La mulți ani Buddy Guy!
Postat: 30/07/2014 Înscris în: Știri, Muzică | Tags: blues, buddy guy, chicago blues, soul Scrie un comentariuAstăzi, Buddy Guy împlinește 78 de ani. Ce pot spune despre el care să nu se fi spus deja de jde ori? Că a fost idolul lui Hendrix, idolatrizat la rândul lui de generații după generații de chitariști? Că este el însuși un volum separat în istoria blues-ului?
Iubit sau uneori contestat, este unanim respectat, atât de muzicienii și publicul hardcore de blues, cât și de cei de rock.
Pentru că, nu-i așa, bluesmanii cântă mereu până la capăt, anul trecut a scos un nou album, “Rhythm & Blues”. Al câtelea? Mie mi-au ieșit vreo 72 la număr, inclusiv compilații, live-uri și colaborări.
Nu pot să nu fac o mențiune specială pentru niște muzicieni legendari prezenți pe album, The Muscle Shoals Horns, o secție de suflători care au cântat pe sute de hituri soul, precum “When A Man Loves A Woman”, “Mustang Sally”, “Respect”, sau “Respect Yourself”.
Așa că, la mulți ani Buddy Guy, sper să ne bucurăm încă multă vreme de prezența ta printre noi!
Living proof
Postat: 21/01/2011 Înscris în: Muzică | Tags: blues, buddy guy, living proof Scrie un comentariuCe pot să spun eu despre Buddy Guy? Cel mai mare exponent al Chicago Blues în viață (poate cel mai mare și atât), cu o carieră profesională de peste 45 de ani, milioane de albume vândute, 5 premii Grammy, 23 de premii WC Handy Blues, influență majoră pentru Jimi Hendrix, Eric Clapton, Jeff Beck și Steve Ray Vaughan… Vorba lui, “I’ve been riding with kings and the Rolling Stones”.
Omul nu e o dovadă vie, e o bucațică de istorie muzicală pe două picioare. În vremurile lui de glorie, Jimi Hendrix își anula concerte ca să se poată duce sa-l vadă cântând. Încă sper, egoist, că o să trebuiască să anulez ceva relativ important ca să îl pot vedea în București. (hm, hm)
74 de ani este o vârstă de activitate normală pentru un bluesman. (Judas Priest vorbesc despre pensie la 60?) Dacă nu moare tânăr (în circumstanțe violente și de obicei misterioase), bluesmanul aparține unei specii care nu părăsește scena până în ultimul moment. Anul trecut la festivalul Crossroads, Hubert Sumlin cânta cu tuburile de oxigen în nas, în timp ce B.B. King era dus în cărucior până pe scenă. Când începeau să cânte uitau și de bătrânețe și de boli. Și ele de ei. Voodoo și elixirul tinereții?
La sfârșitul anului trecut Buddy Guy a mai scos un album (al 67-lea, dacă am numărat eu bine, inclusiv compilațiile și live-urile oficiale). Surpriza cea mai mare este chiar materialul, cântece proaspete și atemporale, cu mușchi și păr pe piept. Povești despre viața muzicianului pe drumuri și mulțumiri gospel-ish că a putut ajunge până aici. Nu că ar avea de gând să se oprească. Tot înainte, până la capăt.
Doi invitați de marcă pe album. Primul este Carlos Santana, mai rar alături de artiști de blues, cu toate că iubește genul și îi recunoaște influența (a apărut pe un alt abum clasic de blues, “The Healer”, comeback-ul lui John Lee Hooker; îl mai puteți vedea la Montreux, în 2004, alături de Buddy Guy, Clarence “Gatemouth” Brown și Bobby Parker). Al doilea, un alt monument cultural în viață, B.B. King.
Mama, când mă fac mare vreau să mă fac și eu Buddy Guy. Și ce îi pun lui în apă, să-mi pună și mie. Double on the rocks, please!
Midnight Burst 