De weekend – Rumble!
Postat: 29/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: chitara, link wray, rock, rumble Scrie un comentariuBob Dylan a numit piesa “the best instrumental ever”, The Kinks, The Who și Jimmy Page au recunoscut că i-a influențat, am auzit-o pe coloana sonoră a “Pulp Fiction”, “Independence Day”, „It Might Get Loud” și a episodului pilot al “The Sopranos”.
Nu pot decât să-mi imaginez ce efect devastator a putut să aibă la lansare, în aprilie 1958. Părinții monstrului? Link Wray & His Ray Men.
Link Wray ne-a părăsit în 2005 (se născuse în 1929), dar a anunțat, cu volumul la 11, tot ce va deveni mai târziu heavy rock.
Creștinul Jonny și blues-ul diavolului
Postat: 28/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, give me up again, jonny, lang, rock Scrie un comentariuBlues-ul este un produs 100% american, însușit de întreaga lume. Poate cel mai mare cadou facut culturii universale în secolul trecut.
Paradoxal, trece printr-un con de umbră tocmai la el acasă. Nimic nou sub soare, s-a mai întâmplat și a revenit mai apetisant ca oricând. Trebuie doar să li se aducă aminte americanilor ce ignoră chiar sub nasul lor. Au făcut-o englezii în anii ‘60, au repetat-o parțial în anii ‘80 (David Bowie îl ajuta să se lanseze pe un Stevie Ray Vaughan proaspăt huiduit copios la Montreux) și probabil istoria se va repeta. În definitiv, Ana Popovic (născută și crescută în Belgrad) a ajuns să le explice americanilor cum e cu bluesu’, chiar la ei acasă.
Sau poate se vor descurca singuri. Există totuși un val de artiști tineri, băștinași get-beget, care duc genul mai departe – Joe Bonamassa, John Mayer (să-i scuzăm mega-succesul pop), Kenny Wayne Shepherd și mezinul grupului, Jonny Lang.
Născut în 1981 (ceilalți trei sunt toți din recolta 1977), primul album i-a apărut la numai 14 (paisprezece) ani – “Smokin”, ca și Kid Jonny Lang & The Big Bang.
O carieră timpurie, probleme la fel de timpurii. La 11 ani se apuca de fumat, la 13 ani, odată cu intrarea într-o trupă, se apuca de băut și de iarbă, mai târziu și de altele.
La fel de rapid a venit și urmarea surprinzătoare. Păgânul Jonny se creștinează (la propriu), se curăță de viciile cele păcătoase și chiar se gândește să se facă predicator. Episodul explică și pauza muzicală, aproape completă, luată între 1998 și 2003.
Din fericire pentru ascultătorul egoist care sunt, i-a trecut. Chiar dacă i-au rămas convingerile religioase (treaba lui, nici nu e singurul, mai îmi vine și Walter Trout în minte), s-a reîntors la ce știa cel mai bine, muzica.
Cariera discografică este încă subțirică – 5 albume de studio și un live, în 2009, parțial compensată de o multitudine de colaborări punctuale. Eric Clapton l-a invitat la festivalul Crossroads în 2004 și 2010 (l-o fi invitat și în 2007, da’ n-a apărut) și asta implică deja acceptarea într-un club extrem de elitist. Aștept cu interes ce urmează.
Site-ul (cam părăginit și cu pânze de păianjen) – http://www.jonnylang.com/.
Și, era să uit, astăzi, 29 ianuarie e și ziua omului. La mulți ani și dacă tot ai schimbat prefixul, pune mâna, înregistrează și vino și p-aici, promit că-mi iau bilet.
Cântecul fantomei
Postat: 27/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: american prayer, doors, ghost song, morrison, rock 2 comentariiÎn 1978 a ieșit un album ciudat. La șapte ani după moartea lui Jim Morrison (da, a murit, până la proba contrarie), Doors aveau un album nou.
Morrison s-a considerat toată viața un poet mai mult decât orice altceva și fascinația lui pentru Rimbaud a fost documentată suficient. Așa că, evident, la ore târzii, și-a recitat poeziile, singur, în fața microfonului (imaginea nu i-a scăpat lui Oliver Stone în “The Doors”, din 1990).
Aceste benzi, înregistrate în 1969 și 1970, au fost fost dezgropate de supraviețuitorii trupei, remixate cu muzică Doors și varii colaje, publicate ca “An American Prayer”.
Mi-am adus aminte de album trecând aseară prin Carturești si uitându-mă stupefiat la lista de piese, diferită de ceea ce țineam eu minte. Da, era diferită pentru că albumul a fost remasterizat si modificat în 1995.
Când am ascultat prima oară acest album, acum muuult timp, pe o casetă preistorică, am avut un sentiment de voyeur la o ședință de spiritism. După toți anii aștia, constat că această primă impresie nu s-a șters complet. Dar m-am bucurat de album și intenționez să o fac în continuare.
“An American Prayer” a avut o primire “amestecată” și crtiticii nu au căzut de acord asupra lui nici până în ziua de azi. Dar s-a vândut bine (în US a devenit platină – peste un milion de vânzări) și a marcat primul cântec original Doors post-Morrison, “Ghost Song”.
Pentru mine, această piesă este rezumatul acelui sentiment inițial – fantoma lui Jim M recitând pe fundalul muzical oferit de colegii de trupă aflați încă în planul terestru.
Vrea cineva să învețe chitară cu Steve Vai?
Postat: 26/01/2011 Înscris în: Știri | Tags: chitara, lectie, rock, Steve Vai Un comentariuCitind un mail astăzi am avut o revelație minoră – datorită internetului, educația a devenit o ocupație lucrativă.
De la educația formală la micile cursuri de te miri ce, conținutul educațional a explodat.
Avantajele sunt ușor de văzut și nu au scăpat nici celor ce livrează, nici celor ce doresc să învețe ceva. Investitția inițială constă mai degrabă în dezvoltarea programei și conținutului, după care livrarea atinge orice colț de lume cu o conexiune la net și o audiență potențială limitată doar de lățimea de bandă.
Vrea cineva să urmeze online cursurile unui colegiu american? Se poate, la prețuri mult mai mici decât la fața locului, toate sunt la un click distanță (și un agree pentru debitarea cardului personal).
Am spus american, pentru că ei s-au mișcat mai repede; învățământul european, ca de obicei, e mai conservator.
Caută cineva un curs mega-ultra-specializat? Ce crezi, am gasit și d-astea, online.
Evident că sunt tot felul de poame în coșul ăsta; mai frumoase, mai sfrijite, unele mai exotice, altele chiar dăunătoare sănătății… E treaba fiecăruia să aleagă ce îi place și ce crede că i se potrivește. Dacă vrea să învețe, cu siguranță va găsi ceva potrivit.
Exemple, strigă cineva de acolo, de lângă taxatoare? Pai chiar întrebarea din titlu.
Răspunsul este, evident, DA.
La berkleemusic.com, ramura online a Berklee College Of Music din Boston, MA.
Ah, aud că decalajul orar nu e tocmai propice inspirației? Nu-i nimic,s-a deschis și filiala britanică, berkleemusic.co.uk. Cu aceeași programă.
Asta a fost din categoria fructe apetisante.
Din coșul “e cam exotic ce spune ăsta, da’ parcă sună interesant”, am găsit wholebrainguitar.com.
În două vorbe, a te antrena să fii ambidextru și multitasker dezvoltă mult mai multe decât am crede. Funcționează? Încă nu mă pronunț, de-abia m-am apucat.
Zău dacă nu începe să fie fun la școală. Și clopoțelu’ mi-l sun singur, cling cling!
PS: Serile următoare voi fi la cântări, prin oraș. Dacă voi rata vreuna din cele pe care mi le-am propus, pierderea mea și regrete.
Joi, în Mojo, sunt Up To Eleven și Marcă Înregistrată. Vineri, în Big Mamou, D.O.L.E. (Deacă Ochescu Lapi Experiment).
Thomas Blug, chitarist și nu numai
Postat: 24/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blug, chitarist, hendrix, rock Scrie un comentariuThomas Blug e un tip ocupat. Solicitat intens în varii roluri de industria muzicală germană, a apărut alături de mulți dintre compatrioții săi, dar și mulți dintre eroii săi – Percy Sledge, Stewart Copeland, Tommy Emmanuel, Don Ayrey… Mai ales că are multe fațete – rock, pop, blues, soul…
Chitarist, compozitor, inginer electronist (designer și clinician pentru Hughes & Kettner), și-a găsit timp și pentru proiectele proprii – mai multe albume solo, până să formeze Thomas Blug Band, în care l-am regăsit (mult mai mare, la propriu) pe alt individ ce mi-a încântat adolescența, Thijs Van Leer, ex-Focus (clape și flaut, evident).
Trev Wilkinson i-a făcut un model propriu de chitară, bazată pe Stratocasterul lui preferat (un ‘61, alb), sub brandul Vintage.
Anul acesta, Thomas Blug urmează să scoată un nou DVD live, ”Blug Plays Hendrix”. CD-ul e disponibil deja.
Site-ul omului: http://www.thomasblug.de/
Go, go, go, merită urmărit.
Midnight Burst 