Jimmy Rogers, departe de umbra lui Muddy Waters

Unii chitariști au rămas cunoscuți prin asocierea cu mari nume. Când spun Hubert Sumlin, întotdeauna mă voi gândi la Howlin’ Wolf. Nu este cazul lui Jimmy Rogers.

În pofida unui CV de blues dramatic de impresionant, Rogers va rămâne mereu doar propria lui persoană.

Născut în 1924 ca James A Lane a cântat cu marii blues-ului din Deltă (inclusiv un anume Robert Lockwood Jr, singurul elev direct al lui Robert Johnson) vocal, la muzicuță sau la chitară,  înainte de se muta la Chicago în anii ‘40.

A făcut parte din prima trupă a lui Muddy Waters, alături de Little Walter, cei cunoscuți și ca The Headcutters/The Headhunters din cauza practicii de a apărea în timpul concertelor altor trupe locale, a-i înfrunta (nu doar muzical, de destule ori) și a le fura cântările.

Chiar dacă a avut și hit-uri solo, ca That’s Alright sau Walking By Myself (căruia Gary Moore i-a adus o popularitate enormă), dar a rămas alături de Muddy Waters până în 1954 și a fost dintre cei care au definit sunetul ce va fi numit mai târziu Chicago Blues.

A continuat să scoată piese de succes, împreună cu Little Walter și Big Walter Horton printre alții, dar pe măsură ce interesul în blues scădea s-a domolit și activitatea sa muzicală, până la oprirea completă.

1971 îl va găsi pe scenă din nou ca muzician profesionist cu normă întreagă, pentru varii turnee europene, apoi cu ocazia reuniunii cu Muddy Waters (în 1977), dar de-abia în 1982 va avea din nou o carieră solo în adevăratul sens al cuvântului.

Ne-a părăsit în 1997 din cauza unui cancer la colon, dar este departe de a fi fost uitat. Moștenirea lui este dusă mai departe de fiul său, Jimmy D Lane, chitarist, producător și inginer de sunet.