The sky is crying (din nou)
Postat: 07/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, Enough Of The Blues, Gary Moore, hard, heavy, rock Un comentariuDespre știrea asta nu mi-aș fi dorit să scriu vreodată. Gary Moore ne-a părăsit în acest weekend, alăturându-se marii trupe din ceruri (pentru că nici un muzician adevărat nu ajunge în iad, vă spun eu).
Nici nu mai știu cu ce l-am ascultat prima oară, în adolescență. Părea ca vine din toate părțile – hard rock, cu Thin Lizzy sau solo, jazz fusion/progressive cu Colosseum II, balade, blues… Puțini sunt cei care au abordat atâtea stiluri diferite, atât de bine.
Orice făcea aborda cu maximum de energie, asta m-a atras mereu către el. Nu a fost loc de jumătăți de măsură, mereu la intensitate maximă, cu motoarele turate în roșu.
Gary Moore era cel pe care îl ascultam ca și doză de adrenalină blues rock. Red Bull muzical, nu a părut vreodată în stare să facă ceva în doru’ lelii, doar ca să fie.
Așa l-am vazut și pe scenă anul trecut, la Zone Arena, alături de dezolant de puțini oameni. Ceea ce nu l-a împiedicat să rupă scenă nu în două, ci în multe bucăți.
Mă întristează gândul egoist că nu o să mai am ocazia să îl văd, că prima oară a fost și ultima. Poate și asta e o lecție, să nu amân nimic, o a doua ocazie s-ar putea să nu mai existe vreodată.
Mă îndoiesc că și-ar fi dorit să fie bocit; decât să-i fie plânsă moartea, mai bine să i se sărbătorească existența. Enough of the blues!
De weekend – Green Onions
Postat: 05/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, booker t, green onions, lightnin hopkins, rțnțb, stax, steve cropper Scrie un comentariuSteve Cropper susține și astăzi că titlul nu e o referință la iarbă. Aparent, e inspirat de deplasarea unei feline, pe numele ei de pisică, Green Onions. Ei or fi cântat (doar) despre pisică, dar proprietarul sigur consumase ceva când i-a dat halul ăsta de nume.
O structură de blues clasică, purtată de sunetul la fel de clasic de orgă Hammond, „Greeen Onions” este una dintre piesele instrumentale cele mai cunoscute. Emblematică pentru muzica soul în general și adoptată de mișcarea mod (de la ‘modernist”) din UK. Din anii ‘60 încoace, de la The Who și Small Faces, până la The Jam și Paul Weller.
Scrisă și interpretată de Booker T & The MG’s, trupa rezidentă a Stax, a apărut în 1962. De atunci, am auzit-o în nenumărate ocazii, în coloane sonore de film și TV, la radio și în publicitate.
Și ceva inedit pentru mine; o înregistrare cu Lightnin’ Hopkins comentând importanța cepelor verzi, mai ales în supe, înainte de a presta rapid o variantă proprie.
Băiatul alb cu suflet negru
Postat: 02/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: cropper, r'n'b, soul, stax Scrie un comentariuSă ieșim pe stradă și să întrebăm cine este Steve Cropper. Nu, nu în București, ci la mama dânsului, în Statele Unite. Dacă dăm peste cineva care îl știe, cel mai probabil este că tocmai am descoperit un chitarist pasionat de soul.
Soul, un gen de muzică identificat cu negrii americani încă și mai mult decât blues-ul. Doi poli de putere, două centre responsabile pentru procuția genului – Detroit și Memphis, Tamla Motown și Stax.
Trebuie să fii negru ca să ai soul? Uitându-ne la artiști, parcă așa am zice. Mai ales în timpuri segregate și atât de frământate cum au fost anii ‘60. Și totuși.
Realitatea muzicală a fost mereu mult mai integrată decât cea socială, în ambele sensuri.
Steve Cropper este considerat cel mai mare chitarist de soul, cel care a pus umărul la definirea întregului gen. Stax Records (supranumită și Soulsville, USA) este casa lui Steve. Și Steve este extrem de alb, nu e posibilă nici o confuzie.

Chitarist genial al trupei rezidente a Stax, Booker T and the MG’s, inginer de sunet, producător, compozitor a fost parte activă și indispensabilă a întregii producții muzicale din anii ‘60. Este co-autor al unor hituri enorme, precum “(Sitting On The) Dock Of The Bay” (Otis Redding), “In The Midnight Hour” (Wilson Pickett), “Soul Man” (Sam & Dave), “Knock On Wood” (Eddie Floyd)… Până și Beatles l-au dorit ca producător, dar n-a fost să fie.
După anii Stax, Cropper și-a făcut propriul studio și a lucrat cu o multitudine de nume diverse precum Tower Of Power, Jeff Beck, Jose Feliciano, Ringo Starr, John Lennon, Neil Young sau Sammy Hagar. Ah, da, a fost implicat masiv în ambele proiecte Blues Brothers. Și în multe altele, de studio și live, pentru că este un tip extrem de solicitat.
Aproape necunoscut publicului larg, se bucură de respectul și recunoașterea industriei muzicale și a egalilor săi. Întrebat ce crede despre Steve Cropper, Keith Richards a spus doar “Perfect, man!”.
Site-ul oficial – http://www.playitsteve.com/
De weekend – Rumble!
Postat: 29/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: chitara, link wray, rock, rumble Scrie un comentariuBob Dylan a numit piesa “the best instrumental ever”, The Kinks, The Who și Jimmy Page au recunoscut că i-a influențat, am auzit-o pe coloana sonoră a “Pulp Fiction”, “Independence Day”, „It Might Get Loud” și a episodului pilot al “The Sopranos”.
Nu pot decât să-mi imaginez ce efect devastator a putut să aibă la lansare, în aprilie 1958. Părinții monstrului? Link Wray & His Ray Men.
Link Wray ne-a părăsit în 2005 (se născuse în 1929), dar a anunțat, cu volumul la 11, tot ce va deveni mai târziu heavy rock.
Creștinul Jonny și blues-ul diavolului
Postat: 28/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, give me up again, jonny, lang, rock Scrie un comentariuBlues-ul este un produs 100% american, însușit de întreaga lume. Poate cel mai mare cadou facut culturii universale în secolul trecut.
Paradoxal, trece printr-un con de umbră tocmai la el acasă. Nimic nou sub soare, s-a mai întâmplat și a revenit mai apetisant ca oricând. Trebuie doar să li se aducă aminte americanilor ce ignoră chiar sub nasul lor. Au făcut-o englezii în anii ‘60, au repetat-o parțial în anii ‘80 (David Bowie îl ajuta să se lanseze pe un Stevie Ray Vaughan proaspăt huiduit copios la Montreux) și probabil istoria se va repeta. În definitiv, Ana Popovic (născută și crescută în Belgrad) a ajuns să le explice americanilor cum e cu bluesu’, chiar la ei acasă.
Sau poate se vor descurca singuri. Există totuși un val de artiști tineri, băștinași get-beget, care duc genul mai departe – Joe Bonamassa, John Mayer (să-i scuzăm mega-succesul pop), Kenny Wayne Shepherd și mezinul grupului, Jonny Lang.

Născut în 1981 (ceilalți trei sunt toți din recolta 1977), primul album i-a apărut la numai 14 (paisprezece) ani – “Smokin”, ca și Kid Jonny Lang & The Big Bang.
O carieră timpurie, probleme la fel de timpurii. La 11 ani se apuca de fumat, la 13 ani, odată cu intrarea într-o trupă, se apuca de băut și de iarbă, mai târziu și de altele.
La fel de rapid a venit și urmarea surprinzătoare. Păgânul Jonny se creștinează (la propriu), se curăță de viciile cele păcătoase și chiar se gândește să se facă predicator. Episodul explică și pauza muzicală, aproape completă, luată între 1998 și 2003.
Din fericire pentru ascultătorul egoist care sunt, i-a trecut. Chiar dacă i-au rămas convingerile religioase (treaba lui, nici nu e singurul, mai îmi vine și Walter Trout în minte), s-a reîntors la ce știa cel mai bine, muzica.
Cariera discografică este încă subțirică – 5 albume de studio și un live, în 2009, parțial compensată de o multitudine de colaborări punctuale. Eric Clapton l-a invitat la festivalul Crossroads în 2004 și 2010 (l-o fi invitat și în 2007, da’ n-a apărut) și asta implică deja acceptarea într-un club extrem de elitist. Aștept cu interes ce urmează.
Site-ul (cam părăginit și cu pânze de păianjen) – http://www.jonnylang.com/.
Și, era să uit, astăzi, 29 ianuarie e și ziua omului. La mulți ani și dacă tot ai schimbat prefixul, pune mâna, înregistrează și vino și p-aici, promit că-mi iau bilet.
