Weekendu’ ăsta nu-s un tip de treabă

Lemmy zicea că n-a fost niciodată un tip de treabă (pfff, cine-l crede?) și prin ‘92 îi găsise și pe Ozzy și pe Slash să fie de acord cu el în aceeași piesă.

Zău așa, un buchețel de trei domni exemplari ca dânșii să susțină asemenea aberații? Normal că nu s-a vândut, nu i-a crezut nimeni.

Gurile rele spun că, entuzismat de un mare deal de distribuție proaspăt semnat cu Epic Records și de o proaspătă colaborare cu Omul din Oz (pe “No More Tears”), Lemmy a avut un moment de nebunie.

L-a apucat avântul economic pe dom’ Kilminster în 1992, pe “March ör Die”. Și om serios, dacă a dat în baltă, păi a dat de să-i sară stropii. Ar fi ipocrit să aruncăm acum cu pietre pentru că s-a vrut și el rock star cu fițe, pampoane și patalama, bașca un card fără limită de credit.

Aparent, albumul avea tot ce-i trebuia ca să reușească. Și nimic din ce iubea deja populația la Motörhead. Săracu’ Lemmy chiar s-a chinuit să susure suav și bălădos.

Doar că fanii cei vechi au plecat urgent să vomite, în timp ce alții noi și cuminți nu s-au apropiat, preventiv, că au mai văzut ei d-ăștia cu blana de oaie peste jaca de motor. Și donșoara Scufița Roșie a avut un episod canibalistic, știm noi, s-a scris și în ziare, da da.

Mie îmi e super-simpatică “I Ain’t No Nice Guy” și avea tot ce-i trebuia să ajungă un super mega hit de platină și alte aurituri. Doar că Lemmy e the nicest exact când nu se chinuie explicit să fie nice.

Hmm, da’ dacă mă gândesc bine, Lita Ford s-a întors la treaba. Ce zici fată, inchizi ochii pentru totdeauna un pic și cu Lemmy? Hai că poate bagă și Slash un solo, e din gașcă.