Metal Gates Festival 2019 – prima zi

Chiar dacă 2019 s-a încheiat, nu pot să nu menționez unul dintre cele mai interesante festivaluri de anul trecut, Metal Gates, ajuns la a treia ediție, ce s-a desfășurat în Quantic pe 19 și 20 octombrie. Mult mai divers decât putea părea la prima vedere, fără vreun moment de umplutură, a reușit să seteze foarte sus standardele pentru oricine se gândește să organizeze un eveniment în această zonă muzicală.

Photo by Adrian Coleașă

Molybaron au deschis festivalul și cei care au venit de la prima oră au fost cu adevărat norocoși. Cvartetul franco-irlandez condus de Gary Kelly (de altfel un designer grafic care a lucrat cu artiști ca U2 sau Leonard Cohen) a fost pentru mine revelația festivalului. Aclamat de presă și de fani, albumul lor de debut a apărut în 2017 și în 2020 va fi urmat de cel de al doilea. Deși au o personalitate bine definită deja (până la urmă debutul nu a apărut din senin, a necesitat mai bine de trei ani de muncă), prima impresie îi situează într-o zonă muzicală apropiată de Muse, cu un vocalist ce amintește de o combinație între Brian Molko și Colin MacLeod. Dar cel mai bine ar fi ca fiecare să își facă propria părere, eu sunt sigur că vom mai auzi de ei.

Photo by Anca Coleașă

Belgienii de la Marche Funèbre au fost cea de a doua trupă a zilei, Dacă intenția originală a trupei era să se plaseze în zona definită de Peaceville pe vremuri (Paradise Lost, My Dying Bride, Anathema) și de vechiul Katatonia, cam acesta a rămas teritoriul în care se mișcă (foarte confortabil și viguros de altfel). La repere aș adăuga totuși niște accente gotice ce mi-au amintit de Pyogenesis-ul anilor ‘90, dar nu e nimic rău în asta. Un demers onest care mă face să aștept cu interes următorul album, al patrulea, programat pentru 2020.

Photo by Anca Coleașă

Taine au continuat aniversarea a 20 de ani de la apariția albumului Cealată Parte, pe care l-au cântat integral. Un material seminal pentru scena românească, anii au fost blânzi cu el, ceea ce îi demonstrează relevanța și a fost primit cu entuziasm nu doar de fanii de acum două decenii.

Photo by Adrian Coleașă

Dihotomia costumelor office și a doomului operatic funcționează eficient pe multe niveluri. Hamferð, celălalt nume important al metalului feroez, au adus o notă de exotism al cotidianului transpus în context de o eficiență imparabilă. Muzica putea să vorbească și singură, foarte bine și foarte tare, dar imagistica a funcționat implacabil. Să nu judecăm o carte după copertă, dar nici coperta după conținutul cărții. În plus, au ținut să îl aibă pe scenă pe Costin Chioreanu, pictând live alături de unii dintre artiștii săi preferați.

Photo by Adrian Coleașă

Ancient sunt o trupă istorică de black metal din toate punctele de vedere. De fapt trupa este vocalul multiinstrumentist Zel (cunoscut ca Aphazel până la convertirea sa la creștinism din 2011), cel care a înființat-o în 1992 în Bergen. Rupt de poveștile infame ale vremii și datorită faptului că au fost semnați relativ repede de Metal Blade și transpuși într-un context internațional de Zel, Ancient păstrează o aură de capsulă a timpului, evoluția artistică rămânând între niște coordonate tributare exclusiv scenei norvegiene, oricare ar fi fost teritoriul stilistic, de la raw black metal la nordic/atmospheric.

Photo by Anca Coleașă

A Pale Horse Named Death au fost cu siguranță una dintre atracțiile majore ale serii. Eu cel puțin m-am simțit copleșit de simpla idee de a avea jumătate din Type O Negative în față. Sal Abruscato (fondatorul APHND, dar și membru fondator Type O Negative și Life Of Agony) a trecut la voce și chitară, iar la tobe i-a luat locul (ca și în trecutul îndepărtat) fostul său tehnic, Johnny Kelly.

Comparațiile cu Type O Negative sunt inevitabile, dar APHND are propria personalitate gotică, dar foarte doomy și uneori chiar cu accente ce amintesc de nume ca Alice In Chains. O încântare și nu pot decât să le dau dreptate, “sfârșitul nu a sunat niciodată atât de splendid”.

Photo by Adrian Coleașă

Dark Tranquility au ocupat scena cu aplombul dat de o experiență ce deja depășește trei decenii. Mikael Stanne a condus showul cu nonșalanța unui rockstar autentic, secondat dinamic de trupa de turneu. Niklas Sundin a rămas acasă (în decembrie a și anunțat primul său album solo, Mitochondrial Sun, ce va apărea pe 22 februarie la Argonauta Records), iar chitariștii live au fost Johan Reinholdz (Andromeda, NonExist, Skyfire) ș Christopher Amott (Arch Enemy, Armaggedon).

Recunosc că nu am văzut des trupe care să cânte cu atâta bucurie, împărtășită deplin, la un nivel peste cel declarativ, cu fanii deveniți un organism unitar. Setul a bifat întreaga discografie a trupei, insistând pe ultimul lor album, Atoma, iar bisul a fost deja obișnuitul (și așteptatul) Misery’s Crown. Un album nou (al 12-lea) era anunțat în pre-producție încă din vara anului trecut, așa că sper să îi revedem curând în turneul de promovare aferent.

Adrian Coleașă

Metal Gates Festival 2019 a fost prezentat de Final Step Productions.

Cele două galerii foto ale zilei sunt disponibile la https://tinyurl.com/rb6nxd6 și la https://tinyurl.com/sudw8v8.