EVH: Mușcă?
Postat: 13/03/2011 Înscris în: Instrumente | Tags: chitara, evh, Fender, heavy, rock, van halen Scrie un comentariuEu aș zice că da; intră prin urechi si atacă direct interiorul.
Fenomenul modelelor “semnatură” a cuprins întreaga industrie producătoare de chitare și amplificatoare. Fiecare chitarist cunoscut are propriile modele, disponibile cât ține amorul contractual. Ca-n viață, unii sunt mai loiali, alții mai zburdalnici.
Eddie Van Halen a dus conceptul la un nou nivel. În 2007, alături de Fender, a lansat EVH, propria companie. Chitare, amplificatoare, accesorii, merchandising, are de toate (bașcheți cu dungulițe vrea cineva? avem!).
 |
|
Primele produse au fost Frankenstein, o replică a Stratocaster-ului mutilat de Eddie la începuturi. amplificatorul 5140III și diverse accesorii.
În scurt timp după acestea (dar după mai bine de 2 ani de r&d) a apărut și Wolfgang, chitara ideală în concepția lui Eddie.
Ce, cum, de ce și de ce ne-ar plăcea, explică Paul Riario, în review-ul făcut pentru Guitar World.
Wolfgang este un model produs în Statele Unite, cu reputația chitarelor făcute acolo, dar și cu prețul aferent.
Așă că a urmat un Wolfgang Special, made in Japan, la un preț mai accesibil. Tot Paul o testează, tot pentru Guitar World.
Nu sunt produse rezervate exclusiv fanilor lui Eddie Van Halen, ci chiar o companie de sine-stătătoare; o dovedește și lista artiștilor ce au adoptat deja produsele – Eric Peterson (Testament), Benji Madden (Good Charlotte), Orianthi, Joel Hoekstra (Night Ranger/Trans Siberian Orchestra), etc etc..
Și pentru că întreprinderea aparține familiei FMIC (Fender Musical Instruments Corporation), produsele EVH sunt distribuite în România de Pro Guitar.
Recorduri, piruete și căluți neascultători
Postat: 04/03/2011 Înscris în: Știri, Muzică | Tags: bad horsie, Berklee, cartea recordurilor, chitara, record, rock, Steve Vai Scrie un comentariuAm și eu un truism. Guinness World Records (fosta The Guinness Book Of Records, până în 2000) conține recorduri. Diverse. Mai rău, este ea însăși un record, ca cea mai bine vândută serie de carte cu copyright. N-am verificat dacă e trecut acolo și recordul lor însuși, dar nu m-ar mira, ar fi aproape normal.
Printre tot felul de stupizenii gen cine a mâncat cei mai mulți caltaboși în cel mai scurt timp stând pe vârfuri pe lame de ras, se mai nimeresc și chestii simpatice. Sau măcar interesante pentru unele segmente de public. Știm cine are cel mai lung concert rock (cu toate că unii participanți la eveniment, mai cârcotași, susțin și astăzi că mai mult s-a vorbit decât s-a cântat), nu mai știm cine are volumul cel mai la max în concert, că secțiunea asta s-a scos, cică e periculoasă (Gallows? ce căutau Gallows p-acolo?)…
Aseară, Berklee și Steve Vai și-au dat mâna încercând să stabilească un record de participare la o lecție online de chitară.
|
|
Am fost și a fost mișto. Scurt, la obiect, pentru toată lumea, de mega bun-simț. Nu știu încă dacă au stabilit recordul pe care și l-au propus, dar am văzut contorizați mai bine de 7100 de oameni care urmăreau transmisia. Deh, nu era meci, era școală. Era și o tombolă (încă mai e, până pe 17 martie). Exact aici.
Sper ca înregistrarea să fie postată și baftă la tombolă (inclusiv mie!!!).
Știu că nu e o informație la fel de interesantă precum cine a mâncat cele mai multe ouă crude fără să cotcodăcească, dar și recordul ăsta de lecție e cuminte acolo, nu deranjează masele, zău.
Justin, chitaristul roz
Postat: 03/03/2011 Înscris în: Muzică | Tags: chitara, chitarist, derrico, justin, Led Zeppelin, metal, pink, rock Scrie un comentariuNu, Justin nu se îmbracă în roz (si chiar dacă l-ar păli cheful, treaba lui). Doar că de cinci ani încoace este chitaristul lui Pink (pardon, cică se scrie corect P!nk). Și în buletin îl cheamă Justin Derrico.
O fi cool, n-o fi, da’ mie îmi place Pink, și ca prezență și ca prestanță și ca prestare. Mai ales că devine tot mai rock, n-o să mă mir dacă pe viitorul album e chiar hard’n’heavy, are temperamentul, gustul și livrarea potrivită genului.
Dacă nu mi-ar fi plăcut, l-aș fi ratat și pe Justin (alegerea lui ca și chitarist este o altă dovadă de bun gust a fetei). De la “Babe I’m Gonna Leave You”, cover de tot respectul al clasicului Zeppelin, până la piesele acustice, jos pălăria!
La sfârșitul anului trecut, Derrico a scos și primul album solo, instrumental, “Boldly Going Nowhere”.
Altceva decât ce face la job-ul de zi cu zi, să ridice mâna vă rog cel care zice că nu-i place. Aha, lăsați, discutăm mai tărziu, între patru ochi. Eu zic doar că he boldly goes somewhere.
Site-ul oficial – http://justinderrico.com/.
Concursuri și premii, de la nașu mare
Postat: 16/02/2011 Înscris în: Știri, Music Business | Tags: Berklee, chitara, concurs, Grammy, Guitar Idol, Larry Carlton, lectie, Steve Vai, Tak Matsumoto Scrie un comentariuGrammys sunt Oscarurile industriei muzicale (just in case, dacă citește cineva care n-a auzit până acum). Au fost înființate în 1958, pe 13 februarie s-a înmânat seria #53, pentru producțiile 2010 (hm, am socotit pe degete, n-au ieșit la număr, dar să-i cred pe cuvânt). Și au și ele o statuetă, evident.
Ca și în cazul Oscarurilor produc discuții,controverse, drame, dramolete, telenovele și altele, și altele.
Nu intru în amănunte, cine dorește să vadă câștigătorii și nominalizații, o poate face aici. Pentru unii m-am bucurat (Muse, “The Resistance”, la Best Rock Album, sau Buddy Guy, “Living Proof”, la Best Contemporary Blues Album), de alții m-am mirat (Paul MacCartney cu “Helter Skelter” la Best Solo Rock Vocal Performance, când printre nominalizații la aceeași categorie era și Robert Plant, cu “Silver Rider”), în fine.
Câștigător la Best Pop Instrumental Album a fost, neașteptat, “Take Your Pick”, al lui Larry Carlton și Tak Matsumoto.
Neașteptat, pentru că nu m-aș fi gândit vreodată să cataloghez ca “pop” un chitarist monstruos de fusion, precum Larry (pe Matsumoto nu-l ascultasem, parcă îmi aduc aminte să-l fi văzut într-o carte despre Gibson; în poza unei reclame pentru Les Paul).
Născut în 1948, Larry face parte din categoria chitariștilor larger than life, vorba ceea, de care masele largi nu au habar. Nu pentru că nu ar fi apărut și pe producții mainstream, pentru că a făcut de toate – jazz, smooth jazz, jazz fusion, pop, rock… A cântat până și cu vocea. Compozitor, inclusiv de muzică de film și televiziune, muzician de studio sau de concert, a produs sute de înregistrări anual, apariții live solo și în diverse companii, de felurite nuanțe muzicale (printre cele mai noi, alături de Steve Lukather sau Robben Ford).
În întreaga sa activitate, a primit 4 premii Grammy, și a fost nominalizat de 19 ori. Dacă publicul larg nu îl știe după nume, e clar cât de respectat este de industrie.
Pentru că am albumul și l-am tot ascultat cu plăcere, mi s-a părut bizară eticheta de “pop”. Când am văzut că la aceeași categorie fusese nominalizat și albumul lui Robby Krieger (da, chitaristul de la Doors) m-am mai liniștit. A propos, Best Pop Instrumental Performance a fost acordat(ă) lui Jeff Beck, pentru “Nessun Dorma”. Deh…
* * *
Din categoria “concursuri avem, doar să vreți să participați”, astăzi Guitar Idol, ediția a 3-a.
Organizat de Lick Library, sponsorizat de Marshall, PRS și Rotosound, concursul este deschis tuturor chitariștilor, din întreaga lume. Înscrierile se primesc până pe 30 aprilie, iar finala, live, se va desfășura la toamnă, în UK. Regulile sunt aici.
* * *
Last, but not least, pe 3 martie Berkleemusic și Steve Vai vor să stabilească un record pentru cea mai mare clasă de chitară online – http://www.berkleemusic.com/vai-live. Doritorii pot să trimită în avans și întrebări, Vai va răspunde la două dintre ele (pick me, pick me, pick me). Ah, da, lecția propriu-zisă este gratuită.
Mici și drăguțe
Postat: 13/02/2011 Înscris în: Instrumente | Tags: amp, chitara, Orange, portabil, Roland, Vox Scrie un comentariuSe dă una bucată chitarist electric, în ecosistemul său, zis și apartament de bloc.
Trebuie să se amplifice, să sune bine și să evite asediul vecinilor furioși, cu spume la gură, furci, torțe și chitanțe de la administrație.
Soluțiile sunt multiple. Poate să folosească un procesor (efecte multiple, modelări de varii amplificatoare…), poate să recurgă la soluții software… Toate bune și frumoase, orice e ok dacă rezolvă problema.
Mie totuși îmi plac lucrurile simple. Un amplificator micuț-drăguț, cu niște modelări de sunete clasice și câteva efecte des întâlnite, ușor de accesat și controlat, e exact ce a recomandat doctorul. Dacă poate fi luat în geantă și dus la focul de tabără, cu atât mai bine.
Evident că există. Maximum 3 W, în demo-ul de mai jos domnul de la Sweetwater, trece în revistă rapid trei exemple – Orange Micro Crush, Vox Mini 3 și Roland Micro Cube.
3 W nu pare mult, dar cei care cântă știu. Nu sunt pseudo-wați de combină audio, 5 W în casă deja devine prea mult (chiar și pe tranzistori, nu mai zic de tuburi).
Unde se găsesc?
Roland Micro Cube la Pro Guitar și Vox Mini 3 la M&C Music. Distribuția Orange pentru România este a unei firme din Ungaria, în magazine nu am văzut. Rămâne oricând Thomann ca alternativă (sau retailerul online preferat al fiecăruia).
Midnight Burst 