Cântecul fantomei
Postat: 27/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: american prayer, doors, ghost song, morrison, rock 2 comentariiÎn 1978 a ieșit un album ciudat. La șapte ani după moartea lui Jim Morrison (da, a murit, până la proba contrarie), Doors aveau un album nou.
Morrison s-a considerat toată viața un poet mai mult decât orice altceva și fascinația lui pentru Rimbaud a fost documentată suficient. Așa că, evident, la ore târzii, și-a recitat poeziile, singur, în fața microfonului (imaginea nu i-a scăpat lui Oliver Stone în “The Doors”, din 1990).
Aceste benzi, înregistrate în 1969 și 1970, au fost fost dezgropate de supraviețuitorii trupei, remixate cu muzică Doors și varii colaje, publicate ca “An American Prayer”.
Mi-am adus aminte de album trecând aseară prin Carturești si uitându-mă stupefiat la lista de piese, diferită de ceea ce țineam eu minte. Da, era diferită pentru că albumul a fost remasterizat si modificat în 1995.
Când am ascultat prima oară acest album, acum muuult timp, pe o casetă preistorică, am avut un sentiment de voyeur la o ședință de spiritism. După toți anii aștia, constat că această primă impresie nu s-a șters complet. Dar m-am bucurat de album și intenționez să o fac în continuare.
“An American Prayer” a avut o primire “amestecată” și crtiticii nu au căzut de acord asupra lui nici până în ziua de azi. Dar s-a vândut bine (în US a devenit platină – peste un milion de vânzări) și a marcat primul cântec original Doors post-Morrison, “Ghost Song”.
Pentru mine, această piesă este rezumatul acelui sentiment inițial – fantoma lui Jim M recitând pe fundalul muzical oferit de colegii de trupă aflați încă în planul terestru.
Și au rupt bluzu’
Postat: 25/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: beano, blues, bluesbreakers, clapton, mayall, steppin out Un comentariuÎn 1966 apărea un album covârșitor de important – Blues Breakers, John Mayall with Eric Clapton.
Perioada a fost incredibil de fertilă, dar acest album a semnat actul oficial de naștere al tineri școli britanice de blues electric. Al doilea album al lui Mayall se dorea inițial un live. N-a fost să fie, așa că au intrat în studio.
Clapton a fost forțat pentru prima oară să se ridice la nivelul unor profesioniști mult mai serioși decât fuseseră Yardbirds.A făcut-o cu brio, una dintre urmări fiind apariția graffitti-urilor “Clapton Is God”, pe zidurile Londrei.
Repercusiunile albumului s-au simțit dincolo de Marea Britanie, sunetul Les Paul-ului băgat într-un Marshall dat la maximum a devenit un standard. A fost momentul și motivul pentru care, în Statele Unite, un alt mare chitarist alb de blues, Mike Bloomfield a lăsat jos Telecaster-ul și s-a reconvertit la Les Paul. A propos, chitara nu se mai producea de 6 ani (din motive de succes comercial limitat, hm hm) și va mai dura încă 3 ani până să fie reintrodusă, la presiunea maselor cântătoare.
Albumul a ajuns să dea, neintenționat, și numele trupei lui Mayall, cunoscută de atunci încoace ca John Mayall & The Bluesbreakers. Care trupă a devenit o altă mare școală de blues, prin ea trecând unii precum Peter Green, Mick Taylor, Harvey Mandel, Walter Trout, Coco Montoya, Buddy Whittington…
Doar patru piese originale pe album, alături de opt cover-uri de piese clasice Otis Rush, Freddie King, Ray Charles, Little Walter, Robert Johnson… A setat noi standarde si, într-un fel sau altul, a influențat întreaga producție de blues contemporan a anilor următori.
Și mai mult de atât. De exemplu, într-un interviu, Ritchie Blackmore se confesa că a scris “Lazy” pentru Deep Purple influențat fiind de “Steppin’ Out”, varianta Clapton.
Albumul mai este cunoscut și ca “The Beano Album”, din cauza benzilor desenate pe care le citea Clapton în timpul ședinței foto. Îl durea la bașcheți (ăăă… cizmulițe) de poză și vroia ca asta să fie foarte clar.
Câteva luni după apariția albumului, Clapton să formeze Cream, împreună cu Jack Bruce și Ginger Baker. Dar asta e altă poveste.
Și pentru că am menționat “Steppin’ Out”, piesa lui James Bracken, iat-o.
Thomas Blug, chitarist și nu numai
Postat: 24/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blug, chitarist, hendrix, rock Scrie un comentariuThomas Blug e un tip ocupat. Solicitat intens în varii roluri de industria muzicală germană, a apărut alături de mulți dintre compatrioții săi, dar și mulți dintre eroii săi – Percy Sledge, Stewart Copeland, Tommy Emmanuel, Don Ayrey… Mai ales că are multe fațete – rock, pop, blues, soul…
Chitarist, compozitor, inginer electronist (designer și clinician pentru Hughes & Kettner), și-a găsit timp și pentru proiectele proprii – mai multe albume solo, până să formeze Thomas Blug Band, în care l-am regăsit (mult mai mare, la propriu) pe alt individ ce mi-a încântat adolescența, Thijs Van Leer, ex-Focus (clape și flaut, evident).
Trev Wilkinson i-a făcut un model propriu de chitară, bazată pe Stratocasterul lui preferat (un ‘61, alb), sub brandul Vintage.
Anul acesta, Thomas Blug urmează să scoată un nou DVD live, ”Blug Plays Hendrix”. CD-ul e disponibil deja.
Site-ul omului: http://www.thomasblug.de/
Go, go, go, merită urmărit.
De weekend – Have Love, Will Travel
Postat: 22/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: garage, have love will travel, richard berry, rock, sonics 2 comentariiScris și înregistrat în 1959 de Richard Berry (nenea ăla care a compus “Louie, Louie”, da’ nu-l cunoaște nimeni), “Have Love, Will Travel” face parte din catalogul clasic de garage rock.
De la Paul Revere and The Raiders, în 1964, până la Black Keyes, în 2003, toată lumea o știe, toată lumea o cântă, nici nu mai contează de unde vine. Apare și în coloana sonoră a celui mai puțin reușit film Guy Ritchie, “RockNRolla”. În versiunea clasică a proto-punkerilor The Sonics. Din 1965.
Da, am citit că a fost și într-un episod din “Californication”, doar că ăsta e un serial pe care n-am reușit să mă deranjez să-l urmaresc.
Living proof
Postat: 21/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, buddy guy, living proof Scrie un comentariuCe pot să spun eu despre Buddy Guy? Cel mai mare exponent al Chicago Blues în viață (poate cel mai mare și atât), cu o carieră profesională de peste 45 de ani, milioane de albume vândute, 5 premii Grammy, 23 de premii WC Handy Blues, influență majoră pentru Jimi Hendrix, Eric Clapton, Jeff Beck și Steve Ray Vaughan… Vorba lui, “I’ve been riding with kings and the Rolling Stones”.
Omul nu e o dovadă vie, e o bucațică de istorie muzicală pe două picioare. În vremurile lui de glorie, Jimi Hendrix își anula concerte ca să se poată duce sa-l vadă cântând. Încă sper, egoist, că o să trebuiască să anulez ceva relativ important ca să îl pot vedea în București. (hm, hm)
74 de ani este o vârstă de activitate normală pentru un bluesman. (Judas Priest vorbesc despre pensie la 60?) Dacă nu moare tânăr (în circumstanțe violente și de obicei misterioase), bluesmanul aparține unei specii care nu părăsește scena până în ultimul moment. Anul trecut la festivalul Crossroads, Hubert Sumlin cânta cu tuburile de oxigen în nas, în timp ce B.B. King era dus în cărucior până pe scenă. Când începeau să cânte uitau și de bătrânețe și de boli. Și ele de ei. Voodoo și elixirul tinereții?
La sfârșitul anului trecut Buddy Guy a mai scos un album (al 67-lea, dacă am numărat eu bine, inclusiv compilațiile și live-urile oficiale). Surpriza cea mai mare este chiar materialul, cântece proaspete și atemporale, cu mușchi și păr pe piept. Povești despre viața muzicianului pe drumuri și mulțumiri gospel-ish că a putut ajunge până aici. Nu că ar avea de gând să se oprească. Tot înainte, până la capăt.
Doi invitați de marcă pe album. Primul este Carlos Santana, mai rar alături de artiști de blues, cu toate că iubește genul și îi recunoaște influența (a apărut pe un alt abum clasic de blues, “The Healer”, comeback-ul lui John Lee Hooker; îl mai puteți vedea la Montreux, în 2004, alături de Buddy Guy, Clarence “Gatemouth” Brown și Bobby Parker). Al doilea, un alt monument cultural în viață, B.B. King.
Mama, când mă fac mare vreau să mă fac și eu Buddy Guy. Și ce îi pun lui în apă, să-mi pună și mie. Double on the rocks, please!
