Astăzi bat la porțile raiului

Așa cum făcea Bob Dylan, în 1973. În coloana sonoră a filmului “Pat Garrett & Billy The Kid”. Și nu copii, n-a fost vreo chestie obscură, s-a vândut bine de tot.

După mai bine de 20 de ani, cu tata lui, a lu’ cântecu’

N-a trecut mult și, în 1975, Arthur Louis înregistra un cover reggae. Care apărea doar cu câteva săptămâni înaintea versiunii cu care am crescut, cea a lui Eric Clapton. Culmea, tot reggae, de mă face să mă întreb ce beau, mâncau și fumau toți în anul ăla.

Versiunea “mea”

Din 1987, Guns N’ Roses au început s-o includă în repertoriul de concert Și au dat drumul la două înregistrări înaintea celei “clasice”, de pe “Use Your Illusion II”. Anul era 1991, piesa își sărbătorea majoratul și era prezentată unei noi generații.

Foarte frumos și extrem de sănătos, inclusiv pentru conturile maestrului Dylan. Bravo lui, a avut un alt moment de genialitate. E ceva cu piesa asta, încă n-am auzit o variantă care să nu-mi placă, indiferent în ce stil era. Câte ceva pentru fiecare, poate chiar a bătut la porțile raiului și i-a suflat-o la ureche un înger tatuat.

PS: Alte variante, mai obscure, dar la fel de cool, sunt pe pagina de Facebook a blogului. Ca de obicei.


Până unde mergem ca să facem un ban?

Nu, nu e vorba de nimic grav. Nici măcar de ceva ilegal. Dacă mă gândesc bine, nici imoral nu e. De fapt, e o chestie chiar mișto, nu știu de ce m-aș oripila. Doar că-mi pică mie cam strâmb. Asta e, poate am papilele gustative mai sensibile.

În categoria “chitariști celebri și chitarele lor la fel de celebre” există instrumente care au o notorietate proprie. Jimi Hendrix și Stratocasterul alb de la Woodstock, sau cel de la Monterey Pop Festival; Rory Gallagher și Stratocasterul său jupuit complet; SRV și cele Stratocastere (Number One, Lenny și Charly)… Chitare binecunoscute, recognoscibile instantaneu. Fiecare mare chitarist are măcar una pe care o știm cu toții.

Evident că Eric Clapton nu face excepție – “Brownie”, Fender Stratocaster cu care a înregistrat “Layla” (vândută la licitație, acum în colecția Experience Music Project Museum), “Blackie”, alt Stratocaster, chitara preferată din 1973 până în 1985 (vândută la licitație în 2004 pentru centrul Crossroads, cumpărată de Guitar Center cu $959,500) și multe altele.

Aceste chitare sunt unice. Evident că sunt dorite. Spre deosebire de operele de artă “clasice” (eu sunt dintre ăia pentru care un instrument este și o operă de artă), există un business foarte sănătos de clonare a acestor instrumente, oferite în ediții limitate. Nimic rău în asta, există o cerere, lucrurile sunt clare, nu e ca și cum ar oferi cineva o copie a  Mona Lisei pe post de original.

Să ne întoarcem la Clapton. Blackie a fost reprodusă și oferită într-o ediție limitată la 275 de exemplare. Foarte frumos, chiar Clapton a cântat pe una dintre aceste replici, la Royal Albert Hall, în 2006. Aș minți animalic să pretind că nu mi-aș dori una dintre ele.

Și totuși ce mi-a zgâriat neplăcut neuronul? Doamna de mai jos (chitarele, precum mașinile și bărcile sunt fete, de obicei).

Eric Clapton 1960 Les Paul

Aparent, nimic în neregulă. Gibson, cel de al doilea mare producător de chitare, a scos o reproducere a unui Les Paul 1960, chitara cu care Eric Clapton a înregistrat împreună cu John Mayall în 1966. Atunci când se scria pe ziduri “Clapton is God” și toți își doreau subit un Les Paul, ce nu se mai producea de șase ani din cauza succesului moderat (ca să fiu amabil) la cumpărători.

Don’t get me wrong, nu susțin vreun moment că n-ar fi o mare chitară. Din contra, este una din cele două care au creat toată industria, așa cum o știm astăzi. Ma rog, în cartea mea ar fi patru modele, dar nu discutăm acum.

Si totuși, care e problema? Da, domnul de acolo din spate, vă aud. Problema e că acea chitară a fost furată în 1966, pe când Clapton repeta pentru primul turneu Cream. Furată și n-a mai vazut-o nimeni de atunci. Nici nu s-a mai auzit ceva despre ea.

Și atunci, ce reproduce de fapt Gibson? Păi e simplu, un model Les Paul Standard din 1960. Ce legătură are cu chitara lui Eric Clapton din 1966? Păi nici una, doar același set de specificații generice. Nici măcar nu reproduce prea multe din modificările aduse de Clapton (îi scosese capacele dozelor, de exemplu).

Dar Clapton a fost de acord să îi fie asociat numele cu proiectul și iată rezultatul. Cât costă? Ieftin, de vară – 55 de exemplare, îmbătrânite (termenul consacrat e “relic”), semnate personal de domnu’ Eric, la $29,412 (prețul recomandat, MSRP), 95 de bucați doar “relic”, la $14,706 MSRP și 350 de bucăți noi-nouțe (VOS – Vintage Original Specifications), la doar $8,468 MSRP. În total, 500 de chitare pentru maximum $5,978,530 (prețul de stradă – din magazin – este mai mic, totuși).

Se vor vinde, la prețurile astea? Cu siguranța au dispărut deja din stocuri, deși au fost scoase în decembrie 2010.

În noiembrie 2010, Clapton apărea la Jools Holland show cu o colecție întreagă de chitare Gibson, inclusiv un Les Paul. Nu-l mai văzuse nimeni cu altceva decât Fender Stratocaster de vreo patruj’ de ani.

E ceva ilegal în povestea de mai sus? Sigur nu. Imoral? Nu, se știe exact despre ce e vorba și nimeni nu a mințit cu nimic. Doar eu cârcotesc că mi se pare cam meschin și aiurea. Dacă scoteau un Les Paul model Eric Clapton și atât (chiar la aceleași sume) nu aveam nimic de comentat. Poate chiar mi-aș fi dorit un exemplar. Așa, mi-a rămas un ceva ușor neplăcut în gât și parcă nu vrea să se ducă. Mi se pare complet inutilă referința la chitara înregistrată pe „Beano”. Vorba ceea, dacă poți să faci ceva, nu înseamnă că și trebuie s-o faci.

Dom’ Clapton, sir, zău că parcă nu era nevoie de asta.


Bine că am intrat și în anul Iepurelui!

Da, mă uit la fazele lunii, citesc horoscoape, arunc un ochi în cărțile de tarot și în rune…

Așa că… Astăzi este Anul Nou chinezesc, anul Iepurelui de Metal!
La revedere Tigru de Metal care ai fost, toate cele bune să le aducă iepurașul dolofan și pufos!

Mă uit pe geam după renul Rudolph, doar-doar (între noi fie vorba, sunt ferm convins că are nasul roșu de la consum și nimic nu mă clintește din convingerea asta). Nimic, nu zboară nici măcar vreun OZN. Ce hal de job are și ăsta? O noapte pe an? Aiurea, la pariu că zace prin vreun birt chinezesc, ghiftuit și sorbind alene alcoale asortate. Din când în când, mai dă cu o pocnitoare (după vreo pocnitoare bipedă?) și zbiară strigături tematice. Ca deh, e sărbatoare altora și el nu tre’ să pună osul, cornul și copita la muncă. Îl doare-n sanie.

E clar, încep să mă gândesc că ar fi interesant să mă fac renul lui Moș Crăciun, când o să mă fac mare. Da’ vorba aia, fii atent ce-ți dorești că poate iese, mai bine să fac un research mai serios înainte să vocalizez doleanța.

Ce bine de Joe Bonamassa! Ăsta și-a dorit să cânte blues și se uita cu gura căscată la Eric Clapton, la Royal Albert Hall. Cu Cream. Și puf, uite c-a ajuns să cânte blues la Royal Albert Hall. Și cu Eric Clapton pe scenă. Așa-s unii, mai focusați; nu pierd vremea cu reni cu nasul roșu pe pereți.

Așa că uitați-vă voi la Joe cu Eric, eu mă duc să caut partitura aia motolită cu “Crossroads”. Că poate-poate, dacă-mi doresc suficient de tare și mai pun și scheletul, musculatura și niște neuroni la bătaie… Cine știe, poate mă parașutează și pe mine comandoul de Iepurași de Paște și Moși Crăciuni pe scenă. Lângă Clapton, da?! Nu direct în capul omului, că nu tragem la țintă fixă .

Aaaaa, da, uitam. Renul pitic repartizat lui Bonamassa a zis că dacă vrea cineva piesa din clip (“Further On Up The Road”, Bobby Bland), poate s-o ia de aici, face Joe cinste!

Hai la mulți ani și sporuri maxime!


Și au rupt bluzu’

În 1966 apărea un album covârșitor de important – Blues Breakers, John Mayall with Eric Clapton.

Bluesbreakers_John_Mayall_with_Eric_Clapton

Perioada a fost incredibil de fertilă, dar acest album a semnat actul oficial de naștere al tineri școli britanice de blues electric. Al doilea album al lui Mayall se dorea inițial un live. N-a fost să fie, așa că au intrat în studio.

Clapton a fost forțat pentru prima oară să se ridice la nivelul unor profesioniști mult mai serioși decât fuseseră Yardbirds.A făcut-o cu brio, una dintre urmări fiind apariția graffitti-urilor “Clapton Is God”, pe zidurile Londrei.

Repercusiunile albumului s-au simțit dincolo de Marea Britanie, sunetul Les Paul-ului băgat într-un Marshall dat la maximum a devenit un standard. A fost momentul și motivul pentru care, în Statele Unite, un alt mare chitarist alb de blues, Mike Bloomfield a lăsat jos Telecaster-ul și s-a reconvertit la Les Paul. A propos, chitara nu se mai producea de 6 ani (din motive de succes comercial limitat, hm hm) și va mai dura încă 3 ani până să fie reintrodusă, la presiunea maselor cântătoare.

Albumul a ajuns să dea, neintenționat, și numele trupei lui Mayall, cunoscută de atunci încoace ca John Mayall & The Bluesbreakers. Care trupă a devenit o altă mare școală de blues, prin ea trecând unii precum Peter Green, Mick Taylor, Harvey Mandel, Walter Trout, Coco Montoya, Buddy Whittington…

Doar patru piese originale pe album, alături de opt cover-uri de piese clasice Otis Rush, Freddie King, Ray Charles, Little Walter, Robert Johnson… A setat noi standarde si, într-un fel sau altul, a influențat întreaga producție de blues contemporan a anilor următori.

Și mai mult de atât. De exemplu, într-un interviu, Ritchie Blackmore se confesa că a scris “Lazy” pentru Deep Purple influențat fiind de “Steppin’ Out”, varianta Clapton.

Albumul mai este cunoscut și ca “The Beano Album”, din cauza benzilor desenate pe care le citea Clapton în timpul ședinței foto. Îl durea la bașcheți (ăăă… cizmulițe) de poză și vroia ca asta să fie foarte clar.

Câteva luni după apariția albumului, Clapton să formeze Cream, împreună cu Jack Bruce și Ginger Baker. Dar asta e altă poveste.

Și pentru că am menționat “Steppin’ Out”, piesa lui James Bracken, iat-o.