Kill The Cult, un nou single Decapitated

Decapitated sunt pe cale să devină trupa chintesențială a metalului modern. Una din figurile din elita death metalului, fiecare album a fost un pas al unei evoluții constante, încorporând noi elemente – groove, thrash, prog…

Pe 7 iulie au scos Anticult, cel de al șaptelea album al lor de studio, la Nuclear Blast, produs de Wacław „Vogg” Kiełtyka (chitaristul trupei, absolvent al Academiei de Muzică din Cracovia) și mixat de Daniel Bergstrand (In Flames, Meshuggah, Behemoth, Soilwork, Dimmu Borgir).

Până acum am avut deja 3 single-uri extrase de pe noul album, Never, Earth Scar și One Eyed Nation. Pe 16 iulie a apărut și cel de al patrulea, Kill The Cult, care beneficiază de un clip regizat de Lukasz Jaszak, care a mai făcut atât regia clipului pentru Never, cât și coperțile ultimelor trei albume Decapitated, cele scoase la Nuclear BlastCarnival Is Forever (2011), Blood Mantra (2014), Anticult (2018).

Un turneu european pentru Anticult va începe pe 16 octombrie, alături de Hatesphere și Thy Disease, și va ajunge și la noi în noiembrie (pe 14 în București (Quantic), pe 15 în Cluj (Form Space) și pe 16 în Timișoara (Capcana).

Pentru concertul din București, organizat de Metalhead, biletele sunt disponibile la prețul earlybird de 50 lei până pe 3 septembrie via iabilet.

Adrian Coleașă


Sincarnate – In Nomine Homini

Sincarnate sunt unul dintre acele produse de export de care ar trebui să fim mândri, dar care, paradoxal, sunt mai apreciate de străini. Dar asta nu e ceva nou, poate că tocmai paradoxul este normalitatea noastră sucită.

Sincarnate - In Nomine Homini

Pe 1 aprilie, fără vreo conotație glumeață, au scos cel de-al doilea album full (și al patrulea material din istoria trupei, începută în 2005), In Nomine Homini.

Fără glume, pentru că albumul este extrem de serios și muncit, complex (în toate sensurile bune) și care, deși pe mine m-a făcut să-l ascult cu atenție din prima, a reușit să-mi aducă surprize la fiecare nouă ascultare.

Poate nu se mai poartă albumele conceptuale, dar, fundamental, chiar asta avem aici. Un manifest umanist, o călătorie spirituală cu rădăcini și în livresc (dar când inspirația vine din Camus sau Dostoievski…), In Nomine Homini desenează în tușe baroce o imagine a disperării umane confruntată cu divinitatea insensibilă. Omul își strigă solitudinea, frica și speranța cu o determinare aproape nietzeschiană.

Cu siguranță fiecare va avea propriile preferințe pentru unele sau altele dintre piese. Cert este că nu există momente slabe, totul curge organic de la un capăt la altul al albumului și se întregește perfect circular.

Fiecare amănunt este gândit și își are locul. Samplingul inteligent, citatele latine, subtilele influențe orientale, ca și cele gregoriene, agresivitatea și autoagresiunea, toate contribuie la un peisaj extrem de bine conturat și atmosferic, în toate sensurile cuvântului.

În versiunea standard are nouă piese, iar digipackul aduce două bonusuri. Fabulos mi se pare că în oricare dintre cele două versiuni, impresia de întreg se menține, cercul se închide la fel de armonios, începând cu Attende Domine și indiferent dacă se termină cu Liwyatan sau cu Atonement. Evident povestea este completă cu toate capitolele sale, care curg și se dezvoltă unul din altul dar poate fi citită la fel de bine și separat.

Albumul, înregistrat din iunie până în septembrie 2016 la Consonance Studio din Timișoara, a fost mixat și masterizat de Edmond Karban, Cristian “Jimmy” Popescu (dordehuh) și Andrei Jumugă. Este publicat de Hatework, ca și precedentele două materiale, As I Go Under (2010) și Nothing Left to Give (2013). Coperta (care complimentează vizual albumul) îi aparține lui Flaviu Moldovan, iar line-up-ul ce a făcut înregistrările este Andrei Jumugă (tobe), Andrei Zală (bas), Marius Mujdei (voce), Giani Stănescu (chitare), Cristian Stîlpeanu (chitare).

Cineva i-a comparat cu Bloodbath-ul lui Nick Holmes. Pot să înțeleg comparația, nu mi se pare deplasată și deși flatantă în intenție, aș vrea totuși să o contrazic. Pentru că In Nomine Homini mi se pare mult mai interesant, complex, multidimensional și mai ales actual, decât Grand Morbid Funeral. Sincarnate poate juca fără complexe în aceeași ligă, produsul muzical este la înălțime, un posibil clasic pe orice meridian ar ajunge.

Adrian Coleașă