Seasick Steve, poveste contemporană
Postat: 17/09/2014 Înscris în: Muzică | Tags: blues, blues rock, boogie, folk, seasick steve Scrie un comentariuS-au scris multe când a apărut sub reflectoare Seasick Steve. S-a creat o întreagă poveste despre viața lui de homeless descoperit în timp ce își exprima pe străzi talentul autentic dar neșlefuit cu o chitară cu cu trei corzi lipită cu bandă adezivă.
Nu chiar neadevărat, pentru că Steven Gene Wold a fugit de acasă la 13 ani ca să scape de abuzurile tatălui vitreg și a vagabondat până la începutul anilor ‘70. În același timp, din anii ‘60 a început să lucreze ca inginer de sunet și ca muzician de turneu și de studio, printre prietenii săi fiind și staruri ca Joni Mitchell. În anii ‘80 și ‘90 a produs artiști indie, printre care și albumul de debut Modest Mouse. Primul album al său, Cheap, a apărut de-abia în 2001, în Norvegia, alături de The Level Devils, iar albumul său solo de debut, Dog House Music, a ieșit în 2006, susținut de un prieten DJ la un radio londonez. A fost momentul exploziei, care l-a luat și pe Steve prin surprindere. Marea Britanie a adoptat instantaneu acest bluesman american acum septuagenar ce pare întruchiparea autenticității. Autenticitate susținută și de instrumentele primitive pe care le folosește – chitare făcute din cutii de trabuce, din capace de roți sau care par pur și simplu recuperate de la gunoi. De atunci, Steve a ajuns un star (mai ales pentru britanici), a scos încă patru albume de studio, două compilații și un EP, în timp ce apărea pe scenele marilor festivaluri europene și la toate marile show-uri de televiziune, de la Jools Holland la Top Gear. Cel mai nou album este de anul trecut și se numește Hubcap Music. La înregistrări a participat John Paul Jones (da, acel John Paul Jones de la Zeppelin) și musafiri precum Jack White. Nu a repetat succesul celor anterioare (I Started Out With Nothin And I Still Have Most Of It Left din 2008 a fost declarat platină în UK, de exemplu), iar Seasick Steve a rămas un fenomen pur european. Poate că primitivismul său și-a atins limitele comerciale. N-aș paria pe asta, tot sunt curios ce va scoate în continuare.
Canned Heat: Iar la drum, la drum, la drum
Postat: 11/03/2011 Înscris în: Instrumente, Muzică | Tags: blues, boogie, canned heat, cry baby, cyndi lauper, katie melua, on the road again, pop, rock, wah Scrie un comentariuAm căutat și am găsit. Canned Heat e un combustibil solid, alcool gelificat cu parafină, folosit la încălzitul mâncării. Că despre trupa Canned Heat mai auzisem.
Păreau să fie pe drumul cel bun către înălțimile rarefiate ale celebrității și totuși nu le-au atins niciodată. Au cântat la marile festivaluri ale momentului lor (Monterey, Woodstock), i-au adus pe alții sub lumina reflectoarelor (Albert Collins, de exemplu), au înregistrat o gramădă de albume. Și n-au ajuns staruri. Mai rău, au fost folosiți și ca pool de recrutare de John Mayall, de exemplu. La Canned Heat i-a găsit pe unii ca Harvey Mandel și Walter Trout.
“On The Road Again” este o adaptare a unui cîntec din 1953 al lui Floyd Rose, la rândul lui adaptare a unui blues din 1928, al lui Tommy Johnson. Pfff, complicat.
A fost preluat de mulți, ba în studio, ba live, una dintre cele mai noi versiuni fiind a simpaticei tuturor, Katiusha Melua, pentru albumul din 2005, “Piece By Piece”.
În cazul în care s-a oripilat cineva, Cyndi Lauper a scos anul trecut un album de blues, da, da. “Memphis Blues” îl cheamă și a fost nominalizat la Grammy. Mie nu mi-a plăcut ce am ascultat de pe el, da’ poate că bluesul devenit trendy și încă n-am aflat.
By the way, Canned Heat încă există (chit că schimbările de personal acoperă un cerceaf întreg). Oare chiar or să aibă ghinion până la sfârșit? Care sfârșit sigur o să-i prindă pe drum, la pariu.
* * *
A apărut un documentar foarte simpatic, “Cry Baby – The Pedal That Rocks The World”. Exact despre ceea se spune în titlu, pedala wah. Filmul poate fi vizionat, gratuit, liniștit și nu neapărat în liniște pe site-ul său propriu.
E acolo și un concurs, organizat de Dunlop. Inițial am fost iritat că nu pot participa decât americanii. M-am mai gândit puțin și am decis că oricum nu vroiam să câștig o pedală cu 5500 de cristale Swaroswky pe ea, ar fi fost prea penibil.

