Caro Emerald, mărțișoare la Sala Palatului

Emerald Island Tour a ajuns și la București pe 28 februarie, găzduit de Sala Palatului, iar Caro Emerald a urcat din nou pe o scenă din România la șase ani după participarea la B’estfest 2012, într-un show plasat sub semnul Mărțișorului iminent.

Irina Rimes, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Irina Rimes a deschis seara. Reprezentantă a unui curent muzical deja bine definit, venit de dincolo de Prut, educat și profesionist, ce a luat pe sus peisajul pop autohton, a fost bine primită de spectatori (deși, aparent, mulți nu știau că va exista un artist în deschidere). Susținută de o trupă live cu valențe foarte rock și debordând de energie, a făcut mult mai mult decât să bifeze o introducere la ceea ce urma. Un singur bemol pentru lipsa cvasi-completă a dialogului cu sala, dar probabil se va rezolva în timp.

Caro Emerald, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Caro Emerald este un exemplu bun despre rolul pe care șansa îl poate juca într-o carieră de succes. Angajată în 2007 ca și cântăreață pentru un demo al unei piese scrise de Robin Veldman, Vincent DeGiorgio și producătorii Jan van Wieringen și David Schreurs, stilul său jazzy va fi atât de potrivit cu piesa încât Back It Up a fost atât de bine primit la lansare, în 2009, încât va avea imediat o urmare, un hit și mai mare, A Night Like This și apoi de albumul de debut, Deleted Scenes From The Cutting Room Floor, în ianuarie 2010.

Timpul a trecut, premiile s-au acumulat, succesul s-a manifestat sub toate formele iar Caro Emerald a devenit rapid o figură de primă importanță a electro swing-ului, parte a revival-ului swing început în anii ‘90.

Caro Emerald, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Miercuri seara, pe scena Sălii Palatului a urcat un artist de mare succes, într-o etalare de arome muzicale ce au adus în actualitate un univers fantastic ancorat într-o perioadă bine definită a secolului trecut, cu referințe mergând de la Cab Calloway și Glen Miller, de la mambo, rumba și jazz manouche până la exotica anilor ‘50 – ‘60, o desfășurare cinematică care s-ar fi potrivi de minune în paradigma unui Terry Gilliam, de exemplu.

Cei șapte oameni din spatele artistei au ținut cu succes locul unui big band și mai mult decât atât. Instrumentiști excepționali, au demonstrat și un showmanship desăvârșit, parte integrantă a unui spectacol complet ce a înglobat atât piese din cele două albume, Deleted Scenes From The Cutting Room Floor și The Shocking Miss Emerald, cât și din Emerald Island, EP scos special în martie 2017 pentru a susține turneul curent.

Caro Emerald, by Anca Coleașă 2018

Photo by Anca Coleașă

Până la coadă, într-o seară extrem de reușită, singurele reproșuri le pot aduce doar publicului. Pot să înțeleg că nu ai aflat că mai există un artist în deschidere și asta te ia prin surprindere, dar nu pot înțelege meltenismul urletelor (totuși izolate) “ieși de pe scenă, o vrem pe Caro”. Până la urmă dacă ești atât de hotârât să nu asculți ceva nou și să nu-ți placă orice ar fi, poți să ieși pe hol la un suc sau până afară la o țigară. Și apropo de sucuri, cafele și popcorn, merita văzut și peisajul tapisat cu gunoaie de după spectacol.

Altfel, nimic neobișnuit. Oamenii s-au distrat interior, au aplaudat politicos și s-au lăsat rugați să danseze până cu două piese înainte de bis. Nu că nu și-ar fi dorit, dar cu expresia corporală stăm mai prost. Poate ne-om dezinhiba vreodată și generațiile viitoare vor învăța să se bucure mai liber și mai expansiv. Ceea ce s-a întâmplat până la urmă, dar merita din plin să fie așa de la cap la coadă.

Setlist:
Intro
Riviera Life
Back It Up
Tangled Up
The Maestro
Stuck
Dr. Wanna Do
Tahitian Skies
The Ghost Of You
Quicksand
Never Ever
Caravan
Absolutely Me
You Don’t Love Me
Just One Dance
Liquid Lunch
That Man
Nature Boy
A Night Like This
Whatchugot

Galeria foto este disponibilă atât aici, cât și pe pagina autoarei, aici.

Adrian Coleașă

Reclame

BØRNS lansează albumul „Blue Madonna”

BØRNS, băiatul cu alură misterioasă, desprins parcă din poveștile fantastice ale lui Lewis Carroll, a lansat cel de-al doilea album de studio din carieră, „Blue Madonna”. Pe material se regăsesc și cele patru single-uri deja lansate de artistul de doar 26 de ani – „Faded Heart”, „Sweet Dreams”, „I Don’t Want U Back” și „God Save Our Young Blood”, o colaborare cu Lana del Rey.

Borns

Deși „Blue Madonna” reunește aceleași sunete specifice de pop psihedelic ca „Dopamine”, primul album BØRNS (2015), cântărețul și compozitorul Garrett Borns a ținut să integreze în sound-ul noului material elemente surprinzătoare, precum înregistrări cu muzica bufnițelor și greierilor din zona orașului său natal, Grand Haven, Michigan. Vocea atipică a lui Garrett conferă materialului același aer visător, iar colaborarea excepțională dintre el și Lana del Rey pentru single-ul „God Save Our Young Blood” relevă cel mai mare grad de compatibilitate vocală.

Albumul „Blue Madonna” vine la pachet cu 12 fotografii ale lui Garrett ce pun accentul pe legătura aparte a artistului cu lumea modei.

Povestea ce stă la baza materialului „Blue Madonna” și-a găsit inspirația în literatura taoistă, în procesul continuu de căutare a nemuririi spirituale – „Să lucrez la acest album a fost mai mult o experiență religioasă.”, a declarat Garrett Borns. „Blue Madonna” nu este neaparat despre căutare, ci despre evoluție și despre experiențele acumulate în această călătorie afectivă.

Primul album BØRNS, „Dopamine”, a fost lansat în anul 2015 și include single-ul „Electric Love”, care a înregistrat peste 22 de milioane de vizualizări pe YouTube. BØRNS a ajuns și în România, în anul 2016, unde a reușit să electrizeze publicul festivalului Summer Well de anul trecut.

Albumul este disponibil online: https://umusic.lnk.to/bluemadonnaPR


NAVI – Songbird

NAVI nu este o debutantă, din contra. A scris pentru mulți artiști români, ca și în proiectul acustic pop Alexandra & Alec, dar proiectul său solo a pornit în 2012. Doi ani mai târziu au început să apară clipurile video, controversatul Picture Perfect, The Burning Process, Eyes Wide Shut.

Anul acesta a marcat debutul său discografic, Songbird, primul album pop scos de Electrecord după multă vreme.

NAVI - Songbird (Album Cover)

Eticheta auto-asumată este cea de indie pop, dar ambalajul poate induce în eroare. Mult electro pop, uneori dansant (The Backdoor), alteori beneficiind de o rară intervenție a chitarei electrice (The Burning Process), alteori piese aproape acustice, doar cu pian și voce (Eyes Wide Shut, Songbird) sau de-a dreptul dark (Shibari) albumul este mult mai divers decât poate părea la prima vedere.

Atmosfera este mereu dramatică, uneori de o fragilitate aparentă, dar cu o tensiune permanentă este creată de vocea expresivă scoasă (mai mereu) în față. Uneori îmi amintește de un Smoke City electro, alteori de o Florence and the Machine pop, dar acestea sunt doar repere personale și nu impactează receptarea unui album interesant, în care (aproape) fiecare poate găsi ceva care să-i placă

Iar Songbird nu este doar interesant, ci și extrem de bine distribuit, pentru că l-am găsit peste tot – în format fizic și electronic, pe BandCamp și iTunes, pe site-urile Amazon și altele, iar într-un spirit foarte indie este disponibil integral și pe YouTube.

Iar cel mai nou extras de pe album este My Diary, la care aștept și un clip.

Adrian Coleașă


Lecții cu Kirk: Crazy

Crazy, piesa scrisă de Willie Nelson în 1961, rămâne legată de interpretarea lui Patsy Cline, pentru care a fost un hit major în 1962.

Aranjamentul lui Kirk Lorange  este în G, în 12/8.

TAB | Partitură | Fișier GuitarPro


The Best Of David Gray

David Gray este mult mai cunoscut în România decât cred cei care nu îi introduc piesele în playlist-urile radio-urilor sau promoterii care nu l-au adus vreodată pe aici.

Deși a scos primul album, A Century Ends, în 1993, a trebuit să aștepte până la sfârșitul lui 1998 li cel de-al patrulea,  White Ladder, pentru a cunoaște succesul muncit din greu.

By (Kirk Stauffer) - Own work, CC BY-SA 3.0

Acuzat multă vreme că ar fi depresiv și deprimant, mi s-a părut întodeauna doar liniștit și liniștitor. Dar apele liniștite sunt adânci, nu așa se spune?

Despre albumul anterior de studio (al zecelea) am scris anul trecut. Mutineers, a fost un album pe care îl ascult cu plăcere și acum și va ma dura ceva până la următoarea apariție cu material 100% original. Între timp, în octombrie va apărea o compilație, The Best Of David Gray.

Acum câteva zile practic îi acuzam pe Placebo că scot încă o compilație inutilă, doar ca să mai facă niște bani. Gray e încă departe de ei în acest demers comercial dar mi se pare mult mai scuzabil, atâta timp cât (încă) nu a exagerat cu asta. În plus, îmi arog dreptul să mi se pară mult mai interesant și în general să rezonez mult mai bine cu mesajul său.

În concluzie, un best of și o ocazie bună de a-l descoperi pentru cei care nu-l cunosc, album asezonat cu două piese noi, Smoke Without Fire și Enter Lightly. Și poate-poate, până la urmă, vreodată, ajungem să-l vedem și pe la noi.