D.O.L.E. nu vinde banane
Postat: 31/01/2011 Înscris în: Live | Tags: blues, concert, DOLE, ochescu, rock Scrie un comentariuNici ananași, pentru că n-are nici o afiliere cu Dole Food Company, Inc.
Oferta lor este cel mai apetisant blues-rock din oraș și îndrăznesc să spun că și din țară.
Deacă/Diaconescu + Ochilă/Ochescu + Lapi/Lupu = D.O.L.E. (E de la Experiment) și au cântat vineri seară în Big Mamou.
Am semnat condica și m-am bucurat de lecția live de blues și rock, ca la toate concertele lor. Cover-urile din program (JJ Cale, Robin Trower, Jimi Hendrix, ZZTop…) sunt mai degrabă fundalul pe care se exprimă într-o manieră personală și pretext de celebrare împreună cu publicul.
Am avut și un bonus, la final li s-a alăturat Silvia Dumitrescu pentru un “I’m Ready” cu mușchi și vitamine. Care “I’m Ready”? Ăla scris de Willie Dixon și lansat de Muddy Waters.
Ne vedem la următoarea cântare.
Creștinul Jonny și blues-ul diavolului
Postat: 28/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, give me up again, jonny, lang, rock Scrie un comentariuBlues-ul este un produs 100% american, însușit de întreaga lume. Poate cel mai mare cadou facut culturii universale în secolul trecut.
Paradoxal, trece printr-un con de umbră tocmai la el acasă. Nimic nou sub soare, s-a mai întâmplat și a revenit mai apetisant ca oricând. Trebuie doar să li se aducă aminte americanilor ce ignoră chiar sub nasul lor. Au făcut-o englezii în anii ‘60, au repetat-o parțial în anii ‘80 (David Bowie îl ajuta să se lanseze pe un Stevie Ray Vaughan proaspăt huiduit copios la Montreux) și probabil istoria se va repeta. În definitiv, Ana Popovic (născută și crescută în Belgrad) a ajuns să le explice americanilor cum e cu bluesu’, chiar la ei acasă.
Sau poate se vor descurca singuri. Există totuși un val de artiști tineri, băștinași get-beget, care duc genul mai departe – Joe Bonamassa, John Mayer (să-i scuzăm mega-succesul pop), Kenny Wayne Shepherd și mezinul grupului, Jonny Lang.
Născut în 1981 (ceilalți trei sunt toți din recolta 1977), primul album i-a apărut la numai 14 (paisprezece) ani – “Smokin”, ca și Kid Jonny Lang & The Big Bang.
O carieră timpurie, probleme la fel de timpurii. La 11 ani se apuca de fumat, la 13 ani, odată cu intrarea într-o trupă, se apuca de băut și de iarbă, mai târziu și de altele.
La fel de rapid a venit și urmarea surprinzătoare. Păgânul Jonny se creștinează (la propriu), se curăță de viciile cele păcătoase și chiar se gândește să se facă predicator. Episodul explică și pauza muzicală, aproape completă, luată între 1998 și 2003.
Din fericire pentru ascultătorul egoist care sunt, i-a trecut. Chiar dacă i-au rămas convingerile religioase (treaba lui, nici nu e singurul, mai îmi vine și Walter Trout în minte), s-a reîntors la ce știa cel mai bine, muzica.
Cariera discografică este încă subțirică – 5 albume de studio și un live, în 2009, parțial compensată de o multitudine de colaborări punctuale. Eric Clapton l-a invitat la festivalul Crossroads în 2004 și 2010 (l-o fi invitat și în 2007, da’ n-a apărut) și asta implică deja acceptarea într-un club extrem de elitist. Aștept cu interes ce urmează.
Site-ul (cam părăginit și cu pânze de păianjen) – http://www.jonnylang.com/.
Și, era să uit, astăzi, 29 ianuarie e și ziua omului. La mulți ani și dacă tot ai schimbat prefixul, pune mâna, înregistrează și vino și p-aici, promit că-mi iau bilet.
Și au rupt bluzu’
Postat: 25/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: beano, blues, bluesbreakers, clapton, mayall, steppin out Un comentariuÎn 1966 apărea un album covârșitor de important – Blues Breakers, John Mayall with Eric Clapton.
Perioada a fost incredibil de fertilă, dar acest album a semnat actul oficial de naștere al tineri școli britanice de blues electric. Al doilea album al lui Mayall se dorea inițial un live. N-a fost să fie, așa că au intrat în studio.
Clapton a fost forțat pentru prima oară să se ridice la nivelul unor profesioniști mult mai serioși decât fuseseră Yardbirds.A făcut-o cu brio, una dintre urmări fiind apariția graffitti-urilor “Clapton Is God”, pe zidurile Londrei.
Repercusiunile albumului s-au simțit dincolo de Marea Britanie, sunetul Les Paul-ului băgat într-un Marshall dat la maximum a devenit un standard. A fost momentul și motivul pentru care, în Statele Unite, un alt mare chitarist alb de blues, Mike Bloomfield a lăsat jos Telecaster-ul și s-a reconvertit la Les Paul. A propos, chitara nu se mai producea de 6 ani (din motive de succes comercial limitat, hm hm) și va mai dura încă 3 ani până să fie reintrodusă, la presiunea maselor cântătoare.
Albumul a ajuns să dea, neintenționat, și numele trupei lui Mayall, cunoscută de atunci încoace ca John Mayall & The Bluesbreakers. Care trupă a devenit o altă mare școală de blues, prin ea trecând unii precum Peter Green, Mick Taylor, Harvey Mandel, Walter Trout, Coco Montoya, Buddy Whittington…
Doar patru piese originale pe album, alături de opt cover-uri de piese clasice Otis Rush, Freddie King, Ray Charles, Little Walter, Robert Johnson… A setat noi standarde si, într-un fel sau altul, a influențat întreaga producție de blues contemporan a anilor următori.
Și mai mult de atât. De exemplu, într-un interviu, Ritchie Blackmore se confesa că a scris “Lazy” pentru Deep Purple influențat fiind de “Steppin’ Out”, varianta Clapton.
Albumul mai este cunoscut și ca “The Beano Album”, din cauza benzilor desenate pe care le citea Clapton în timpul ședinței foto. Îl durea la bașcheți (ăăă… cizmulițe) de poză și vroia ca asta să fie foarte clar.
Câteva luni după apariția albumului, Clapton să formeze Cream, împreună cu Jack Bruce și Ginger Baker. Dar asta e altă poveste.
Și pentru că am menționat “Steppin’ Out”, piesa lui James Bracken, iat-o.
Thomas Blug, chitarist și nu numai
Postat: 24/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blug, chitarist, hendrix, rock Scrie un comentariuThomas Blug e un tip ocupat. Solicitat intens în varii roluri de industria muzicală germană, a apărut alături de mulți dintre compatrioții săi, dar și mulți dintre eroii săi – Percy Sledge, Stewart Copeland, Tommy Emmanuel, Don Ayrey… Mai ales că are multe fațete – rock, pop, blues, soul…
Chitarist, compozitor, inginer electronist (designer și clinician pentru Hughes & Kettner), și-a găsit timp și pentru proiectele proprii – mai multe albume solo, până să formeze Thomas Blug Band, în care l-am regăsit (mult mai mare, la propriu) pe alt individ ce mi-a încântat adolescența, Thijs Van Leer, ex-Focus (clape și flaut, evident).
Trev Wilkinson i-a făcut un model propriu de chitară, bazată pe Stratocasterul lui preferat (un ‘61, alb), sub brandul Vintage.
Anul acesta, Thomas Blug urmează să scoată un nou DVD live, ”Blug Plays Hendrix”. CD-ul e disponibil deja.
Site-ul omului: http://www.thomasblug.de/
Go, go, go, merită urmărit.
Living proof
Postat: 21/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, buddy guy, living proof Scrie un comentariuCe pot să spun eu despre Buddy Guy? Cel mai mare exponent al Chicago Blues în viață (poate cel mai mare și atât), cu o carieră profesională de peste 45 de ani, milioane de albume vândute, 5 premii Grammy, 23 de premii WC Handy Blues, influență majoră pentru Jimi Hendrix, Eric Clapton, Jeff Beck și Steve Ray Vaughan… Vorba lui, “I’ve been riding with kings and the Rolling Stones”.
Omul nu e o dovadă vie, e o bucațică de istorie muzicală pe două picioare. În vremurile lui de glorie, Jimi Hendrix își anula concerte ca să se poată duce sa-l vadă cântând. Încă sper, egoist, că o să trebuiască să anulez ceva relativ important ca să îl pot vedea în București. (hm, hm)
74 de ani este o vârstă de activitate normală pentru un bluesman. (Judas Priest vorbesc despre pensie la 60?) Dacă nu moare tânăr (în circumstanțe violente și de obicei misterioase), bluesmanul aparține unei specii care nu părăsește scena până în ultimul moment. Anul trecut la festivalul Crossroads, Hubert Sumlin cânta cu tuburile de oxigen în nas, în timp ce B.B. King era dus în cărucior până pe scenă. Când începeau să cânte uitau și de bătrânețe și de boli. Și ele de ei. Voodoo și elixirul tinereții?
La sfârșitul anului trecut Buddy Guy a mai scos un album (al 67-lea, dacă am numărat eu bine, inclusiv compilațiile și live-urile oficiale). Surpriza cea mai mare este chiar materialul, cântece proaspete și atemporale, cu mușchi și păr pe piept. Povești despre viața muzicianului pe drumuri și mulțumiri gospel-ish că a putut ajunge până aici. Nu că ar avea de gând să se oprească. Tot înainte, până la capăt.
Doi invitați de marcă pe album. Primul este Carlos Santana, mai rar alături de artiști de blues, cu toate că iubește genul și îi recunoaște influența (a apărut pe un alt abum clasic de blues, “The Healer”, comeback-ul lui John Lee Hooker; îl mai puteți vedea la Montreux, în 2004, alături de Buddy Guy, Clarence “Gatemouth” Brown și Bobby Parker). Al doilea, un alt monument cultural în viață, B.B. King.
Mama, când mă fac mare vreau să mă fac și eu Buddy Guy. Și ce îi pun lui în apă, să-mi pună și mie. Double on the rocks, please!
Midnight Burst 