Adrian Vandenberg a revenit

Cu Vandenberg’s MoonKings, o trupă nou-nouță formată la sfârșitul anului trecut. N-au pierdut vremea, în februarie a și ieșit albumul.

Omul face parte din categoria aia care pe mine mă enervează îngrozitor, a cetățenilor care fac foarte bine mai multe lucruri. Și-a lăsat treburile de designer (a studiat arte) pentru a fi unul dintre marii chitariști prea puțin apreciați ai anilor ‘80 – ‘90. Accidentul de la mână (care dus la cooptarea lui Steve Vai în trupă) a fost foarte documentat și discutat, dar nu a însemnat sfârșitul lui artistic. Omul a continuat să cânte și și-a văzut liniștit de pictură. Apreciat de criticii de artă și de public, a trăit confortabil, apărând când și când, fie pe scena Whitesnake, fie la o reuniune Vandenberg (trupa de unde l-a furat Coverdale), fie în câte un proiect ca Manic Eden (care poate ar fi meritat mult mai mult decât un album; bașca vreo campanie de produs inovator (chitarele Aristides).

Lumea îl știe mai ales de la Whitesnake, iar albumul MoonKings aduce bine a Whitesnake-ul din perioada lui, ăla cu “Slip Of The Tongue” și “Restless Heart”, dar adus la zi. A rămas prieten cu David Coverdale, care apare pe album cu un “Sailing Ships” 2014, prima înregistrare împreună din ‘97 încoace.

Sună bine, îmi place, sper să nu rămână un efort izolat. Deocamdată sunt în turneu, semn bun!