Robbie Robertson și cum să devii clarvăzător

A fost odată ca niciodată o trupă americano-canadiană, care-și zicea The Hawks. Și a mai fost un tânăr folkist, care-și zicea Bob Dylan (că în buletin tot Robert Zimmerman scria). Tânărul folkist, deja notoriu în 1965, aspira să devină rocker. Dar cum să rockereze el de unul singur, cu chitara acustică?

Așa că i-a rugat frumos pe Hawkșii respectivi să apară alături de el și s-a electrificat. Ei au acceptat mai mult decât bucuroși (deh, au văzut oportunitatea să îi afle lumea) și au pornit în turneu. Zi de ‘65 până-n seară de ‘66, au turnat muzică împreună spre disperarea, indignarea și dezaprobarea mulțimilor folk tulburate de trădarea electrică.

Și așa a început. The Hawks au devenit The Band și au tot lucrat cu Dylan, până la desființare. Au lucrat și singuri, au avut și hituri, au avut și un film făcut de maestrul Scorsese, și anume “The Last Waltz”. Filmat la concertul lor de adio în 1976 și apărut în 1978. Încă și mai surprinzător, pus pe ecranele României socialiste nu la mult timp după apariție (să fi fost ‘78? să fi fost ‘79? țin minte că l-am văzut în cinematograf).

Anii au trecut, oamenii și-au văzut de treburi, inclusiv chitaristul Robbie Robertson. Mai producător pentru Neil Young și Van Morrison, mai scriitor de muzici de film, mai câte un rol chiar (în “Carny”, cu Jodie Foster și Gary Busey, de exemplu). Și multe altele, Robbie a fost mereu o persoană ocupată. Ocupații care i-au fost răsplătite financiar, dar și cu brațe de premii și felurite recunoașteri din partea industriei și confraților.

A avut și albume solo, din ‘87 până prin ‘98. Vreo trei la număr. Numărul patru a trebuit să aștepte până-n 5 aprilie 2011. Dar despre “How To Become Clairvoyant”, povestește singur.

Albumul are o târlă de invitați, care mai de care mai titrat, mai faimos și mai surprinzător. La Eric Clapton, Steve Winwood, Robert Randolph, Pino Palladino sau Rocco DeLuca hai, nu mă mir. Dar la Tom Morello și Trent Reznor mi se cam ridică o sprânceană așaaa… vulcanian.

Primul single, cel pe care a căzut greul promovării, este “He Don’t Live Here No More”. Nu are video, dar noroc că l-a cântat live la ocazii, cum ar fi la David Letterman.

Nu trebuie să fiu clarvăzător ca să-I prezic un viitor strălucit în continuare. Dom’ Robertson este și el una dintre instituțiile muzicii americane. Și asta-i din pveștile alea care se termină cu forever after.