pe care îl refuză, cântă dintre oameni, alături de un copil ridicat alături de el pe o scenă din mijlocul publicului.

La Stagger Lee se umple întreaga scenă cu oameni și Push The Sky Away încheie setul.

Nick Cave - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Dar a existat și un bis, ceea ce nu se întâmplă mereu la un concert Nick Cave. După furtună vine și liniștea, pentru că nu-i așa, am ajuns în City Of Refuge. Iar Rings Of Saturn, într-o variantă maiestuoasă, incomparabilă cu cea de studio (o cenușăreasă prin comparație) aduce o încheiere binemeritată unei seri intense.

Două ore de cântare, mii de oameni care chiar au participat la ceea ce s-a întâmplat, o retrospectivă a mai bine de trei decenii de carieră și de viață trăite intens, cam asta e concluzia mea. Aș fi regretat să fi ratat această experiență.

Adrian Coleașă

Concertul Nick Cave & The Bad Seeds din Bucureşti a fost prezentat de Marcel Avram, East European Production şi D&D East Entertainment.

Galeria foto este disponibilă aici.

Setlist:

1. Jesus Alone (Skeleton Tree, 2016)
2. Magneto (Skeleton Tree, 2016)
3. Do You Love Me? (Let Love In, 1994)
4. From Her To Eternity (From Her To Eternity, 1984)
5. Loverman (Let Love In, 1994)
6. Red Right Hand (Let Love In, 1994)
7. The Ship Song (The Good Son, 1990)
8. Into My Arms (The Boatman’s Call, 1997)
9. Girl In Amber (Skeleton Tree, 2016)
10. Tupelo (The Firstborn Is Dead, 1985)
11. Jubilee Street (Push The Sky Away, 2013)
12. The Weeping Song (The Good Son, 1990)
13. Stagger Lee (Murder Ballads, 1996)
14. Push The Sky Away (Push The Sky Away, 2013)

Bis
15. City Of Refuge (Tender Prey, 1988)
16. Rings Of Saturn (Skeleton Tree, 2016)


20 de ani de Scandal în Quantic

Pe 2 februarie apărea On A Roll, albumul debutului unui capitol nou în istoria Scandal, una dintre cele mai longevive trupe punk din România. N-au fost uitate mărturiile trecutului, Live în Beci și Resturi din Punkomat, dar ceea ce avem acum este versiunea 2.0 a grupului și un alt nivel.

On A Roll (cronicat aici) a generat un impuls considerabil și mult interes, materializat în cântări nu numai la nivel de club, ci și în participări la festivaluri importante de gen. Așa că ideea unui concert aniversar nu putea fi decât binevenită și materializată de Axa Valahă Productions, tot într-o dată de 2, dar iunie, în Quantic.

A existat un warm-up party, la Trei Bețivi, cu o zi înainte, pe care l-am documentat aici, un preview prietenesc a ceea ce urma să vină a doua zi. Prieteni vechi și noi, veniți de departe (din UK sau din țară), alături sau de prin oraș au petrecut anticipând ziua următoare.

Zi care a început devreme, cu multe pregătiri, iar dacă în sală se făcea sound check-ul, pe holuri se aranjau crestele, așa cum nu mai văzusem de mult.

Magazinu' 51 - by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Magazinu’ 51 a asigurat deschiderea, lejer, de vară, într-un spirit de bășcălie studențească, simpatici și dezinvolți. Foarte dansabil, cu arome de ska și chiar country neasumat, un party de cămin reeditabil oricând cu toată plăcerea. Au un prim album disponibil, Titu nu e la munte, apărut în aprilie, care riscă să le contrazică statutul declarat de “o formație de punk anonimă”.

Damage Case - by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Damage Case își văd de drumul lor bine definit, într-o bulă de speed metal și dirty rock’n’roll, inclusiv la nivel vizual. Nu e vorba de punk aici, dar și Lemmy se simțea mai apropiat de Ramones decât de heavy metal, iar publicul i-a primit cu toată căldura. Vorba aia, it’s only rock’n’roll, but I like it. Au și ei un album de debut, Rock’N’Roll Justice, disponibil din septembrie anul trecut.

Scandal - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Din boxe se aude tema din Rocky și e vreme, vreme de scandal. Scandal ocupă scena și haosul amical se instaurează într-un Quantic în care s-au întâlnit generații și triburi, unite de o unică celebrare.

S-a cântat în cor și s-a dansat de la început până la sfârșit, s-a făcut pogo și crowd surfing. Distanța dintre scenă și sală a dispărut, cei de pe scenă (Gabi și Vlad) au sărit în public, iar cei din sală au cântat la microfonul oferit de pe scenă, un party general.

Scandal - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Piesele vechi și mai noi s-au amestecat, s-a cântat și în română și în engleză fără ca unitatea sonoră să sufere. Evident că Patrula a fost hitul serii, ceea ce toți doreau să cânte din nou împreună.

Două piese noi au condimentat setul, 5 Seconds și Payback Day (aceasta din urmă chiar în primă audiție). Dacă cineva avea vreun dubiu asupra viitorului muzical al trupei, aceste două momente au fost mai mult decât suficiente că să împrăștie orice îndoială. Viitorul sună și mai bine!

Într-o bună tradiție punk, am avut și un cover, If The Kids Are United, iar piesa cvadragenară deja a Sham 69 a sunat mai proaspăt și mai actual decât oricând. Cam așa se întâmplă cu muzica cinstită.

Ar fi cântat oare Rocky Patrula? Habar n-am, dar a fost sfârșitul potrivit al concertului, repetată apoteotic la bis.

Scandal - by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Descrierea verbală e palidă pentru a ilustra energia masivă a unui concert cum a fost acesta, dar cei care l-au ratat pot avea această experiență singuri, deoarece Scandal vor reveni la toamnă, atât în București, cât și în țară. Rămâneți pe frecvența Axa Valahă Productions și veți afla din timp.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici.

Setlist:

1. E vreme de scandal
2. It’s Just Punk Rock
3. Bad Reputation
4. This Bloody War
5. Șobolanul
6. Need To Learn
7. Patrula
8. Payback Day
9. Working In The UK
10. 5 Seconds
11. If The Kids Are United (cover Sham 69)
12. Always
13. Hometown

Bis
1. Băuta
2. Pixie Bitch
3. Patrula


Foreigner Europe 2018 – stația București, Sala Palatului

Anul era 1976 când, în New York, Mick Jones, Ian McDonald și Lou Gramm fondau Foreigner.  42 de ani și peste 80 de milioane de albume vândute mai târziu, turneul mondial pentru promovarea albumului Foreigner 40 îi aducea în fine și la Sala Palatului, într-o seară de luni, 7 mai, pentru prima oară în România.

Iris - by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Deschiderea a fost asigurată de Iris. În absența lui Nuțu Olteanu (multă sănătate și recuperare grabnică), sarcinile chitaristice au fost preluate de Andrei Bălașa (cunoscut unora de la The Groovy Bastards), iar piese vechi (Cei ce vor fi, Strada Ta, Cine mă strigă în noapte) s-au succedat alături de cele noi (Poți spune orice, Poveste fără sfârșit) .

Foreigner - by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Foreigner sunt un brand cu realizări impresionante. Chiar dacă fondatorii săi veneau atunci dinspre un teritoriu muzical mai degrabă experimental (Mick Jones de la Spooky Tooth și Ian McDonald de la King Crimson), direcția noii trupe a vizat succesul comercial de la bun început. Succes pe care l-au obținut încă de la primul album și care a continuat, solid, în următoarele decenii.

Cele 80 de milioane de albume vândute (oficial) îi pun alături de nume ca Doors, Red Hot Chilli Peppers, Tom Petty sau Van Halen; sau peste vânzările altor nume precum Maroon 5, Nirvana, Police sau Kiss.

Un best of Foreigner nu este greu de făcut. Din cele 47 de single-uri ale trupei, 14 au fost hituri de top 20 în Billboard Hot 100, astfel că cele 20 de piese al albumului promovat, 40, au fost alegeri evidente.

Dar pentru cei care au venit să-i vadă la Sala Palatului nu era vorba despre topuri, ci despre întâlnirea cu un nume important al istoriei rock-ului sau, în multe cazuri, cu propriile amintiri ale tinereții.

Foreigner - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Absența marcantă a serii a fost singurul membru fondator rămas în trupă, Mick Jones, și au existat destule voci care au taxat această lipsă. Oricât de mult mi-aș fi dorit să îl văd pe Jones, șeful de facto și de jure al trupei, o figură legendară, n-am putut să nu-mi amintesc faptul că în decembrie a împlinit 73 de ani și să mă gândesc ce efort însemna acest turneu pentru el.

A fost această variantă de Foreigner nu mai mult de un tribute band? Ar fi o afirmație cel puțin insultătoare atât ținând cont de CV-urile excepționale membrilor trupei, cât și de faptul că totuși au cu toții niște ani buni de activitate sub acest nume, de la veteranul Thom Gimbel (două decenii și jumătate) până la mai noii săi colegi, precum Kelly Hansen sau Jeff Pilson (cu “doar” 13-14 ani în trupă).

Foreigner - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Îmi amintesc o singură altă ocazie când am văzut Sala Palatului în picioare de la început până la sfârșit, și anume la Manu Chao. Cea de a doua ocazie a fost această seară.

Cei șase membri ai trupei au invadat scena goală-goluță, cu lumini minimale și au umplut-o instantaneu cu energia lor infecțioasă. Cu siguranță piesele bine cunoscute întregii săli au au avut un rol important, dar cu toții au făcut o demonstrație impecabilă de showmanship.

Hiturile au curs pe bandă rulantă, uneori în aranjamente neașteptate, precum reinterpretarea acustică (și extrem de inspirată) a Say You Will. Nu au lipsit demonstrațiile de virtuozitate, precum solo-ul de tobe al lui Chris Frazier (Steve Vai, Whitesnake, Edgar Winter) sau cel de clape al lui Michael Bluestein. Iar Kelly Hansen și abordarea lui de-a dreptul tyler-ească a umplut nu doar scena, ci chiar și parterul sălii și mă îndoiesc să fi regretat cineva absența lui Lou Gramm.

Cât despre ceilalți complici, Jeff Pilson (Dokken, Dio), Thom Gimbel și Bruce Watson, au contribuit din plin la haosul exuberant, într-un balet debordând de energie și bună dispoziție. Cu mai multă energie și bună dispoziție decât am văzut la muzicieni care aveau jumătate din vârsta lor, sau chiar mai puțin.

Foreigner - by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Bisul a rezumat perfect concertul. Long, Long Way From Home a sunat la fel de fresh ca acum 41 de ani când a apărut prima oară și nu putea să lipsească I Want To Know What Love Is, cântat în picioare, de o sală întreagă care aprinsese tot ce avea prin buzunare – telefoane, brichete, lanterne…

Hot Blooded? Au fost și ei, am fost și noi.

Adrian Coleașă

Concertul Foreigner din Bucureşti a fost prezentat de Marcel Avram, East European Production şi D&D East Entertainment.

Galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici.

Setlist:

1. Double Vision
2. Head Games
3. Cold As Ice
4. Waiting For A Girl Like You
5. That Was Yesterday
6. Dirty White Boy
7. Say You Will
8. Feels Like The First Time
9. Urgent
10. Solo clape / tobe
11. Juke Box Hero

Bis:
12. Long, Long Way From Home
13. I Want To Know What Love Is
14. Hot Blooded


The Australian Pink Floyd Show la Sala Palatului

The Australian Pink Floyd Show (cunoscut mai pe scurt ca Australian Pink Floyd) sărbătoresc anul acesta 30 de ani de activitate. Înființați în 1988 în Adelaide, capitala South Australia, ca Think Floyd, au devenit The Australian Pink Floyd Show/Australian Pink Floyd/TAPFS în 1993, iar turneul aniversar Time i-a adus pe 5 mai la Sala Palatului.

The Australian Pink Floyd Show - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Un tribute band se află din start într-o poziție ingrată și sunt multe de spus despre fenomen, și pro și contra. În cazul de față, TAPFS sunt deținătorii unor performanțe greu de egalat.

Redând perfect nuanțele muzicii celor pe care îi celebrează, l-au avut în public pe David Gilmour (în 1994, fiind apoi invitatți de acesta la petrecerea finalului de turneu pentru Division Bell). Mai mult, în 1996, au fost invitați de același Gilmour la cea de a 50-a aniversare a sa. Cam ce își poate dori mai mult o trupă tribute?!

Au cântat în toată lumea, în săli din ce în ce mai mari și la festivaluri, devenind un substitut al originalului perfect identificat cu acesta. Până la urmă, ultimul turneu major Pink Floyd s-a terminat acum aproape două decenii și jumătate, din 1994 au mai avut doar două concerte importante împreună, în 2005 (Live8) și 2007 (Syd Barrett Tribute) și cam atât. Oricât de mult ne-am dori să-i revedem împreună, Rick Wright a plecat către The Great Gig In The Sky, iar Gilmour, Mason și Waters au mult prea puține șanse să se reunească vreodată.

The Australian Pink Floyd Show - by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

TAPFS au dus tributul la un nivel de atenție la detaliu incredibil. Echipamentul lui Steve Mac (unul dintre membrii fondatori, chitară și voce) clonează ceea ce folosește Gilmour și include chiar elemente custom produse chiar de Peter Cornish, un designer care a lucrat mult cu acesta. Au colaborat cu Clive Brooks, tehnicianul lui Mason, și cu inginerul de sunet Colin Norfield (colaborator al Pink Floyd și al lui Gilmour solo). Iar exemplele pot continua.

Floyd au fost pionieri ai efectelor speciale pe scenă, lumini inteligente, animații, proiecții, lasere, props… o nebunie întreagă, recreată acum de TAPFS cu mult bun gust și cu note proprii, cum este Skippy, marele cangur roz gonflabil.

The Australian Pink Floyd Show - by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Concertele TAPFS de obicei se concentrează pe un anumit album sau măcar pe o anumită perioadă din cariera Pink Floyd. Turneul numindu-se Time, mă așteptam ca să avem foarte mult Dark Side Of The Moon, album imens de altfel, esențial pentru istoria rock-ului ce împlinește anul acesta 45 de ani și peste 45 de milioane de exemplare vândute.

N-a fost așa, acel time se referă mai degrabă la aniversarea TAPFS, dar setul a fost extrem de interesant ca alegeri – de la See Emily Play de pe albumul de debut, The Piper At The Gates Of Dawn (1967), trecând prin incursiuni într-o perioadă căzută pe nedrept în semi-obscuritate, cea reprezentată de Obscured By Clouds (1972), Atom Heart Mother (1970) și Meddle (1971), un extras din Animals (1977) până la apusul formației celebrate, A Momentary Lapse Of Reason (1987)

taps 10

Photo by Anca Coleașă

Evident că cea mai mare parte a setului a fost ocupată de ceea ce aștepta tot publicul, piese esențiale de pe albumele imense – Dark Side Of The Moon, Wish You Were Here, The Wall.

TAPFS au dat ceea ce au promis, cu bun gust și foarte mult profesionalism și mă îndoiesc că așteptările reale ale cuiva au fost în vreun fel înșelate. Experiența Pink Floyd a fost recreată la nivelul sălii în care cântau și cred că asta e tot ce le putem cere la modul cel mai rezonabil.

Dincolo de cârcotelile inevitabile, ce poți să spui unei săli fermecate de ceea ce se întâmpla și ovaționând în picioare când magia s-a incheiat? Cel mult Bis!

Adrian Coleașă

Concertul a fost prezentat de Marcel Avram, East European Production şi D&D East Entertainment.

Galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici.

Setlist:

Set 1
1. Obscured By Clouds (Obscured By Clouds, 1972)
2. When You’re In (Obscured By Clouds, 1972)
3. In The Flesh? (The Wall, 1979)
4. Shine On You Crazy Diamond, Parts VI-IX (Wish You Were Here, 1975)
5. Young Lust  (The Wall, 1979)
6. The Great Gig In The Sky (The Dark Side Of The Moon, 1973)
7. Us And Them (The Dark Side Of The Moon, 1973)
8. The Happiest Days Of Our Lives (The Wall, 1979)
9. Another Brick In The Wall Part 2 (The Wall, 1979)

Set 2
1. See Emily Play (The Piper At The Gates Of Dawn, 1967)
2. Pigs (Three Different Ones) (Animals, 1977)
3. Wish You Were Here (Wish You Were Here, 1975)
4. Fat Old Sun (Atom Heart Mother, 1970)
5. Sorrow (A Momentary Lapse Of Reason, 1987)
6. One Of These Days (Meddle, 1971)
7. Run Like Hell (The Wall, 1979)

Encore
1. Time (The Dark Side Of The Moon, 1973)
2. Breathe (Reprise) (The Dark Side Of The Moon, 1973)
3. Comfortably Numb (The Wall, 1979)