James Cotton, 1935–2017

Pe 16 martie, la 81 ani, ne-a părăsit James Cotton, una dintre legendele blues-ului postbelic, unul dintre pionierii muzicuței ca instrument esențial al bluesului modern.

Importanța sa ca muzician nu poate fi subestimată, dincolo de multitudinea de premii decesul său fiind comemorat în plenul Congresului Statelor Unite de către reprezentantul de Tennessee, Steve Cohen.

James Cotton, by Jason Marck

Photo by Jason Marck, courtesy of Alligator Records

Născut în Tunica, Mississippi, a devenit interesat de blues ascultându-l la radio pe Sonny Boy Williamson II (Rice Miller).

Orfan de la nouă ani, Cotton a găsit mai mult decât un mentor în Williamson și și-a început cariera profesională de la această vârstă foarte fragedă.

Nu a trecut mult și, la începutul anilor ‘50 și-a câștigat locul în trupa lui Howlin’ Wolf, la deja matura vârstă de 15 ani. Primele piese solo le-a înregistrat la Sun Records, în 1953 și 1954.

Abordat de Muddy Waters în Memphis, a cântat cu el timp de 12 ani, deși Little Walter este cel care apare pe majoritatea înregistrărilor lui Muddy până în 1958.

Oricât de flatantă și inspirațională ar fi fost colaborarea cu Waters, James Cotton era un lider înnăscut, iar 1967 a consemnat consacrarea sa ca atare. Generația hippie îmbrățișa bluesul și pe lângă activitatea cu propria sa trupă, James Cotton a colaborat cu multe nume esențiale – Janis Joplin, Grateful Dead, Led Zeppelin, Santana, Steve Miller, Paul Butterfield, Mike Bloomfield, Freddie King, BB King…

În 1977 a câștigat un Grammy pentru Hard Again, un album ce îi reunea pe Cotton, Muddy Waters și Johnny Winter. Au urmat și alte nominalizări, iar în 2006 a fost introdus în Blues Hall Of Fame.

În anii ‘90 a luptat cu un cancer de gât, care nu a reuși să-i încetinească deloc activitatea.

În 2013, Alligator Records îi publica ultimul album de studio cu material original, Cotton Mouth Man. Invitați pe album au fost prieteni și fani ai săi precum Warren Haynes, Gregg Allman, Joe Bonamassa

Pe 16 martie 2017, la 81 de ani, a murit de pneumonie într-un spital din Austin, Texas.

I s-a spus Superharp. Cu siguranță instrumentul nu ar fi fost ceea ce este astăzi fără contribuția lui James Cotton. Ierarhiile artistice sunt stupide, dar mulți spun că James Cotton a fost cel mai strălucitor exponent al muzicuței blues.

Odihnește în pace, James Henry Cotton!

Adrian Coleașă

Anunțuri

Timpurile s-au schimbat pentru Ronnie Baker Brooks

Născut în Chicago în 1967, Ronnie Baker Brooks a început să cânte la chitară de la șase ani. De la nouă ani cânta deja în trupa tatălui său, Lonnie Brooks, trupă în care a devenit oficial membru din 1986, după terminarea liceului.

Ronnie Baker Brooks, by Paul Natkin

Photo by Paul Natkin, courtesy of Mascot Label Group

Un respectat cântăreț și chitarist de cluburi (și nu numai), cariera sa solo a început în 1998, an în care Watchdog Records i-au scos și primul album, Goldigger, produs de Janet Jackson. Da da, acea Janet Jackson.

Au urmat alte două albume, Take Me Witcha (2001) și The Torch (2006).

În 2012, ziariștii muzicali specializați în blues îl declarau membru al “aristocrației blues-ului”, promotor al Chicago blues și al unui sunet unic ce îl plasează printre moștenitorii de drept al unor Willie Dixon, Buddy Guy, BB King, Luther Allison sau tatăl său.

Pe 20 ianuarie, aproape ca un cadou de ziua sa (care e pe 23) a apărut Times Have Changed, primul său album după mai bine de zece ani și primul album pentru Provogue/Mascot Label Group.

Pentru înregistrări, a lucrat cu Steve Jordan, cunoscut pentru munca sa cu nume precum Keith Richards, Stevie Wonder, Eric Clapton sau John Mayer, care a ales Memphis și Nashville pentru studiourile și muzicienii pe care îi dorea ca și colaboratori.

Iar lista colaboratorilor și invitaților se citește ca un whos who al nobilimii blues și soul – Lonnie Brooks, „Big Head” Todd Mohr, Bobby “Blue” Bland, Steve Cropper, Angie Stone, Eddie Willis, Al Kapone, Felix Cavaliere, Lee Roy Parnell…

Din cele unsprezece piese de pe album, pe lângă materialul original, se găsesc și cover-uri, unele ale unor hituri (Give Me Your Love, a lui Curtis Mayfield), altele surprinzătoare, dar inspirate (Twine Time, Alvin Cash).

Intenția declarată a lui Brooks este să fie un pod între generațiile vechi și cei tineri. Cu Time Have Changed părerea mea este că a reușit.

Bine ai revenit Ronnie Baker Brooks, la mulți ani!


Jimmy Rogers, departe de umbra lui Muddy Waters

Unii chitariști au rămas cunoscuți prin asocierea cu mari nume. Când spun Hubert Sumlin, întotdeauna mă voi gândi la Howlin’ Wolf. Nu este cazul lui Jimmy Rogers.

By Phil Wight (http://www.flickr.com/photos/neverslim/1212166619/) [CC-BY-2.0 (http://creativecommons.org/licenses/by/2.0)], via Wikimedia Commons

În pofida unui CV de blues dramatic de impresionant, Rogers va rămâne mereu doar propria lui persoană.

Născut în 1924 ca James A Lane a cântat cu marii blues-ului din Deltă (inclusiv un anume Robert Lockwood Jr, singurul elev direct al lui Robert Johnson) vocal, la muzicuță sau la chitară,  înainte de se muta la Chicago în anii ‘40.

A făcut parte din prima trupă a lui Muddy Waters, alături de Little Walter, cei cunoscuți și ca The Headcutters/The Headhunters din cauza practicii de a apărea în timpul concertelor altor trupe locale, a-i înfrunta (nu doar muzical, de destule ori) și a le fura cântările.

Chiar dacă a avut și hit-uri solo, ca That’s Alright sau Walking By Myself (căruia Gary Moore i-a adus o popularitate enormă), dar a rămas alături de Muddy Waters până în 1954 și a fost dintre cei care au definit sunetul ce va fi numit mai târziu Chicago Blues.

A continuat să scoată piese de succes, împreună cu Little Walter și Big Walter Horton printre alții, dar pe măsură ce interesul în blues scădea s-a domolit și activitatea sa muzicală, până la oprirea completă.

1971 îl va găsi pe scenă din nou ca muzician profesionist cu normă întreagă, pentru varii turnee europene, apoi cu ocazia reuniunii cu Muddy Waters (în 1977), dar de-abia în 1982 va avea din nou o carieră solo în adevăratul sens al cuvântului.

Ne-a părăsit în 1997 din cauza unui cancer la colon, dar este departe de a fi fost uitat. Moștenirea lui este dusă mai departe de fiul său, Jimmy D Lane, chitarist, producător și inginer de sunet.


Right Place, Wrong Time: Otis Rush

Câțiva ani mai devreme și poate statutul lui Otis Rush ar fi avut astăzi alte dimensiuni. Sau poate că nu.

Ceea ce nu l-a împiedicat în vreun fel să fie o influență recunoscută de bluesmeni albi precum Mike Bloomfield și Eric Clapton și să i se atribuie o întreagă subdivizune a sunetului de Chicago, și anume West Side Chicago Blues.

Photo: Svein M Agnalt

Mutat în Chicago în 1948, și-a făcut un nume în cluburile din oraș și prin single-urile scoase de Cobra Records până în 1959, când aceștia au dat faliment. O perioadă care a dat hituri clasice, scrise de Rush sau de Willie Dixon, precum I Can’t Quit You Baby, Double Trouble sau All You Loving (I Miss Loving).

Anii ‘60 l-au găsit trecând pe la mai multe case de discuri, inclusiv Chess, dar și în turneu în Statele Unite și Europa. Muzicienii albi, recunoscători, își aduceau eroii de culoare în fața unui public larg, care de-abia descoperea genul. Inclusiv la el acasă, pentru că segregarea muzicală a fost la niveluri inimaginabile astăzi.

Mourning In The Morning, din 1969, co-produs de Mike Bloomfield, a fost primul album pentru Rush și aducea un sunet nou, o fuziune de soul, blues și rock. Da, primul album, deoarece până atunci nu scosese decât single-uri și o compilație (la Chess) împreună cu Albert King. La înregistrări a participat un alt mare chitarist alb, pe numele său Duane Allman.

În 1971 a înregistrat Right Place, Wrong Time. Capitol Records au refuzat să-l scoată și n-a apărut până în 1976, după ce Rush cumpărase drepturile pentru el de la casa de discuri. Albumul refuzat a dobândit între timp o reputație solidă, ca având cele mai bine lucrări ale lui Otis Rush, din toate timpurile.

Anii ‘70 nu au fost o fericire pentru blues, considerat deja un gen învechit inclusiv de publicul de culoare, iar la sfârșitul deceniului Otis Rush încetase complet orice activitate, live sau de studio.

Din fericire, anii ‘80 au adus un blues revival alimentat în primul rând de apariția fenomenală a lui Stevie Ray Vaughan. Odată cu valul, a revenit și Rush, chiar dacă mai mult live.

Primul album de studio după mai bine de 16 ani, Ain’t Enough Comin’ In, apărea de abia în 1994, iar în 1999 lua și singurul său Grammy, la categoria Best Traditional Blues Album, pentru Any Place I’m Goin’, din 1998.

Din păcate, acesta probabil că va rămâne și ultimul său album de studio, în 2004 suferind un atac cerebral care l-a împiedicat să mai aibă orice fel de activitate muzicală.

Otis Rush nu a fost un artist un artist prolific. În mai bine de jumătate de secol, nu ne-a lăsat decât vreo 14 albume (dintre care 5 live), vreo 12 single-uri și câteva compilații. Totuși, importanța sa este indiscutabilă și își merită cu prisosință propriul capitol în stufoasa istorie a blues-ului.


"I Am The Blues"–Willie Dixon

Și chiar este unul dintre puținii îndreptățiți să afirme așa ceva.

Willie Dixon

Photo: Brian McMillen

Născut în 1915 în Vicksburg, Mississippi, în 1915, Willie Dixon este recunoscut (alături de Muddy Waters), ca cel care a creat sunetul postbelic a ceea ce a devenit Chicago Blues.

Încă și mai mult decât Waters, este probabil cel mai important dintre creatorii catalogului de blues modern.

Muzician, vocalist, compozitor, aranjor și producător, Willie a scris cântece preluate apoi de muzicieni din diverse genuri și diverse epoci. Pentru că influența lui nu s-a limitat strict la genul care l-a consacrat, ci a fost și o verigă importantă între blues și rock’n’roll.

În anii ‘50 a fost cel care a dat hituri unor bluesmeni ca Muddy Waters, Howlin’ Wolf, Little Walter, Otis Rush, Sonny Boy Williamson, Memphis Slim, Jimmy Rogers, Magic Sam sau Buddy Guy, dar și unor Chuck Berry sau Bo Diddley, care făcuseră pasul spre rock’n’roll.

Din anii ‘60, noi valuri de muzicieni i-au preluat piesele și i-au adus numele în atenția unei audiențe mondiale – Bob Dylan, Cream, Jeff Beck, The Doors, Jimi Hendrix, Rolling Stones, Led Zeppelin…

De Led Zeppelin se leagă de altfel și una dintre cele mai mari bătălii pe care le-a purtat pentru drepturile sale de autor. Încheiată în afara tribunalului în 1987, gura târgului spune că rezultatele au fost compensații de ordinul a milioane de dolari pentru folosirea neautorizată a muzicii sale în Bring It On Home, ca și a versurilor sale din You Need Love (din 1962) în Whole Lotta Love.

S-a stins în 1992, dar moștenirea sa a rămas vie. Hoochie Coochie Man, I Just Want To Make Love To You, Little Red Rooster, My Babe, Spoonful, I Ain’t Superstitious, I Can’t Quit You Baby, I’m Ready, You Shook Me… atâtea și atâtea piese devenite clasice ale modernității.

Berlin Jazz Festival 1977