The Rumjacks au transformat Quantic într-un pub irlandez
Postat: 09/10/2019 Înscris în: Live | Tags: 20 septembrie, 2019, bucuresti, concert, cronica, Live, quantic, review, the rumjacks 2 comentariiLa începutul anilor ‘80, Skids și mai ales The Pogues au colorat punkul într-o celticitate care n-a făcut decât să se amplifice până în zilele noastre. Cu mult înainte de musicaluri mainstream precum Riverdance și Lord of the Dance, moștenirea gaelică și identitatea de nezdruncinat chiar și după multe generații într-un exil doar geografic au creat o scenă aparte, extrem de vibrantă, plină de viață și de mândrie.
Pe 20 septembrie, The Rumjacks nu doar că au transformat Quantic-ul într-un pub irlandez, dar l-au și mutat emoțional din București, undeva între Inverness și Cork.
Photo by Anca Coleașă
“Suntem BRUTE și suntem liberi” s-a auzit din nou în deschidere, asigurată de una dintre trupele cu cel mai mare potențial brut din oraș. Aparițiile lor se înmulțesc, inspirația susținută de muncă și tot mai multă experiență riscă să producă rezultate din ce în ce mai interesante. Sunt pe lista “de urmărit”.
Photo by Anca Coleașă
Noua Olandă n-a fost niciodată colonizată de olandezi, nici de misionari pioși, iar continentul austral a produs mereu o specie aparte de muzică, foarte directă și extrem de ancorată în realitatea cotidiană.
The Rumjacks sunt una dintre trupele fanion nu doar ale punkului australian sau ale celtic punkului în general. Ce pun ei pe masă, aparent fără efort, are o masă de impact ce depășește limitele stilistice. Bazându-se pe o moștenire inter-celtică (în principal de sorginte irlandeză și scoțiană) reușesc să transgreseze genul ales. Dacă au cântat deja la unele dintre cele mai mari festivaluri din lume și alături de nume foarte mari este și pentru că în mod natural gravitează spre aceste centre de forță, ei înșiși deja un nume mai mare decât par să realizeze.
Photo by Anca Coleașă
Anul trecut au aniversat primul deceniu de activitate, 10 ani de când Frankie McLaughlin s-a întâlnit cu Johnny McKelvey în Sydney. De atunci au strâns 4 albume, 2 EP-uri și un program de turneu aparent fără pauză. Program care anul acesta i-a plimbat prin toată Europa, inclusiv patru concerte în România, la Cluj, Timișoara, București și Iași.
Unii s-au mirat că publicul s-a înghesuit la ceea ce părea o trupă obscură de la celălalt capăt al lumii. Hmm, An Irish Pub Song (de care nu vor scăpa curând, dacă vor scăpa vreodată) se apropie de 57 de milioane de vizualizări pe YouTube și 10 milioane de streamuri pe Spotify.
Photo by Anca Coleașă
Genurile muzicale bazate pe folclor sunt limitative prin natura lor și riscul de a eșua în generic este chiar mai mare decât în alte contexte. O moștenire bogată poate să fie prea grea de purtat și să creeze obligații morale limitative. Salvarea în cazul The Rumjacks vine nu doar de la iconoclasmul punk, ci și de la propria statură artistică. Îmbrățișându-și complet rădăcinile celtice, se folosesc de această bază solidă și extrem de vie ca să se îndrepte în orice direcție își doresc, uneori chiar ignorând-o complet. Este acea afirmație axiomatică “știu cine sunt, de unde vin și către ce mă îndrept” pe care ne-o dorim cu toții, doar că în acompaniament de fluier și chitare electrice, și în ritm de ska mai des decât s-ar aștepta oricine.
Photo by Adrian Coleașă
Cuvântul de ordine al serii din Quantic a fost energia. Publicul și-a dorit să sărbătorească, să danseze, să cânte și să se bucure până la epuizare și exact asta au primit. Frankie este un frontman carismatic și care știe prea bine să angajeze orice audiență, iar restul trupei funcționează organic, o singură creatură artistică.
Energia veselă care îi animă generează o atmosferă de party sălbatic, care poate uneori să înșele. Veselia poate să aibă și umbre amărui, iar versurile pieselor merită din plin citite ca texte separate, de o poezie autentică și o emoție camuflată, cu profunzimi care nu sunt evidente aprioric.
Photo by Anca Coleașă
Deși setlistul a recoltat din toată discografia de până acum, de la debutul Hung, Drawn & Portered din 2009 până la Saints Preserve Us, de anul trecut, The Rumjacks sunt genul de trupă care merită explorată în integralitatea sa. Un Best Of dă o idee generală, dar au mult mai mult de oferit decât o selecție de concert, oricât de bună ar fi (și este).
Pentru 2020 este anunțat deja turneul european, care sper să nu ne ocolească. Will ye go, lassie, go?
Adrian Coleașă
Galeriile foto ale serii sunt disponibile la https://tinyurl.com/yyk475ww și la https://tinyurl.com/y2v8fkst.
 |
|
Setlist The Rumjacks: 1. Fact’ry Jack (Sleepin’ Rough, 2016)
Encore: 22. Wild Mountain Thyme (Francis McPeake cover) |
Kimbra, într-o altă versiune în Quantic
Postat: 06/10/2019 Înscris în: Live | Tags: 2019, 27 septembrie, bucuresti, concert, cronica, kimbra, Live, lucia, quantic, review Scrie un comentariuNoua Zeelandă e la capătul lumii, are peisaje fabuloase, animale ciudate și o scenă muzicală incredibil de diversă, un creuzet în care influențele de blues, jazz, country, rock and roll și hip hop se combină în interpretări originale, cu o identitate bine definită.
Pe 27 septembrie, unul dintre exponenții acestei scene aparte, Kimbra, s-a oprit pentru prima oară în București, în Quantic.
Photo by Anca Coleașă
Seara a fost deschisă de Lucia, în aceeași manieră uzuală de o delicatețe extrem de emotivă. Cel de al doilea album al său, Samsara, a fost lansat anul trecut și prezența ei a fost nu doar extrem de potrivită în context, ci și dovada unei ascensiuni binemeritate.
Photo by Anca Coleașă
Somebody That I Used To Know este unul dintre cele mai bine populare single-uri digitale din toate timpurile, s-a vândut în mai bine de 13 milioane de copii în toată lumea, a câștigat Grammy-ul pentru discul anului în 2013 și rămâne cel mai mare succes comercial atât pentru Gotye, cât și pentru Kimbra, colaboratoarea sa pe acest hit. Doar că în contextul serii, această piesă a fost absolut irelevantă.
Photo by Anca Coleașă
Ce a fost relevant a fost o versiune absolut neașteptată a unei artiste extrem de interesante, o apariție de o originalitate izbitoare, aflată la intersecția unor personaje precum Björk și Jeff Buckley, cu o filiație organică dinspre Nina Simone (Plain Gold Ring nu doar a apărut pe albumul de debut, Vows, din 2011, ci este nelipsit din setlistul live).
Photo by Adrian Coleașă
Într-un aranjament minimalist, însoțită doar de Timon Martin și Spencer Zahn, Kimbra s-a ridicat peste orice așteptare pop. Într-un setting aproape acustic, lipsit de (aproape) orice zorzoane instrumentale, a demonstrat o calitate vocală ce o plasează alături de cele mai mari nume ale momentului, un artist complet care își interpretează propriile compoziții cu pasiune, grație și o prezență scenică fascinantă, reimaginată dincolo de așteptările create până acum de industrie.
Photo by Adrian Coleașă
E un drum lung din Hamilton, Noua Zeelandă, către oriunde, dar Kimbra ne-a arătat tuturor cât de serios intenționează să-l parcurgă. Serios, dar cu multă imaginație, profesionist la cel mai înalt nivel, dar ludic, toți cei prezenți am fost martorii evoluției unui mare artist, o seară de o magie tangibilă.
Adrian Coleașă
Concertul Kimbra a fost prezentat de BestMusic Live..
Galeriile foto ale serii sunt disponibile la https://tinyurl.com/yxjhv3t2 și la https://tinyurl.com/y6f46dpx.
 |
| Setlist Kimbra:
1. The Magic Hour (The Golden Echo, 2014) |
Mgła, ceață peste București
Postat: 04/10/2019 Înscris în: Live | Tags: 2019, 23 septembrie, bucuresti, concert, cronica, dagorath, Live, martwa aura, mgla, quantic, review Scrie un comentariuLuni, 23 septembrie, Quantic a fost gazda unui eveniment rar, o seară all-black metal și poloneză 100%. De la începutul anilor ‘80, de la seminalii Kat (“călăii” din Katowice, încă în activitate) și până în ziua de azi, scena poloneză a dat dovadă de o fertilitate și diversitate neașteptate aprioric, ca și de o originalitate și forță ce au dus nume ca Batushka și mai ales Behemoth în ligile superioare.
Photo by Anca Coleașă
Dagorath au deschis evenimentul, cu un black metal tradițional, apropiat de clasicii scandinavi. Nu știu dacă numele și l-au luat de la Dagor Dagorath (“Bătălia Bătăliilor”, sfârșitul lumii profețit în Silmarillionul lui Tolkien), dar atmosfera creată este potrivit de rece, macabră și cu o aură de răutate prevestitoare pentru așa ceva.
Nopțile de iarnă din Bydgoszcz, “Micul Berlin” al Poloniei, probabil că sunt lungi și populate cu multe creaturi, iar Dagorath merită urmăriți în continuare, o trupă tânără, în plină evoluție.
Photo by Adrian Coleașă
Seara a continuat cu Martwa Aura, colegii mai mari de label ai Dagorath, amândouă trupele fiind semnate la Under The Sign Of Garazel Productions, dar deja cu aproape un deceniu de activitate.
Deși se descriu ca funeral black metal (aproape evident când te botezi “Aura Morții”), singura similitudine cu (sub)genul sunt pasajele doom, interludii dense și reci într-un context de altfel agresiv, de o răutate aproape ritualică. Nimic plăcut (la modul convențional) și la antipozii oricărei idei de calm, după cât de bine au fost primiți sigur au mai câștigat niște fani.
Photo by Adrian Coleașă
Cracovia este cea de a doua capitală a Poloniei, cea universitară și culturală, iar din acest creuzet muzical apariția unui nume ca Mgła era aproape inevitabilă.
Photo by Anca Coleașă
Conceput inițial ca un proiect de studio și evitând mai bine de un deceniu aparițiile live, prestația lor este de un minimalism de-a dreptul nihilistic. Nu fac paradă de anonimitatea lor precum Ghost sau concetățenii de la Batushka (oricare dintre ele), dar muzica este cea care trebuie să vorbească, nu decorul sau prezența scenică a muzicienilor. Abordarea mizantropică este completată de lipsa de interacțiune cu publicul, o relație unilaterală cu o mulțime redusă la rolul de receptor.
Și atunci muzica rămâne tot ce mai contează. Deși 100% black metal, evoluția lor continuă i-a adus în zone în care încorporează elemente de progresiv sau chiar ajung la tangențe post-black. În lipsa stimulenților vizuali, imaginația este liberă să completeze orice tablouri dorește fiecare.
Photo by Anca Coleașă
Repetitivitatea devine hipnotică, într-o epocă a scuzelor, plină de exerciții în futilitate, cu greață și cu inimile către nimeni. Și poate astea sunt adevăratele măști ale celor de Mgła – un arhetip pe care îl putem completa fiecare.
Adrian Coleașă
Concertul Mgła a fost prezentat de Final Step Productions și Axa Valaha Productions.
Galeriile foto ale serii sunt disponibile la https://tinyurl.com/y3vcvekm și la https://tinyurl.com/y5e936fh.
 |
|
Setlist Mgła 1. Exercises in Futility I (Exercises in Futility, 2015) |
Evanescence, din nou în România, la Arenele Romane
Postat: 19/09/2019 Înscris în: Live | Tags: 15 septembrie, 2019, arenele romane, bucuresti, caterina nix, chaos magic, concert, cronica, evanescence, Live, review, veridia Scrie un comentariuDuminică 15 septembrie, Arenele Romane au găzduit revenirea Evanescence în România, dată a turneului curent în Europa, turneu ce se va încheia la sfârșitul lunii în Sankt Petersburg.
Photo by Anca Coleașă
Deschiderea serii a fost asigurată de chilienii Chaos Magic ft Caterina Nix. Pornită în 2015 ca un proiect al lui Timo Tolkki (ex-Stratovarius) împreună cu descoperirea sa, Caterina Nix, trupa și-a căpătat identitatea proprie odată cu cel de al doilea album Furyborn (2019), păstrându-și linia inițială de metal simfonic. Bine primiți de publicul deja prezent într-un număr surprinzător de mare, s-au achitat cu brio de datoria de a încălzi atmosfera.
Photo by Adrian Coleașă
Veridia vin din Nashville, Tennessee și au mai fost invitați de Evanescence ca parteneri de turneu, nu doar acum, în 2019, ci și în 2015 și 2016.
Încă de la înființare au purtat o etichetă de rock creștin alternativ și au beneficiat de canalele de promovare și distribuție aferente, etichetă de care încearcă să se îndepărteze în ultima vreme vocalista Deena Jakoub (membru fondator alături de chitaristul Brandon Brown).
Indiferent de categorisire, rețeta lor de rock alternativ cu influențe electro și chiar pop are o chimie surprinzătoare cu Evanescence, prezența lor în turneu devenind ceva de domeniul evidenței.
Deena Jakoub a dansat de la începutul la sfârșitul setului, încheiat cu un moment emoționant, dedicat memoriei tatălui său, pierdut în 2017. Amy Lee a urcat pe scenă și au interpretat împreună I’ll Never Be Ready, piesa de încheiere a albumului de anul trecut, The Beast You Feed.
Photo by Adrian Coleașă
Evanescence face parte dintre acele trupe care nu au debutat ci au explodat, schimbând fața scenei și a industriei, definitorii pentru perioada lor. Au vândut peste 20 de milioane de albume și s-au abonat la cele mai prestigioase premii încă de la început (două Grammy-uri câștigate din cinci nominalizări după debutul Fallen).
Întâmpinați cu urale răsunătoare de un public câștigat dinainte au luat în stăpânire scena. Synthesis a fost un album de remixuri, cu prea puțin material nou, așa că, inevitabil, tot setlistul a căpătat un caracter de best of.
Amy Lee este Evanescence și își conduce echipa cu o mână sigură. Elementele gotice sunt prezente, inclusiv vizual, dar live trupa capătă o cu totul altă dimensiune. Devine perfect explicabilă incapacitatea criticilor de a lipi o etichetă consistentă (alta decât cea de gothic rock), dar cred că prea puțin îi interesa pe cei prezenți dacă o piesă a sunat mai industrial decât alternativ, mai hard sau mai progresiv.
Susținută impecabil de Troy McLawhorn (chitară, voce, ex-Seether), Jen Majura (chitară, voce, ex-Equilibrium), Tim McCord (bas) și Will Hunt (tobe, ex-Black Label Society), Amy Lee a demonstrat încă o dată de ce continuă să fie, indubitabil, una dintre cele mai mari voci feminine ale rockului contemporan. Prezentă pe toată scena, părând să ocupe tot spațiul într-o alunecare grațioasă, a alimentat publicul cu o energie aparent inepuizabilă, părând că se simte cel puțin la fel de bine ca și fanii ce se bucurau de spectacol.
Photo by Anca Coleașă
Hiturile mainstream Bring Me To Life și My Immortal au fost rezervate finalului, ca și confesiunea declarativă a legăturii sale cu România, țara în care a filmat clipul pentru Bring Me To Life, pretextul primului pașaport și al primei sale călătorii în afara Statelor Unite.
Amy Lee și Evanescence își continuă călătoria muzicală iar viitorul pare să ascundă multe surprize. Synthesis pare să fi încheiat un capitol, iar gurile rele șușotesc despre un album nou în 2020, mult mai aproape de rădăcinile trupei.
Dar până atunci, anul viitor ca debuta cu Worlds Collide, un turneu co-headlining cu Within Temptation, o reuniune a două mari doamne are rockului contemporan.
Adrian Coleașă
Concertul Evanescence a fost prezentat de Metalhead.
Galeriile foto ale serii sunt disponibile la https://tinyurl.com/yxvdnjhu și la https://tinyurl.com/y6f2gjvc.
|
|
Setlist Evanescence: 1. Imperfection (Synthesis, 2017) Encore: |
Garbage au revenit în iunie la București
Postat: 12/08/2019 Înscris în: Live | Tags: 2019, 29 iunie, arenele romane, bucuresti, concert, croncia, garbage, Live, review Scrie un comentariu2018 a marcat a 20-a aniversare a Version 2.0, cel de al doilea album multi-platină al Garbage, iar 20 Years Paranoid a fost turneul aniversar. Cu noul album anunțat de-abia pentru 2020, anul acesta a fost mai degrabă unul de tranziție între aniversări și promovarea unui material nou.
Ce ar fi trebuit să fie un șir de câteva apariții s-a transformat într-un turneu în toată regula, din mai până la sfârșitul lui iulie, cu date noi adăugate tot timpul, ceea ce și explică apariția live a lui Matthew Walker la tobe, în locul lui Butch Vig.
Pe 29 iunie Garbage au revenit în București, la Arenele Romane, la șapte ani după vizita precedentă, la B’est Fest.
Photo by Anca Coleașă
Nu s-au schimbat prea multe în cei șapte ani. Un singur album, Strange Little Birds (2016), câteva single-uri ca apariții de sine stătătoare, turnee mondiale (inclusiv celălalt turneu aniversar, 20 Years Queer, celebrând debutul fabulos din 1995), business as usual…
Componența a rămas neschimbată. Shirley Manson, vocalista născută și crescută în Edinburgh, își translatează idiosincraziile peste decenii neatinsă de vreme. Duke Erikson, pe lângă activitățile de producător și Lo-Max Records, și-a continuat munca titanică la American Epic, seria aclamată și multi-premiată de documentare. Steve Marker, “complicele” lui Vig încă din anii studenției s-a concentrat mai mult pe Garbage. Iar Butch Vig și-a continuat cariera stelară de producător, atât pentru trupa sa cât și pentru nume ca Foo Fighters sau The Offspring, totul în timp ce lucra la un alt proiect de super-grup, 5 Billions In Diamonds.
Iar loialul Eric Avery, co-fondator al Jane’s Addiction, a rămas alături de ei, oficial doar muzician de turneu deși a participat la înregistrările Not Your Kind Of People (2012), Strange Little Birds (2016) și evident la live-ul One Mile High… (2013).
Photo by Adrian Coleașă
Garbage au fost una dintre trupele fanion ale rockului alternativ din anii ‘90. Succesul a fost instantaneu și fenomenal. Ținându-se cât de departe au putut de grunge-ul ce l-a făcut celebru pe Vig (numit și astăzi Nevermind Man) și-au creat propriul univers întunecat, parcă descins direct din viziunile cyber punk ale unui William Gibson.
Estetica show-ului, minimalistă dar de impact maxim, reflectă perfect acest univers. Coșmarurile explicite își canibalizează potențialul horror, în timp ce insinuarea implică și amplifică adevăratele orori. Garbage nu au fost vreodată horror în înțelesul unui Rob Zombie, ci mai degrabă au împărțit anxietatea existențială a unui Trent Reznor, fără a se prăbuși totuși vreodată în adâncimile atinse de acesta.
Shirley Manson conduce evenimentele cu o mână sigură, susținută de o mașinărie bine rodată. Își cunoaște publicul și îl conduce în călătorie. Hiturile sunt prezente la apel, primite așa cum se cuvine, dar setlistul este condimentat cu surprize. Wicked Ways explodează într-un cover heavy, aproape metal, de Personal Jesus, activismul environmentalist este punctat cu viziunea unei Românii idilice și No Horses… 
Photo by Anca Coleașă
Even Though Our Love Is Doomed încheie setul într-o notă de optimism disperat. Bisul punctează ceea ce am bănuit de la bun început. When I Grow Up e un imn victorios și exprimă potențial pur. Asta este starea de spirit, viitorul este încă nescris. Poate că așteptările nu sunt mari, dar hotărârea e luată și posibilitățile sunt nelimitate. Dark dar optimist, cam asta e lecția și sentimentul cu care părăsesc Arenele Romane într-o noapte de sâmbătă.
Adrian Coleașă
Concertul Garbage a fost prezentat de BestMusic Live.
Galeriile foto ale serii sunt disponibile la https://tinyurl.com/yy7cxjjv și la https://tinyurl.com/y5dys7dm.
 |
Setlist Garbage: 1. Control (Not Your Kind of People, 2012) |
Midnight Burst 