Rock The City? Yup!

Am fost în ziua a treia, că aia m-a interesat. Am ajuns la Whitesnake, pentru că pe ei și pe Judas Priest vroiam să-i văd. Mi-au plăcut, oricum venisem chitit să-mi placă.

Coverdale a avut mereu mână bună la chitariști. Doug Aldrich și Reb Beach sunt doi profesioniști de mare clasă și să-i văd e mereu o plăcere și o lecție de instrument. A propos, după “Forevermore”, anul acesta a apărut în fine și un live epocal Whitesnake, “Live At Donnington 1990”. Pe vremea aia chitariști erau Adrian Vandenberg și Steve Vai, cred că e suficient să spun doar atât.

Sunt fan Whitesnake, cu siguranță m-am bucurat să-i văd. Și show-ul a meritat banii. Pe de altă parte, oricât de fan aș fi, nu pot să nu remarc degradarea vocii lui Coverdale. Altfel energic, cu prezență, alea-alea. Toți îmbătrânim, ne lasă curelele fizice, dar unii se adaptează mult mai bine decât alții.

Cum ar fi, hm, să luăm un nume la întâmplare, Rob Halford.

Nu pot să-mi imaginez un epitaf mai bun pentru Judas Priest. Mă rog, epitaf e prea mult spus probabil, mai degrabă un fel de recapitulare generală. De la “Rocka Rolla” până la “Nostradamus”. Mi-au încântat adolescența, m-au încântat și acum. Cu toată simbolistica proprie lor și un “Metal God” benevolent, care și-a dirijat “supușii” să cânte la unison “Breaking The Law”. De la cap la coadă, o voce colectivă și atât (senzațional moment).

Mă așteptam să fie mai multă lume, asta e, atât s-a putut. Până la urmă, egoist poate, mă bucur pur și simplu că am fost acolo. Vorba unui amic, “hell bent for leather in the still of the night”. Să trăiască!