John Hiatt se predă

John Hiatt încheia “Mystic Pinball” în 2012, plângându-se că blues-ul nu-l găsește. Doi ani mai târziu, a găsit el blues-ul și i s-a predat cu arme și bagaje. Termenii predării au fost făcuți publici pe 15 iulie, pe “Terms Of My Surrender”.

Ce aș putea spune despre un muzician cu o carieră de mai bine de patru decenii? Despre un compozitor care nu a fost vreodată un star, ci un personaj cult, o figură în fața căruia s-au înclinat cei mai mari, de la Dylan, Clapton, BB King sau Willie Nelson, până la Iggy Pop, Joe Cocker, Bonamassa, Keith Urban… Și mulți, mulți alții, care i-au înregistrat piesele.

Pentru mine, John Hiatt este o forță primordială, unul dintre cei care scrie catalogul muzicii contemporane, din aceeași specie cu JJ Cale sau Willie Dixon. Întotdeauna, ascultându-l, mi-a sugerat un über-Cohen cu o cisternă de sânge în instalație, la antipodul deprimării lui Leonard.

“Terms Of My Surrender” este al 22-lea album de studio al lui Hiatt. De data aceasta a ales să se oprească în teritorii mai degrabă country blues, deși o etichetă e greu de pus – roots, americana, melanj de blues, country, folk, hobo jazz… totul poartă eticheta personalității sale inconfundabile. Muzică nouă, care sună de-a dreptul arhetipal.

Albumul m-a cucerit complet, m-am predat necondiționat și îl ascult de când l-am descoperit. În ansamblul său, pentru că nu reușesc să aleg o piesă preferată. Hiatt a scris un album monolitic, unsprezece piese solide, care ar putea fi toate single-uri, un juggernaut muzical.

Ar putea fi interpretat în fel și chip, versurile, departe de a fi banale și uneori incorecte politic (ce ușurare în timpurile astea curățele), adaugă o dimensiune suplimentară. Nu vreau să-mi bat capul, fiecare poate și le va interpreta așa cum își dorește, eu nu voi face altceva decât să pun albumul pe repeat.