AG Weinberger – Late Summer Green Go 2.0

Green Hours, sâmbătă seara. La doi pași de o piață ticsită în care se lansează “ca la piață” ceva brănduit cu mult roz.

Să scriu că am descoperit un AG pe care nu îl cunoșteam? Nu cred că oamenii se pot schimba fundamental și că subit pot scoate din neant o fața nou-nouță. Cred în schimb că dacă ne arată o latură necunoscută nouă, aceea a existat dintotdeauna acolo.

Să scriu că rareori m-am simțit atât de bine și de inclus în ceea ce s-a întâmplat? Ieșisem la un concert și o bere cu prietenii; m-am trezit într-un spațiu intim, prietenos și curat. Circa optzeci de oameni au împărțit un moment unic în acel spațiu. Un moment care nu a putut fi stricat nici măcar de bubuiturile grobiene ale artificiilor trase de la doi pași.

Ce s-a întâmplat de fapt acolo? S-au spus povești și s-au cântat cântece. Aproape numai coveruri, nu toate blues așa cum mă așteptam. De la King Bee la Help!, de la Dr John la Bob Marley, Stevie Nicks și Neil Young… Aș putea înșira tot setlistul, dar cumva mi se pare inutil. Când cineva reușește să te agațe cu o piesă care în original nu ți-a spus prea multe sau chiar nu ți-a plăcut, acea interpretare își transcede condiția de cover și devine proprietatea spirituală a celui ce i-a dat noile haine. Asta mi s-a întâmplat sâmbătă seara cu Dr John sau Neil Young care n-au fost vreodată printre preferații mei.

Dincolo de repertoriu, a fost o seară 100% AG. A spus povești, cu vorbe sau cu muzică și m-a făcut să mă simt iarăși copilul care descoperea fascinat muzica și instrumentele care o produc. Pentru asta nu pot decât să îi mulțumesc smerit și îndrăznesc să cred că într-o măsură mai mică sau mai mare cu toții am simțit același lucru. M-a făcut să mă simt special și mai bun.

Nu toate poveștile spuse au fost simpatice și drăguțe, dar toate au fost adevărate. Inclusiv reflecțiile cu gust amar asupra condiției artistului în general și la noi în special.

Am descoperit cea mai profesionistă atitudine pe care am văzut-o vreodată în țară. Da, artiștii nu trăiesc cu aer și nu cântă în public doar de plăcere. Da, este foarte normal să spui “astea sunt flyer-ele pentru lecțiile mele de chitară și acolo găsiți CD-urile mele după concert”. Da, asta este normalitatea, a început să apară și sper să o văd din ce în ce mai des.

Mai mult, am văzut un artist care crește și promovează următoarea generație. O altă surpriză a serii a fost David Ștef, despre care sunt sigur că vom auzi tot mai des în viitorul apropiat.

“În seara aceasta aici s-a spus doar adevărul, din punctul meu de vedere”. Așa a încheiat AG și singura mea observație este că în acea seară s-a spus doar adevărul. Punct.

În final, am și eu o poveste. Într-o seară ploioasă (așa cum poate să plouă doar în Seattle), am intrat într-un club de blues numit “Highway 99” împreună cu un coleg. Clubul aproape gol găzduia întâlnirea Washington Blues Society. Văzându-ne singuri la bar și vorbind într-o limbă străină, președintele societății s-a apropiat de noi și ne-a întrebat de unde suntem. Auzind răspunsul “Romania”, s-a luminat la față. “Romania? I know Romania. Attila Weinberger, Attila The Hun. He played here”.