Sinoptik au fost (din nou) în București

Sinoptik nu mai sunt un nume nou pentru România, iar pe 15 septembrie au revenit în București, ca dată a turneului curent , Electric Age. B52 a fost gazda și Final Step Productions organizatorul evenimentului.

Sinoptik @B52 - by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Aeon Blank au asigurat deschiderea. Bine cunoscuți publicului bucureștean și nu numai, cu premii la activ, acum cu un violoncel adăugat arsenalului instrumental, s-au menținut într-o zonă rezervată.

Sinoptik au fost pentru mine revelația ediției de anul trecut a ARTmania Bucharest Blast și am scris despre ei și atunci.

Rețeta lor de psihedelic de sorginte britanică amestecat cu doze generoase de stoner funcționează în orice condiții, de la scenelor de club până la cele de nivelul Arenelor sau chiar mai mari, dar atmosfera intimă a unui club precum B52 pare cea mai potrivită pentru ei în acest moment.

Acum n-au făcut decât să-mi confirme părerea inițială. Au crescut repede și au crescut bine. Aceeași prestație energică pe care o așteptam, pentru un public deja convertit, un plus de maturitate la nivelul prestației scenice, totul se prezintă bine pentru acești exponenți ai unei scene ucrainene din ce în ce mai vizibile la nivel internațional.

Iar pentru un feeling vizual al serii, galeria foto depune mărturie aici.

Adrian Coleașă

Anunțuri

Hexis, Woes, Void Forger și Ropeburn în Quantic

Există în orașul ăsta multe evenimente care ar merita mult mai multă atenție decât li se acordă (după cum există și destule care primesc mult mai multă decât ar fi cazul). Trecând peste acest truism hagiform, într-o seară de marți, 6 iunie, în Quantic s-a întâmplat (încă) un concert mișto. Chiar atât de mișto încât meritau o cronică, chiar și atât de întârziată.

Cântarea a adus pe aceeași scenă două trupe daneze, Hexis și Woes, aflate în turneu împreună și două trupe bucureștene, Ropeburn și Void Forger.

Woes, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Woes vin din Copenhaga și din păcate numele produce confuzie, mai sunt încă cel puțin două trupe cu titulaturi sinonime, în UK și Japonia. Dar unde merg două de ce n-ar merge și a treia?

Nu prea multe materiale înregistrate în cei doi ani de existență (un EP și un split), dar odată urcați pe scenă devine foarte clar pe ce s-au concentrat. Prestația live a fost captivantă din start și a rămas așa până la sfârșit.

Hexis, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Mult mai experimentații (în teorie) consăteni danezi Hexis au fost headlinerii serii. Deja cu două albume (și o multitudine de EP-uri) la activ, sute de concerte și deja vreo șapte ani de activitate, locul pe afiș le era destinat.

Amândouă trupele activează cam în aceeași micro nișă de blackened hardcore, fiecare cu subtilitățile proprii. Amândouă trupele au un repertoriu și o prestație foarte heavy și furioasă de la cap la coadă. Amândouă trupele au demonstrat din plin o nonșalanță scenică extrem de energică, iar ambii soliști vocali au cântat mai mult din sală, din mijlocul publicului, într-o interacțiune directă și imediată.

Mi-au plăcut mai mult Woes, dar asta a ținut doar de impresia momentului, pentru că termenul de exploziv este o descriere potrivită a serii. Trupe ca acestea două sunt cele care vor umple mâine Arenele. Prea puțini vor putea spune că i-au văzut în Quantic (sau poate vom afla atunci că au fost de fapt sute de oameni la cântare), dar acesta este rolul principal al underground-ului, să crească numele mari de mâine, chiar și într-o paradigmă darwinistă. Hardcore darwinistă chiar.

Iar galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici.

Adrian Coleașă


Cobra Fest 1.0 – Și a fost ziua a doua

A venit și ziua a doua a Cobra Fest. După petrecerea de la finalul primei zilei și încă sub impresia ei, am pierdut startul spre Fabrica și am ratat primele două nume, Am Fost La Munte Și Mi-a Plăcut și Navi. Mea culpa!

Tragic, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Dar Tragic mi-au deschis ziua fulminant. Recunosc, nu-i știam, dar au aruncat în aer scena de la B52. Post-metal/doom scrie pe etichetă dar conținutul este exploziv. Nu am termen de comparație cu vreo altă prestație de-a lor, dar m-au convins să îi urmăresc în viitor. Au setat foarte sus bara pentru cei ce au urmat și au prevestit ceea ce avea să urmeze.

Orkid, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Orkid nu îmi par avantajați de formula acustică. Au avut fanii lor, cu siguranță sunt oameni care îi plac, abordarea este inventivă (cel puțin prin prisma instrumentelor atipice aduse pe scenă), dar aș prefera să-i revăd într-o variantă electrică înainte să-mi formez o părere.

Cardinal, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Cardinal, din Constanța, au fost cea mai tânără trupă din festival. aflați la ultimul concert pentru viitorul previzibil (vine bacul, vin plecările la școli diferite). Au lăsat o impresie foarte bună și dincolo de stoner și psihedelic mi-au amintit mai degrabă de Jane’s Addiction decât de QOTSA. Dar deh, referințele fiecăruia diferă.

Valerinne, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Valerinne sunt un vârf al scenei post-rock românești. Au fost primiți ca atare și au fost la înălțimea așteptărilor. B52 a fost cadrul perfect în care s-a desfășurat setul lor extrem de atmosferic și au setat tonul pentru cele trei trupe australiene ce urmau să încheie festul.

Dumbsaint, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Dumbsaint au preluat ștafeta și au mers mai departe. Într-o penumbră densă, au asigurat coloana sonoră a unei serii de scurt-metraje ce rulau în timpul setului. Nu m-am putut împiedica să nu remarc arcul peste timp, de la filmul mut și pianistul (sau orchestra) ce-l acompania, la aceste episoade cinematice, acompaniate de o trupă ce se pune singură în umbră și în slujba imaginii.

Meniscus, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Meniscus au continuat, într-o cu totul altă notă. Instrumentali, dar cu o apariție complet diferită, au dansat, au cântat și au conectat publicul la o sursă de energie comună, aproape arhetipală după modul la care au reacționat spectatorii scăldați în lumina roșie ce inunda scena.

We Lost The Sea, by Anca Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

We Lost The Sea au fost apoteoza festivalului, încheierea perfectă. Cea mai cunoscută dintre cele trei trupe australiene (aflate în turneu împreună în Europa) a intrat la orele mici ale zilei următoare și a luat pe sus publicul.

Am auzit comentarii că n-au fost în formă, că puteau mai bine, că una, că alta. Tot ce se poate, dar din punctul meu de vedere au fost întruchiparea perfectă a genului, iar adjectivul care îmi vine cel mai pregnant în minte este epic. De la delicat și intim la grandios într-un singur set.

În rest, cum am zis și ieri, un festival impecabil, fără vreun moment de umplutură, cum îmi doresc multe altele. Cu un public mișto, o atmosferă pozitivă și mulți muzicieni rămași în zonă, mult după ce cântaseră, fani atenți la ceea ce se întâmpla.

Mulțumesc, la cât mai multe ediții!

Galeriile foto ale zilei sunt disponibile aici și aici, ca și aici și aici.

Adrian Coleașă


Cobra Fest 1.0 – Ziua întâi

Pe 2 și 3 iunie Guest au organizat în Fabrica primul (după știința mea) festival internațional de post-rock/instrumental/progressive/ambient/psihedelic din București, Cobra Fest 1.0.

Cobra Fest 1.0, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Propunerea a fost generoasă – trei scene (în Fabrica, în B52 și acustic, pe terasă), 17 trupe în două zile. Devansând concluziile, rar am mai avut experiența unei organizări impecabile în România a unui asemenea fest. Nu știu cum decurs lucrurile în culise, dar ca participant senzația a fost cea pe care mi-am dorit-o mereu de la un asemenea eveniment.

Michael Zimmel, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Prima zi a debutat cu COD și Alice Null, pe care i-am ratat, și am ajuns de-abia la Michael Zimmel. Vine din Linz, Austria, este un one-man band instrumental, clar imers complet în ceea ce făcea. Singura lui problemă este monotonia la care ajung rapid compozițiile lui liniare. Nu lipsit de inetres, dar poate ideile lui ar fi valorificate mai bine de contextul unei trupe. 

Breathelast, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Breathelast nu mai au nevoie de vreo prezentare, nici măcar în context acustic. Cântarea lor a fost (dacă mai era nevoie) o dovadă că piesele lor sunt solide și stau în picioare oricum le-ar cânta, acustic sau electric. Ca și energia, ce s-a transmis foarte bine și în context acustic. Fără surprize, doar o plăcere, ca de obicei.

Adrian Tăbăcaru, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

La Adrian Tăbăcaru nu știam la ce să mă aștept. Un alt one-man band, de data aceasta, un toboșar. Cunoscut de la Taine sau de la Souptrip, a fost prima surpriză majoră pe care am avut-o în aceasă zi.

Într-un show complet, elaborat și inspirat, cu lumini și proiecții, a transformat tobele într-un instrument extrem de expresiv, folosit cu virtuozitate mereu în sprijinul atmosferei și a mesajului. De acum sigur voi fi mult mai atent la orice propunere muzicală va avea.

Daniel Payne, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Daniel Payne a fost o alegere foarte inspirată și a adus o notă aparte în acest festival. În cea mai bună tradiție outlaw country, acest cowboy (din Lubbock, Texas) cu patchuri Darkthrone și Burzum, a arătat cât de viabil și relevant este genul și astăzi. Un amestec de country&western cu arome de folk și blues și versuri dark, a fost pretextul unei țopăieli generalizate într-o bună dispoziție generală.

Country-ul, ca și blues-ul, spune povești. Mai draguțe sau mai dătătoare de fiori, este folclor contemporan, în cel mai pur sens al termenului. Mai mult, amândouă genurile sunt o chestiune de atitudine. Three chords and the truth este sintagma genului, iar Payne este un exponent extrem de autentic.

Deley, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Deley, din Ungaria, au dus Fabrica într-un trip spațial extrem de catchy, iar prima referință care mi-a venit în minte a fost o senzație a anilor ‘90, Ship Of Fools. Nu îi copiază, dar par porniți pe aceeași cale neo-prog, cu aceeași atitudine jucăușă și excentrică, structurați dar în același timp ieșiți din tipare.

Fără a-i acuza de epigonism, îmi par mai degrabă continuatori ai unui gen ce mi s-a părut extrem de fertil atunci când a apărut și nu pot decât să salut asta.

Mental Architects, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Bulgarii de la Mental Architects au fost headlinerii primei seri, absolut meritat. Mai heavy decât Deley, au venit cu o variantă interesantă și groovy de math rock care m-a prins și pe mine (care nu sunt vreun simpatizant al genului). Filosofia lor e simplă – If we play and you listen we’re happy! Cred că am fost extrem de happy cu toții.

Iar galeriile foto ale zilei sunt disponibile aici și aici, ca și aici și aici.

Adrian Coleașă


Am fost la Grindcore Picnic la Fabrica

Sâmbătă 27 mai în Fabrica a fost un picnic. Axa Valahă a strigat apelul și se fac vinovați de această seară gândită de la început ca o întâlnire lejeră și informală. Nu și de ploaia care nu prevestea vreun chef de distracție, mai degrabă din contra.

18767493_414555955594037_1758686278686439136_n

Photo by Anca Coleașă

Pus sub semnul generic de grindcore, afișul eclectic a reunit două axe, cea internațională (finlandezii de la Cut To Fit aflați în turneu cu maghiarii Kyliga Dälen) și cea națională (Visions Of Madness și sărbătoriții serii, timișorenii de la Blutrină).

O mențiune aparte merită proiecțiile constante din fundal, cu tema total failure, care au contribuit și ele la haosul funny.

Visions Of Madness, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Înarmați cu un EP în palmares, Vertigo, Visions Of Madness au asigurat deschiderea.

În meniul picnicului erau trecuți la categoria hardcore/punk/metal și toate acestea s-au regăsit în realitate, într-un setlist relativ scurt, dar satisfăcător pentru cei convertiți deja. Pentru ceilalți, o surpriză mai degrabă plăcută și de urmărit în continuare.

Cut To Fit, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Power duo-ul nu mai este vreo noutate, formula minimalistă și-a dobândit deja galoanele și a pătruns în mainstream, de la White Stripes și Black Keys, până la Royal Blood, citați ca influență de mai toată lumea în acest moment.

Cut To Fit preiau formula și o duc într-un teritoriu mai degrab grindcore. Vizual o ciudățenie (chitaristul părea desprins dintr-un film hip-hop și colat pe un Gibson SG distorsionat), duo-ul și-a văzut de treabă fără să privească în stânga sau dreapta, direct la obiect.

Kyliga Dälen, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Pe vremea când ascultam Discharge nu m-aș fi gândit vreodată că pot genera un curent de sine stătător, dar realitatea are obiceiul (bun sau prost) să ofere mereu surprize.

Ca exponent auto-asumat d-beat/discore/crust, Kyliga Dälen au fost cea mai punk apariție a serii. Combinația cu vocea guturală mi-a amintit de vizita de anul trecut a canadienilor de la Black Pestilence, dar strict la nivelul de crossover. Altfel, curat, serios, într-o urgență foarte punk, la obiect, fără floricele.

Blutrină, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Iar dacă totul fusese foarte serios până atunci, petrecerea a început cu baloanele colorate ce au invadat scena pentru Blutrină, care își lansau albumul de debut, Looney Fuckin’ Grind, aproape o jumătate de oră de gore/porn grind și caterincă.

Nu era nevoie să fii vreun fan al genului ca să te distrezi. Metalul de felul lui se ia cam prea în serios și păcătuiește printr-o lipsă de autoironie sănătoasă. Blutrină pică fix în cealaltă extremă, în care totul devine prilej de miștouri și apropouri deloc subtile, de la pamperșii deveniți uniformă de scenă, trecând prin cămașa de forță (cu dl doctor aferent) și până la tutu-ul roz purtat cu o mare demnitate și naturalețe.

Nu găsesc vreun sens să vă povestesc ce s-a întâmplat în sală. Cei care au fost acolo au participat din plin și mă îndoiesc să fi plecat cineva altfel decît cu zâmbetul pe buze. Cât despre cei care au lipsit… ghinion! Afară ploua.

Recunosc, referințele la looney tunes mi-au fost prilej de nostalgie amuzată, dar s-au încastrat perfect în viziunea de haos bășcălios, poate infantil, dar foarte contagios. Pentru o seară (și mereu “doar încă zece piese”), Fabrica s-a transformat într-un teren de joacă a unor adulți dați în mintea copiilor la cel mai mișto mod posibil.

Iar toată petrecerea s-a văzut cam așa și așa.

Adrian Coleașă