Bonamassa: „Driving Towards The Daylight”
Postat: 16/05/2012 Înscris în: Muzică | Tags: blues, driving towards the daylight, Joe Bonamassa, rock Scrie un comentariuJoe B nu vede luminița de la capătul tunelului, nici nu conduce spre vreun răsărit oareșcare. Zilele astea e în plin soare, atât de sus că i-a dispărut și umbra.
Incredibil de ocupat și productiv, parcă e peste tot zilele astea. Scoate albume ba cu Black Country Communion, ba cu Beth Hart, ba solo. Câte 2-3 pe an. Asta când nu e în vreun turneu, sau pe la vreun mega-festival, gen Crossroads-ul lui Clapton.
Eu obosesc urmărindu-l, la un moment dat chiar mă plictisisem. Joe ăla care îmi plăcea mie era blues-rockerul din concertul de la Rockspalast, nu cetățeanul apretat de la Royal Albert Hall, cu ochelarii cât cepele, de mândrie că e acolo și mai e și Clapton lângă el, pe scenă.
Dar să nu fiu răutăcios, omul merită tot respectul și aduce blues-ul (un curent de nișă zilele astea) unei noi generații. Și da, face chestii mișto, orice nostalgii aș avea eu.
Noul album, “Driving Towards Daylight”, va ajunge pe piață pe 22 mai. A lăsat world music-ul din “Black Rock” în treaba lui de world music, de data asta e blues. Cu accente britanice, că omului i-au plăcut mai mult Clapton, Beck și Gallagher decât conaționalii săi americani.
11 piese, din care doar trei originale. Restul, coveruri – Robert Johnson, Howlin’ Wolf, Tom Waits, Buddy Miller… Și da, rifful ăla din “Who’s Been Talkin’?” nu e al lui Page, chit că sună 1-1 a “Whole Lotta Love”. Eh, e blues, lucrurile se împrumută lejer.
Ah, da, are și invitați – Brad Whitford, de la Aerosmith (însoțit de Whitford Jr, Harrison), Pat Thrall… Plus producătorul preferat, nelipsitul Kevin Shirley.
E mișto și merită ascultat? Sigur că da. O să se vândă? Mai ceva decât proverbiala pâine caldă.

