Walter Trout are planuri

Pe 26 mai i s-a făcut transplantul de ficat. Operația a fost un succes, toate stau excelent și pare să-și revină rapid. Poate nu degeaba atâția oameni i-au ținut pumnii și au încercat să-l ajute oricum au putut.

Va mai dura până să ajungă la normal, corpul i se reconstruiește și trebuie să reînvețe lucruri banale, dar Walter este un luptător, așa cum a aratat-o deja. Nu s-a lăsat nici în cele mai negre momente, cu atât mai puțin acum, când hopul cel mare a trecut.

Ținta concretă pe care și-a fixat-o este ca să revină la activitățile obișnuite de turneu și înregistrări în mai puțin de un an. Poate ajunge (în fine) și pe aici.

Noul album, “The Blues Came Callin’”, este în curs de apariție în toată lumea, iar primul single,“Wastin’ Away” va ieși săptămâna viitoare.


Adio Paco de Lucia!

Unde se duc marii muzicieni când se duc? Cel mai probabil în marea orchestră din ceruri și continuă să facă muzică.

Astăzi a venit vestea că ne-a părăsit Paco de Lucia, unul dintre marii muzicieni ai secolului XX.

Paco de Lucia (2007) Chitarist, compozitor, producător, a fost descris ca “un titan al chitarei”, indiferent ce gen a ales pentru a se exprima. Fie că a condus noul val flamenco, fie că a trecut cu imens succes prin jazz sau clasică, influența lui a fost comparată cu a celor mai mari, precum Segovia.

Odihnește în pace, mulțumim pentru muzică!


La Mulți Ani Stratocaster!

Puneți un om de pe stradă să deseneze o chitară electrică. Cel mai probabil va desena ceva ce seamănă cu un Fender Stratocaster, atât de de bine întipărită este această imagine în mintea noastră colectivă.

Leo Fender (care nu cânta și studiase ca să devină contabil) și-a demonstrat încă o dată genialitatea cu acest design nemodificat esențial din 1953 încoace. În 1954, când a început comercializarea, părea o chitară lansată de nave spațiale extraterestre și a rămas la fel de modernă până în ziua de azi.

Nu există gen muzical în care să nu fi apărut Stratocaster-ul, lista de piese pe care se aude pare să nu aibă sfârșit, pe toate continentele, cu tot ceea ce implică muzica în viața noastră. “Modern icon”, termenul pare că a fost inventat pentru Strat. La mulți ani Stratocaster, nu îți urez o viață lungă pentru că sigur o să ai parte de ea!


Dă-o mai tare!

Există destule documentare despre chitara electrică. Istoria instrumentului, eterna rivalitate Fender-Gibson, marii chitariști, marii lutieri, colecționarii și fanii instrumentului… toate au fost deja abordate de cineva, cândva, undeva, în vreun fel.

Secolul XX a adus explozia acestui instrument. Segovia l-a făcut respectabil, dar revoluția a început odată cu electrificarea (de fapt, amplificarea). Mijloc de expresie, chitara și-a depășit de mult condiția de obiect muzical. A definit un secol și își continuă influența asupra celui următor.

“Turn It Up!” va apărea în iarna acestui an. Nu doar un alt documentar, reușește să surprindă multele fațete ale interacțiunii umane cu acest “obiect”. Inspirație, creație, manifest social și politic, obiect de artă prin sine însuși și multele altele sunt atinse de realizatori.

Filmul nu este doar o istorie a chitarei electrice, dar cea mai completă abordare a subiectului pe care am vazut-o vreodată. O muncă impresionantă, care s-a întins de-a lungul a șapte ani. Interviuri, filmări de arhivă,… toți cei implicați și-au spus punctul de vedere – artiștii (de la Les Paul la John 5, Slash sau Jerry Cantrell), constructorii (Seymour Duncan, Mike Eldred de la Fender Custom Shop, Henry Juszkiewicz, CEO Gibson), colecționari, experți în instrumente vintage (The Burst Brothers, George Gruhn), amatori (de la executivi de business ca CEO-ul Southwest Airlines, până la politicieni precum ambasadorul Ungariei în USA) cu toții au contribuit la pictarea celui mai complet portet al unui simbol al vremurilor noastre.

Ritmul este alert, pasiunea respiră din fiecare moment filmat, iar subiectul nu se dorește a fi epuizat, ci celebrat cu entuziasm. Kevin Bacon, el însuși chitarist, găzduiește ceremoniile.

Nu doar pentru cei interesați de instrument, filmul este recomandat călduros oricărui iubitor de muzică și nu numai. Eu mă duc să-l revăd, ma simt privilegiat de a fi primit o copie pre-release.


Dansez contra tine?

Mosh, pogo, slam. Termeni asociați cu genurile “agresive” de muzică – hardcore punk, metal… Apăruți la începutul anilor ‘80, ajunși în mainstream odată cu succesul unor Nirvana, Anthrax, S.O.D.

Moshpit2

De obicei, (măcar pe la alții), se respectă o etichetă strictă și accidentele grave sunt rare. Totuși, se mai întâmplă. Smashing Pumpkins au avut ghinionul câte unui deces la două concerte (Dublin, 1996 și Vancouver, 2007), alții s-au bătut cu publicul ca să oprească mosh-ul (Fugazi) sau măcar să ceară să se oprească (Mike Portnoy sau Joey DeMaio).

Pro sau contra, fenomenul există și cu siguranță va rămâne. Până atunci, am avut plăcuta surpriză să găsesc un documentar MTV despre care nu știam, “Social History Of The Mosh Pit”. Enjoy!