Digitale și moka, reviste pentru cântăcioși

“Guitarist”, “Total Guitar”, “Guitar Techniques”, “Guitar World”, “Guitar Player”… Tuturor celor interesați de instrumente le plac. În cazul nostru, chitariști (scuze, asta mă interesa, după astea m-am uitat).
Mai un interviu, mai un review, mai o lecție… Tehnică, tehnici, istorie, actualitate și guitar porn. Cum să nu-mi placă?

Le-am văzut chiar și pe la chioșcurile noastre. M-am închinat creștinește la prețul afișat și am trecut mai departe.
Sigur, există varianta abonamentului. În pofida cârcotelilor și problemelor reale, poșta română nu mai e ce-a fost acu’ douăj’ de ani. Prin comparație, eu sunt mulțumit. Dar abonamentul costă.

Și totuși există alternative. Reviste doar în format digital. Gratis și bun, ce poți să ceri mai mult? Cu o singură condiție, o conexiune de internet, dar asta nu cred că mai e o problemă.
Lista de mai jos n-am pretenția că ar fi exhaustivă, la astea mă uit eu. Recunosc că nici la ele toate.

Favorita mea, Premier Guitar.

Premier Guitar

A fost primul exemplu de genul ei viabilă comercial. Da, este o revistă lunară clasică, cu editoriale, articole jurnalistice, review-uri, lecții, taburi etc etc. Acoperă toată gama uzuală de muzici, de la blues și country, la metal și jazz. Are și o versiune tiparită, dacă cineva chiar își dorește și așa ceva. Dar digitalul e baza. Se poate citi online, se poate downloada (PDF sau Google Gears, yuck!). Site-ul revistei nu o concurează, doar o completează, cu anunțuri, arhive, podcasturi și multe altele. Doritorii pot opta pentru newsletterul săptămânal, plus alte materiale. Mi se pare absolut impecabilă, peste ce-au ajuns suratele ei americane, “Guitar World” și “Guitar Player”. O singură chestie enervantă, concursurile lunare sunt doar pentru americani. Păi e frumos? Și noi suntem oameni, parol.

Numero dos ar fi fost Guitar Edge. Din păcate și-a încetat apariția exact acum. Anunțul a apărut pe pagina lor de Facebook aseară, de-abia ce-am reușit să evit dezinformarea. Păcat, era comparabilă cu Premier Guitar și mai avea și niște lecții absolut demențiale, care mă depășeau complet, de la unii precum Greg Koch sau John 5.

Nu-i nimic, una dispare, alta apare. Proaspătă și aburindă, numero tres, iGuitar/Guitar Interactive.

iGuitar

Recunosc că am apucat doar s-o răsfoiesc în fugă, dar pare mișto. E scoasă de Lick Library, un site care merită să fie verificat de orice chitarist, de orice nivel și orice gen. O singură observație. E în Flash și nu are opțiune de download (ca și răposata Guitar Edge). Deci trebuie să fii online ca să o accesezi. Nici opțiune de print n-are, hmm.

O mențiune specială pentru o revistă dedicată lecțiilor, Troy Stetina’s Digital Guitar Lesson Magazine (pfoai, lung mai e).

stetina

Pe lângă Stetina, un binecunoscut și  extrem de respectat profesor, mai ales când vine vorba despre metal și shredding (“Speed Mechanics for Lead Guitar” este un manual clasic al genului), particpă diverși prieteni ai lui, Mark Tremonti, Michael Angelo Batio…

Revistele “clasice” nu s-au grăbit să reacționeze. Singurele inițiative interesante vin de la Guitar Player, care oferă resurse gratuite pe site și, mai nou, își reeditează arhiva (Guitar Player Vault) în format digital și o oferă online (iar Flash, iar nu se poate downloada, dar are măcar opțiune de printare). Altfel, da, Guitar World are niste resurse online, dar variantele digitale ale revistei sunt disponibile doar abonaților.

După cum se vede, deocamdată e un fenomen american. Englezii de la Future Publishing (Guitarist, Total Guitar, Guitar Techniques….) nu se agită cu digitalizarea revistelor lor deocamdată. În schimb, se ocupă de portalul propriu, musicradar.com, ce îi are în grijă pe toți instrumentiștii, nu numai pe chitariști.

Nu sunt multe încă, dar sunt bune și merită verificate, cu siguranță fiecare va găsi ceva.

Lectură placută!


La mulți ani Florin Ochescu!

Nu o să mă apuc să compilez istoria lui Florin, a făcut-o Radu Lupașcu, în Arta Sunetelor. Atât istoria, cât și un interviu exhaustiv.

Faptul că nu are un siteweb  propriu, sau măcar o pagină pe Facebook, mi se pare absolut consistent cu el însuși. Nu pentru că ar avea vreo problemă cu tehnologia (din contră), doar cred că păcatuiește printr-un exces de modestie.

Photo Pro Guitar

A cântat pe primul disc pe care l-am cumpărat vreodată, “Puterea muzicii” – Progresiv TM. Ce mi-o fi venit să cumpăr așa ceva la frageda mea vârstă de atunci nu m-am dumirit nici până acum, dar încă mai țin minte pasaje din el.

Am crescut privindu-l pe scenă, alături de trupele prin care a trecut (aș zice chiar trupele pe care le-a marcat).

Este unul dintre cei mai normali oameni pe care îi cunosc, mereu amabil și ușor de abordat. E cam târziu să-l învețe cineva conceptele de fiță și show off. Dacă aveau pe ce să se prindă ar fi făcut-o, dar n-au avut nici o șansă.

Mereu curios și informat, orice conversație este un deliciu. N-o să-i aduc elogii despre cunoștințele și înțelegerea întregului fenomen muzical, nu numai al instrumentului preferat. În schimb, l-am urmărit absolut fascinat de destule ori, cântând, explicând, povestind… Dacă aș fi fost fotografiat, probabil că aveam expresia copilului ce tocmai l-a surprins pe Moș Crăciun în flagrant, desfăcând sacul cu jucării.

Mă bucur enorm că îl cunosc și sper din tot sufletul să îi pot ura la mulți ani, pe 9 februarie al multor ani de acum încolo. Mulțumesc frumos!

Una dintre (mult prea prea) puținele înregistrări disponibile public, alături de Nuțu Olteanu, Iulian Vrabete și Florin Ionescu.

Până unde mergem ca să facem un ban?

Nu, nu e vorba de nimic grav. Nici măcar de ceva ilegal. Dacă mă gândesc bine, nici imoral nu e. De fapt, e o chestie chiar mișto, nu știu de ce m-aș oripila. Doar că-mi pică mie cam strâmb. Asta e, poate am papilele gustative mai sensibile.

În categoria “chitariști celebri și chitarele lor la fel de celebre” există instrumente care au o notorietate proprie. Jimi Hendrix și Stratocasterul alb de la Woodstock, sau cel de la Monterey Pop Festival; Rory Gallagher și Stratocasterul său jupuit complet; SRV și cele Stratocastere (Number One, Lenny și Charly)… Chitare binecunoscute, recognoscibile instantaneu. Fiecare mare chitarist are măcar una pe care o știm cu toții.

Evident că Eric Clapton nu face excepție – “Brownie”, Fender Stratocaster cu care a înregistrat “Layla” (vândută la licitație, acum în colecția Experience Music Project Museum), “Blackie”, alt Stratocaster, chitara preferată din 1973 până în 1985 (vândută la licitație în 2004 pentru centrul Crossroads, cumpărată de Guitar Center cu $959,500) și multe altele.

Aceste chitare sunt unice. Evident că sunt dorite. Spre deosebire de operele de artă “clasice” (eu sunt dintre ăia pentru care un instrument este și o operă de artă), există un business foarte sănătos de clonare a acestor instrumente, oferite în ediții limitate. Nimic rău în asta, există o cerere, lucrurile sunt clare, nu e ca și cum ar oferi cineva o copie a  Mona Lisei pe post de original.

Să ne întoarcem la Clapton. Blackie a fost reprodusă și oferită într-o ediție limitată la 275 de exemplare. Foarte frumos, chiar Clapton a cântat pe una dintre aceste replici, la Royal Albert Hall, în 2006. Aș minți animalic să pretind că nu mi-aș dori una dintre ele.

Și totuși ce mi-a zgâriat neplăcut neuronul? Doamna de mai jos (chitarele, precum mașinile și bărcile sunt fete, de obicei).

Eric Clapton 1960 Les Paul

Aparent, nimic în neregulă. Gibson, cel de al doilea mare producător de chitare, a scos o reproducere a unui Les Paul 1960, chitara cu care Eric Clapton a înregistrat împreună cu John Mayall în 1966. Atunci când se scria pe ziduri “Clapton is God” și toți își doreau subit un Les Paul, ce nu se mai producea de șase ani din cauza succesului moderat (ca să fiu amabil) la cumpărători.

Don’t get me wrong, nu susțin vreun moment că n-ar fi o mare chitară. Din contra, este una din cele două care au creat toată industria, așa cum o știm astăzi. Ma rog, în cartea mea ar fi patru modele, dar nu discutăm acum.

Si totuși, care e problema? Da, domnul de acolo din spate, vă aud. Problema e că acea chitară a fost furată în 1966, pe când Clapton repeta pentru primul turneu Cream. Furată și n-a mai vazut-o nimeni de atunci. Nici nu s-a mai auzit ceva despre ea.

Și atunci, ce reproduce de fapt Gibson? Păi e simplu, un model Les Paul Standard din 1960. Ce legătură are cu chitara lui Eric Clapton din 1966? Păi nici una, doar același set de specificații generice. Nici măcar nu reproduce prea multe din modificările aduse de Clapton (îi scosese capacele dozelor, de exemplu).

Dar Clapton a fost de acord să îi fie asociat numele cu proiectul și iată rezultatul. Cât costă? Ieftin, de vară – 55 de exemplare, îmbătrânite (termenul consacrat e “relic”), semnate personal de domnu’ Eric, la $29,412 (prețul recomandat, MSRP), 95 de bucați doar “relic”, la $14,706 MSRP și 350 de bucăți noi-nouțe (VOS – Vintage Original Specifications), la doar $8,468 MSRP. În total, 500 de chitare pentru maximum $5,978,530 (prețul de stradă – din magazin – este mai mic, totuși).

Se vor vinde, la prețurile astea? Cu siguranța au dispărut deja din stocuri, deși au fost scoase în decembrie 2010.

În noiembrie 2010, Clapton apărea la Jools Holland show cu o colecție întreagă de chitare Gibson, inclusiv un Les Paul. Nu-l mai văzuse nimeni cu altceva decât Fender Stratocaster de vreo patruj’ de ani.

E ceva ilegal în povestea de mai sus? Sigur nu. Imoral? Nu, se știe exact despre ce e vorba și nimeni nu a mințit cu nimic. Doar eu cârcotesc că mi se pare cam meschin și aiurea. Dacă scoteau un Les Paul model Eric Clapton și atât (chiar la aceleași sume) nu aveam nimic de comentat. Poate chiar mi-aș fi dorit un exemplar. Așa, mi-a rămas un ceva ușor neplăcut în gât și parcă nu vrea să se ducă. Mi se pare complet inutilă referința la chitara înregistrată pe „Beano”. Vorba ceea, dacă poți să faci ceva, nu înseamnă că și trebuie s-o faci.

Dom’ Clapton, sir, zău că parcă nu era nevoie de asta.


De weekend – Rumble!

Bob Dylan a numit piesa “the best instrumental ever”, The Kinks, The Who și Jimmy Page au recunoscut că i-a influențat, am auzit-o pe coloana sonoră a “Pulp Fiction”, “Independence Day”, „It Might Get Loud” și a episodului pilot al “The Sopranos”.

Nu pot decât să-mi imaginez ce efect devastator a putut să aibă la lansare, în aprilie 1958. Părinții monstrului? Link Wray & His Ray Men.

Link Wray ne-a părăsit în 2005 (se născuse în 1929), dar a anunțat, cu volumul la 11, tot ce va deveni mai târziu heavy rock.


Vrea cineva să învețe chitară cu Steve Vai?

Citind un mail astăzi am avut o revelație minoră – datorită internetului, educația a devenit o ocupație lucrativă.

De la educația formală la micile cursuri de te miri ce, conținutul educațional a explodat.

Avantajele sunt ușor de văzut și nu au scăpat nici celor ce livrează, nici celor ce doresc să învețe ceva. Investitția inițială constă mai degrabă în dezvoltarea programei și conținutului, după care livrarea atinge orice colț de lume cu o conexiune la net și o audiență potențială limitată doar de lățimea de bandă.

Vrea cineva să urmeze online cursurile unui colegiu american? Se poate, la prețuri mult mai mici decât la fața locului, toate sunt la un click distanță (și un agree pentru debitarea cardului personal).
Am spus american, pentru că ei s-au mișcat mai repede; învățământul european, ca de obicei, e mai conservator.

Caută cineva un curs mega-ultra-specializat? Ce crezi, am gasit și d-astea, online.

Evident că sunt tot felul de poame în coșul ăsta; mai frumoase, mai sfrijite, unele mai exotice, altele chiar dăunătoare sănătății… E treaba fiecăruia să aleagă ce îi place și ce crede că i se potrivește. Dacă vrea să învețe, cu siguranță va găsi ceva potrivit.

Exemple, strigă cineva de acolo, de lângă taxatoare? Pai chiar întrebarea din titlu.
Răspunsul este, evident, DA.
La berkleemusic.com, ramura online a Berklee College Of Music din Boston, MA.
Ah, aud că decalajul orar nu e tocmai propice inspirației? Nu-i nimic,s-a deschis și filiala britanică, berkleemusic.co.uk. Cu aceeași programă.

Asta a fost din categoria fructe apetisante.

Din coșul “e cam exotic ce spune ăsta, da’ parcă sună interesant”, am găsit wholebrainguitar.com.
În două vorbe, a te antrena să fii ambidextru și multitasker dezvoltă mult mai multe decât am crede. Funcționează? Încă nu mă pronunț, de-abia m-am apucat.

Zău dacă nu începe să fie fun la școală. Și clopoțelu’ mi-l sun singur, cling cling!

PS: Serile următoare voi fi la cântări, prin oraș. Dacă voi rata vreuna din cele pe care mi le-am propus, pierderea mea și regrete.
Joi, în Mojo, sunt Up To Eleven și Marcă Înregistrată. Vineri, în Big Mamou, D.O.L.E. (Deacă Ochescu Lapi Experiment).