BluesFest Dublin 2018 – John Fogerty, bijuteria coroanei primei zile

BluesFest Dublin și-a avut prima ediție anul trecut, cu Steely Dan și Doobie Brothers, o ramură a BluesFest-ului britanic ce era deja la a cincea ediție. Anul acesta 3Arena din Dublin (fosta O2) a fost gazda celei de a doua ediții irlandeze, desfășurată între 26 și 28 octombrie, cvasi în paralel cu cea britanică, de la Londra.

Nu vă imaginați nebunia festurilor “obișnuite”, cu zeci de trupe, chiar și indoor. Trei artiști pe seară este normalitatea acestui fest, dar cantitatea este suplinită de o calitate la un nivel ce îl depășește pe cel de rock star și intră ferm în teritoriul legendelor. Iar participarea la așa ceva, chiar și ca simplu martor se încadrează cu ușurință la capitolul privilegii.

Ultan Conlon @BluesFest Dublin 2018, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Ultan Conlon a avut sarcina ingrată de a deschide festivalul și a făcut-o cu simplitate și grație.

A avut un set scurt, de doar cinci piese, în cursul căruia pe scenă a urcat și mult mai cunoscuta Mary Coughlan, alături de care a înregistrat A Weak Heart Like Mine, un duet pe cel mai nou album al său, al cincilea, Last Days Of The Night Owl, apărut anul acesta.

Un set scurt dar un amestec foarte curat cu rădăcini adânci în rock’n’roll, country și folk. Încet dar foarte sigur își construiește o carieră solidă, concertând prin Europa și Statele Unite. Și să nu uităm că debutul său din 2009, Bless Your Heart, a fost salutat de presa de specialitate ca “cel mai impresionant debut irlandez de la O-ul lui Damien Rice”.

Steve Miller Band @BluesFest Dublin 2018, by Anca Coleașă

Photo by Anca Coleașă

Steve Miller a împlinit 75 de ani și este o instituție americană. Stelele s-au aliniat la nașterea sa și au zâmbit larg. Bertha, mama sa, era și o cântăreață apreciată de jazz, iar George (cunoscut și ca “Sonny”), tatăl său, era medic anatomopatolog, iar după ce-și punea halatul în cui, îmbrăca uniforma de inginer de sunet la fel de apreciat. Mai mult, Les Paul și Mary Ford erau prieteni de familie atât de apropiați încât doctorul și d-na Miller le-au fost cavaler, respectiv domnișoară de onoare la nunta ținută în decembrie 1949. În aceste condiții ce putea oare să iasă din micul Steve?

Primul album i-a apărut în 1968 iar perioada lui de glorie maximă a fost în anii ‘70 și începutul anilor ‘80. Ceea ce nu înseamnă că a suferit vreodată de lipsa succesului comercial, ci doar că această perioadă a fost mai favorabilă decât altele, albumele sale depășind stadiul de multi-platină și sărind la cel mult mai rar de diamant. Un fenomen aproape exclusiv american, este cunoscut la noi probabil mai mult pentru Abracadabra și The Joker, hituri enorme.

A influențat generații de compozitori și chitariști de rock și blues rock și la 75 de ani ai lui umple scena cu o energie calmă și mai multă poftă de cântat decât mulți care au doar o fracțiune din vârsta lui. Poveștile și cântecele au curs fluid, publicul știa foarte bine de ce venise și ce dorea să audă. Hit după hit, plus doup coveruri inspirat alese au conturat un set cu alură certă de best of.

John Fogerty @BluesFest Dublin 2018, by Adrian Coleașă

Photo by Adrian Coleașă

Am avut surpriza ca să fiu întrebat de diverși cunoscuți (dintre care la unii chiar nu mă așteptam) cine e John Fogerty ăla.

Respectivul cetățean nu e decât vocea, chitara solo și principalul compozitor al Creedence Clearwater Revival și în doar cinci ani și șapte albume, între 1968 și 1972, n-a făcut decât să creeze fundalul sonor reprezentativ al generației sale și, mai mult decât atât, să creeze o moștenire muzicală fabuloasă. Câți mai știu cine a scris Proud Mary? A intrat deja în patrimoniul universal, se cântă peste tot și de către toți, a căpătat aproape statulul de piesă tradițională. Și e doar un exemplu, cântecele lui s-au răspândit peste tot în lume și nici un colțișor n-a rămas neatins.

Fogerty ajunge rar peste ocean, iar la Dublin ajungea de-abia a doua oară în întreaga carieră. Așa că e mai mult decât de înțeles nerăbdarea cu care era așteptat. Evident că setlistul a fost în cea mai mare parte compus din piese clasice CCR, la care s-au adăugat doar trei cântece de pe albumele solo, ca și o selecție bine asortată de coveruri. Pe două dintre acestea, Good Golly Miss Molly și Psycho, pe scenă a urcat și unul dintre fiii săi, Tyler, care împlinea 26 de ani în această zi de 26 noiembrie. Un alt fiu al său, Shane, e membru permanent al trupei sale de acompaniament, așa că aniversarea a fost aproape în familie. O familie extinsă de circa 14,000 de oameni care au cântat și s-au bucurat de la început până la sfârșit.

Mai devreme pomenita Proud Mary a încheiat concertul într-o exlozie de artificii și confetti. Și au mai rămas două zile de festival.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici.

Setlist Steve Miller:

1. The Stake (Book Of Dreams, 1977)
2. Abracadabra (Abracadabra, 1982)
3. Mercury Blues (K.C.Douglas cover)
4. All Your Love (I Miss Loving) (Otis Rush cover)
5. Space Cowboy (Brave New World, 1969)
6. Kow Kow Calqulator (Brave New World, 1969)
7. Take the Money and Run (Fly Like An Eagle, 1976)
8. I Want to Make the World Turn Around (Living In The 20th Century, 1986)
9. Wild Mountain Honey (Fly Like An Eagle, 1976)
10. Dance Dance Dance (Fly Like An Eagle, 1976)
11. Serenade From the Stars
12. Space Intro (Fly Like An Eagle, 1976)
13. Fly Like An Eagle (Fly Like An Eagle)
14. Swingtown (Book Of Dreams, 1977)
15. Rock’n Me

Bis:

1. The Joker (The Joker, 1973)
2. Threshold (Book Of Dreams, 1977)
3. Jet Airliner (Paul Pena cover)

Setlist John Fogerty:

1. Travelin’ Band (CCR cover)
2. Green River (CCR cover)
3. Hey Tonight (CCR cover)
4. Up Around the Bend (CCR cover)
5. Who’ll Stop the Rain (CCR cover)
6. Lookin’ Out My Back Door (CCR cover)
7. Rock and Roll Girls (Centerfield, 1985)
8. Good Golly Miss Molly (Little Richard cover, duet cu Tyler Fogerty)
9. Psycho (The Sonics cover, duet cu Tyler Fogerty)
10. I Heard It Through the Grapevine (Gladys Knight & The Pips cover)
11. Long as I Can See the Light (CCR cover)
12. Born on the Bayou (CCR cover)
13. My Toot Toot (Rockin’ Sidney cover)
14. Jambalaya (On the Bayou) (Hank Williams cover)
15. New Orleans (Gary “U.S.” Bonds cover)
16. Have You Ever Seen the Rain? (CCR cover)
17. Rockin’ All Over the World (John Fogerty, 1975)
18. Keep On Chooglin’ (CCR cover)
19. Down on the Corner (CCR cover)
20. The Old Man Down the Road (Centerfield, 1985)
21. Fortunate Son (CCR cover)
22. Bad Moon Rising (CCR cover)
23. Proud Mary (CCR cover)


Loudcity Sessions: AG Weinberger la Clubul Țăranului

Sâmbătă, 20 octombrie, în cadrul primei sesiuni Loudcity de toamnă (un sold out pe care l-am văzut rar aici), AG Weinberger Band (varianta română) a ocupat scena Clubului Țăranului, unul dintre prea puținele locuri în care se întâmplă regulat jazz și blues în București. Loudcity Sessions a loudcity.fm și-au căpătat deja o reputație și au devenit o garanție de calitate.

AG Weinberger @Loudcity Sessions, by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

AG nu are nevoie de prezentare decât cuiva complet străin de fenomenul blues românesc din ultimii 25 de ani. De altfel, așa cum povesteam odată, mi s-a pomenit numele lui de către un american get-beget în îndepărtatul Seattle, când venise vorba despre România.

Iubit, contestat, invidiat, bârfit, AG și-a văzut de drumul lui, doar așa cum a considerat, vocal atunci când a considerat necesar în apărarea unei bresle ce rareori își conștientizează existența. Cântând blues, compunând (o pasăre rară când catalogul genului este atât de la îndemână), mereu serios, aplicat și profesionist la un mod cum foarte rar am văzut la noi.

Pe 9 noiembrie va avea loc lansarea celui de al nouălea album al său, ReBorn, la Sala Rapsodia. Discul era disponibil la vânzare la concert, poate fi accesat pe toate canalele de distribuție digitală și a definit seara, așa cum am receptat-o eu.

AG Weinberger @Loudcity Sessions, by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Anunțam Reborn aici și nu intenționez să-i fac o cronică, doar să lansez o invitație la a-l asculta. Pe bune, de când cu Spotify nici măcar nu costă ceva, doar “deranjul” de a da un click și a fi prezent de la cap la coadă.

Albumul este surprinzător și își merită cu prisosință titlul. Un alt AG, renăscut, revigorat, reinspirat, explorează teritorii sonore noi pentru cei obișnuiți cu ceea ce a făcut până acum. Și totuși același, dar la un alt nivel de sofisticare, într-o incursiune dezinvoltă și cu aplomb în peisaje colorate puternic de jazz. Jazz care live a sunat mult mai organic decât pe album, iar tranziția a părut nu doar naturală, ci de-a dreptul inevitabilă.

Este foarte adevărat că meritul este împărțit de band leader cu trupa excepțională reunită pe scenă, nu doar un cumul de multă experiență și tehnică impecabilă, ci și multă chimie și inspirație. Iar împricinații au fost Virgil Popescu (bas), Szabó Zsolt (clape) și Ciprian Leu (tobe).

AG Weinberger @Loudcity Sessions, by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Cum s-a desfășurat seara? Cu multă poftă de cântat, cu foarte multă bucurie de ambele părți ale “baricadei”, cu povești și glume. AG are (și) talentul de a-și apropria piesele altora și a le reda într-o manieră personală, astfel încât, noi sau vechi, piese proprii sau coveruri, am avut parte de un tot unitar, iar două ore de cântat au trecut pe nesimțite.

A fost o liturghie în biserica blues-ului și am plecat cu toții renăscuți. Dar asta parcă suna mai bine în limba în care s-a născut genul ăsta și nu întâmplător cei mai mulți preferă să cânte muzica asta în engleză.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile pe paginile fotografilor, aici și aici.


David Garrett, Explosive Live! la Sala Palatului

David Garrett a revenit la București așa cum promisese anul trecut. Prima din cele două seri sold-out la Sala Palatului a fost cea de 13 septembrie. Întâlnirea cu violonistul virtuoz nu a mai fost în iunie, așa cum era planificat, s-a amânat din cauza problemelor de sănătate, dar important este că a fost doar o amânare. Recuperarea după operația de hernie de disc a decurs bine și fanii au răspuns cu un entuziasm exploziv la invitația de a-și vedea idolul live.

David Garrett @Sala Palatului, by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Copilul-minune căruia la 11 ani i se încredința primul său Stradivarius (de către Richard von Weizsäcker, pe atunci președintele Germaniei reunificate) și care la 13 ani înregistra primele sale CD-uri a reușit să-și modeleze o carieră multi-fațetată, de la seriosul (și extrem de apreciatul) muzician de clasică până la modelling și tentative actoricești bine primite de publicul care așteaptă doar un pretext pentru a-l adora.

Printre interludii de genul recordului Guinness de cel mai rapid violonist din lume (din mai 2008 până în decembrie 2011, cu o interpretare a Zborului Bondarului a lui Rimski-Korsakov de 65.24 secunde, cu o viteză aproximativă de 13 note pe secundă), David Bongartz pe numele din buletin, respectiv Garrett pe cel de pe scenă (numele mamei sale, prim-balerina Dove Garrett) a identificat foarte corect o nișă ce pare să-i vină manușă și este fără îndoială unul dintre regii crossoverului clasic.

David Garrett @Sala Palatului, by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

David Garrett, în această ipostază, nu dă concerte, ci are show-uri. Sobrietatea clasică face loc genei de pop și rock, orchestra cedează scena trupei electrice, tatuajele ies de sub tricou și toată lumea se simte bine.

Proiecții video, jocuri de lumini, incursiuni în public, Garrett și-a construit un spectacol apetisant și antrenant. Își cunoaște foarte bine publicul țintă și i se oferă cu un zâmbet larg. Mixul muzical maximizează ceea ce se întâmplă pe scenă și are câte ceva pentru fiecare, de la Dangerous și Kashmir la Dansul Săbiilor al lui Aram Haciaturian, de la Bittersweet Symphony, Purple Rain și Lose Yourself la Furios, Adventure Island și Explosive.

Efortul de a se adresa publicului pe limba lui este atât de rar încât nu poate fi decât subliniat și salutat, a contribuit din plin la atmosfera generală, încă un ingredient receptat la cote de entuziasm maxim.

David Garrett @Sala Palatului, by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Virtuozitatea clasică transpare în ușurința fenomenală a interpretării riguroase. Nu este prea mult loc pentru improvizație, explozia nu atinge nivelul cataclismic al unor Niccolo Paganini sau Pablo de Sarasate, iar crossover nu înseamnă jam, în pofida unui duel dinamic, dar foarte prietenesc, vioară electrică – chitară.

Și totuși, oricât de carismatic ar fi în aranjamentele hiturilor pop, mi s-a părut foarte fericit când a crescut nivelul de agresiune și adrenalină odată cu Killing In The Name. Poate doar mi s-a părut, poate drăcușorul interior chiar și-a arătat fața și a făcut cu ochiul.

David Garrett @Sala Palatului, by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Una peste alta, sold out-ul a fost pe deplin meritat, seara plăcută și după mai bine de două ore și jumătate de spectacol spectatorii au plecat dorindu-și doar următorul concert. One Moment In Time a fost încheierea, bisul ce părea că nu va mai veni, și ceva mă face să cred că majoritatea celor prezenți îl vor păstra ca atare.

Adrian Coleașă

Galeriile foto ale serii sunt disponibile atât pe paginile fotografilor aici și aici, cât și pe pagina de Facebook a Midnight Burst, aici și aici.


What Happens Next, Joe Satriani la Arenele Romane

What Happens Next este cel de al 16-lea album al lui Joe Satriani, într-o carieră de mai bine de trei decenii și 15 nominalizări la Grammy.

Satriani a îmbrățișat viziuni fantastice și din domeniul science fiction încă de la debutul său din 1986, Not Of This Earth. De la Silver Surfer, personaj de benzi desenate, (Surfing With The Alien), la “Cat’s Cradle” a lui Kurt Vonnegut Jr (Ice 9) sau Star Trek (Borg Sex), referințele abundă, acestea au fost temele și universul în care s-a desfășurat. Până acum.

Joe Satriani la Arenele Romane, by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

What Happens Next marchează în premieră ruptura de imagistica spațială și ni-l arată pe Joe pur și simplu ca un chitarist de rock de cel mai înalt nivel la un nivel maxim de energie, pur și simplu un album de rock atât de energic încât subtilitățile sunt aproape înecate. Pentru a păstra și sublinia spiritul și energia albumului, Satriani a recurs la formula testată a power trio-ului, într-o companie de-a dreptul regală – cu Chad Smith la tobe și Glenn Hughes la bas.

Exact această energie debordantă a fost demonstrată din plin la a treia sa vizită în România, pe 25 iulie, la Arenele Romane.

Joe Satriani & Mike Keneally la Arenele Romane, by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Satriani poate să cânte cu oricine își dorește, de aceea membrii trupei sale de turneu cu siguranță merită atenție.

De fapt, ca să fiu cinstit, cei trei complici, Mike Keneally (chitară, clape), Bryan Beller (bas) și Joe Travers (tobe) chiar sunt o trupă, activând împreună sub titulaturi ca Mike Keneally Band sau Dethklok. Muzicieni de cel mai înalt nivel, respectați de întreaga industrie, și-au demonstrat din plin calitățile și înțelegerea profundă a muzicii pe care au interpretat-o cu virtuozitate și pasiune.

Exaltarea momentelor solistice ale lui Beller și Travers au fost depășite doar de dialogurile fabuloase ale chitarelor lui Satriani și Keneally. Mult mai mult decât un recital al unui Satriani într-o vervă nebună, seara mi-a lăsat pregnant senzația unui jam session de o complexitate și energie rare, dar totuși mereu accesibil.

Mike Keneally la Arenele Romane, by Adrian Coleașă, 2018

Photo by Adrian Coleașă

Orice turneu de promovare a unui nou album cuprinde inevitabil câteva piese din acest material. De obicei nu prea multe, pentru că oamenii așteaptă hiturile. Faptul că am avut șapte piese noi-nouțe (dar care paradoxal au sunat extrem de familiar) cred că demonstrează amploarea schimbării de paradigmă.

Începutul, Energy, a setat tonul serii, mai mult decât o sărbătoare, o experiență participativă care a pus în mișcare toate șuruburile și mecanismele, a luat pe sus publicul la nivel hardware și software, l-a sucit, l-a învârtit și l-a lăsat cu o senzație de sațietate la toate nivelurile.

Joe Satriani la Arenele Romane, by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Sigur, am avut toate hiturile obligatorii, de la Satch Boogie și Flying In A Blue Dream până la Always With Me și Surfing With The Alien. M-am bucurat să le aud, ca toată lumea, dar cumva mi-au părut depășite. Nu pentru că ar suferi din cauza vârstei, piesele sunt impecabile, dar ceea ce aduce acum este prea proaspăt și plin de promisiuni.

Extratereștrii surferi prin galaxie și călăreții deplasării spre roșu au făcut deja loc rockerilor cu picioarele înfipte solid în țărână, iar contemplația ideii dragostei din spațiu a fost înlocuită de zgomotul motorului de Harley spre asfințit.

What Happens Next? Vom vedea, dar mă îndoiesc să-mi displacă.

Adrian Coleașă

Concertul Joe Satriani din Bucureşti a fost prezentat de BestMusic Live Concerts și Metalhead.

Galeriile foto sunt disponibile aici și aici.

Setlist:

1. Energy (What Happens Next, 2018)
2. Catbot (What Happens Next, 2018)
3. Satch Boogie (Surfing with the Alien, 1987)
4. Cherry Blossoms (What Happens Next, 2018)
5. Flying in a Blue Dream (Flying in a Blue Dream, 1989)
6. Thunder High on the Mountain (What Happens Next, 2018)
7. Ceremony (Crystal Planet, 1998)
8. Cataclysmic (Shockwave Supernova, 2015)
9. Ice 9 (Surfing with the Alien, 1987)
10. Cool #9 (Joe Satriani, 1995)
11. Headrush (What Happens Next, 2018)
12. Drum Solo
13. What Happens Next (What Happens Next, 2018)
14. Super Funky Badass (What Happens Next, 2018)
15. Always with Me, Always with You (Surfing with the Alien, 1987)
16. Summer Song (The Extremist, 1992)

Bis:

1. Crowd Chant (Super Colossal, 2006)
2. Surfing with the Alien (Surfing with the Alien, 1987)
3. Blues Outro


The Greatest Show On Earth, Nightwish în București

Nightwish ne vizitaseră ultima oară în decembrie 2015 în cadrul turneului Endless Forms Most Beautiful ce promova noul album cu Floor Jansen. 2018 a adus un nou material, Decades, o retrospectivă a celor mai bine de două decenii de activitate ale trupei și o nouă vizită, vineri 17 august, la Romexpo.

Deschiderea a fost asigurată de grecii de la Fallen Arise și de italienii de la A Tear Beyond (o trupă interesantă, cu un concept elaborat, vizual și ideatic, o lume întreagă care merită explorată mai atent, o surpriză mai mult decât plăcută).

Iar fix la 21:00 contorul afișat pe ecran a ajuns la 0, pe acordurile Swanheart, Troy Donockley deschidea gentil porțile unui univers fantastic, așteptat de toți cei prezenți.

Nightwish in Bucharest, by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Tuomas Holopainen este principala forță creatoare din spatele Nightwish și asta se vede inclusiv în ansamblul și toate detaliile modului în care se prezintă actul artistic al trupei. Fan declarat al muzicii de film, Disney, Tolkien și Dragonlance, universul pe care îl crează capătă dimensiuni epice, un regal multi-senzorial, cinematic la modul 4d+, un univers inclusiv, surprinzător și cu foarte multe nuanțe.

Totuși, Nightwish este o trupă, un concept colaborativ și fiecare dintre membrii săi contribuie creativ la ansamblu, ansamblu ce devine inevitabil și inexorabil mai mare decât suma părților.

Marco Hietala, Floor Jansen, Emppu Vuorinen, Troy Donockley și Kai Hahto (încă un musafir chemat să suplinească lipsa toboșarului oficial, Jukka Nevalainen) sunt artiști compleți, creativi la cel mai înalt nivel, cu proiecte proprii, un ansamblu ce se apropie de definiția supergrupului.

Nightwish in Bucharest, by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Poate că Nightwish aveau nevoie de un moment de bilanț așa cum se poziționează acest Decades. Cariera trupei a fost agitată, sunt la a treia încarnare majoră și au ieșit din aceste capitole ale existenței lor întăriți și mereu pe o curbă ascendentă. Fiecare etapă le-a îmbogățit universul, l-a nuanțat și i-a adus unde sunt astăzi.

Iar showul de vineri seară a oglindit cu generozitate, energie și multă pasiune ceea ce înseamnă acest Nightwish matur, cu o istorie de 22 de ani și foarte multe de spus. Catalogul formației este impresionant și alegerile considerate definitorii pentru această retrospectivă sunt poate surprinzătoare uneori.

Cea mai puțin reprezentată perioadă este cea cu Anette, din care am avut doar două piese, Amaranth (de pe Dark Passion Play, 2007) și I Want My Tears Back (de pe Imaginaerum, 2011), dar asta a fost alegerea lor. Tot doar două piese din materialul scris cu Floor, dar au împreună un singur album, Endless Forms Most Beautiful, Élan este deja un clasic, iar The Greatest Show On Earth este cel mai ambițios efort muzical al lor, aclamat ca o capodoperă.

Nightwish in Bucharest, by Anca Coleașă, 2018

Photo by Anca Coleașă

Nightwish își merită pe deplin locul câștigat cu multă muncă și inspirație în panteonul celor mari. Mai mult decât exponentul cel mai vizibil al symphonic metalului, au fost printre primii care au adus elemente de operă în metal (ca și Therion), dar au depășit de mult orice așteptări.

Încarnarea lor actuală mi se pare de departe cea mai solidă, complexă și debordând de potențial din toată istoria lor, cu o bucurie de a se exprima cum rar am putut să văd live. Bucurie contagioasă, pasiune energizantă și o seară fabuloasă, la asta am fost martor la acest show de vineri seara.

Un concert de o calitate rară, un cadou generos de mai bine de două ore de experiențe multi-senzoriale, asta am primit, The Greatest Show On Earth.

Adrian Coleașă

Concertul Nightwish din Bucureşti a fost prezentat de BestMusic Live Concerts și Metalhead.

Galeriile foto Fallen Arise și A Tear Beyond sunt disponibile aici și aici. Galeriile foto Nightwish sunt disponibile aici și aici.

Setlist:

1. Intro (Swanheart performed by Troy Donockley)
2. End of All Hope (Century Child, 2002)
2. Wish I Had an Angel (Once, 2004)
3. 10th Man Down (Over The Hills And Far Away, 2001)
4. Come Cover Me (Wishmaster, 2000)
5. Gethsemane (Oceanborn, 1998)
6. Élan (Endless Forms Most Beautiful, 2015)
7. Sacrament of Wilderness (Oceanborn, 1998)
8. Deep Silent Complete (Wishmaster, 2000)
9. Dead Boy’s Poem (Wishmaster, 2000)
10. Elvenjig (traditional cover)
11. Elvenpath (Angels Fall First, 1997)
12. I Want My Tears Back (Imaginaerum, 2011)
13. The Carpenter (Angels Fall First, 1997)
14. Amaranth (Dark Passion Play, 2007)
15. Devil & the Deep Dark Ocean (Oceanborn, 1998)
16. Nemo (Once, 2004)
17. Slaying the Dreamer (Century Child, 2002)
18. The Greatest Show on Earth (Chapter I: Four Point Six; Chapter II: Life; Chapter III: The Toolmaker) (Endless Forms Most Beautiful, 2015)
19. Ghost Love Score (Once, 2004)
20. The Greatest Show on Earth (Chapter IV: The Understanding; Chapter V: Sea-Worn Driftwood) (Endless Form Most Beautiful, 2015)