James Cotton, 1935–2017

Pe 16 martie, la 81 ani, ne-a părăsit James Cotton, una dintre legendele blues-ului postbelic, unul dintre pionierii muzicuței ca instrument esențial al bluesului modern.

Importanța sa ca muzician nu poate fi subestimată, dincolo de multitudinea de premii decesul său fiind comemorat în plenul Congresului Statelor Unite de către reprezentantul de Tennessee, Steve Cohen.

James Cotton, by Jason Marck

Photo by Jason Marck, courtesy of Alligator Records

Născut în Tunica, Mississippi, a devenit interesat de blues ascultându-l la radio pe Sonny Boy Williamson II (Rice Miller).

Orfan de la nouă ani, Cotton a găsit mai mult decât un mentor în Williamson și și-a început cariera profesională de la această vârstă foarte fragedă.

Nu a trecut mult și, la începutul anilor ‘50 și-a câștigat locul în trupa lui Howlin’ Wolf, la deja matura vârstă de 15 ani. Primele piese solo le-a înregistrat la Sun Records, în 1953 și 1954.

Abordat de Muddy Waters în Memphis, a cântat cu el timp de 12 ani, deși Little Walter este cel care apare pe majoritatea înregistrărilor lui Muddy până în 1958.

Oricât de flatantă și inspirațională ar fi fost colaborarea cu Waters, James Cotton era un lider înnăscut, iar 1967 a consemnat consacrarea sa ca atare. Generația hippie îmbrățișa bluesul și pe lângă activitatea cu propria sa trupă, James Cotton a colaborat cu multe nume esențiale – Janis Joplin, Grateful Dead, Led Zeppelin, Santana, Steve Miller, Paul Butterfield, Mike Bloomfield, Freddie King, BB King…

În 1977 a câștigat un Grammy pentru Hard Again, un album ce îi reunea pe Cotton, Muddy Waters și Johnny Winter. Au urmat și alte nominalizări, iar în 2006 a fost introdus în Blues Hall Of Fame.

În anii ‘90 a luptat cu un cancer de gât, care nu a reuși să-i încetinească deloc activitatea.

În 2013, Alligator Records îi publica ultimul album de studio cu material original, Cotton Mouth Man. Invitați pe album au fost prieteni și fani ai săi precum Warren Haynes, Gregg Allman, Joe Bonamassa

Pe 16 martie 2017, la 81 de ani, a murit de pneumonie într-un spital din Austin, Texas.

I s-a spus Superharp. Cu siguranță instrumentul nu ar fi fost ceea ce este astăzi fără contribuția lui James Cotton. Ierarhiile artistice sunt stupide, dar mulți spun că James Cotton a fost cel mai strălucitor exponent al muzicuței blues.

Odihnește în pace, James Henry Cotton!

Adrian Coleașă


Timpurile s-au schimbat pentru Ronnie Baker Brooks

Născut în Chicago în 1967, Ronnie Baker Brooks a început să cânte la chitară de la șase ani. De la nouă ani cânta deja în trupa tatălui său, Lonnie Brooks, trupă în care a devenit oficial membru din 1986, după terminarea liceului.

Ronnie Baker Brooks, by Paul Natkin

Photo by Paul Natkin, courtesy of Mascot Label Group

Un respectat cântăreț și chitarist de cluburi (și nu numai), cariera sa solo a început în 1998, an în care Watchdog Records i-au scos și primul album, Goldigger, produs de Janet Jackson. Da da, acea Janet Jackson.

Au urmat alte două albume, Take Me Witcha (2001) și The Torch (2006).

În 2012, ziariștii muzicali specializați în blues îl declarau membru al “aristocrației blues-ului”, promotor al Chicago blues și al unui sunet unic ce îl plasează printre moștenitorii de drept al unor Willie Dixon, Buddy Guy, BB King, Luther Allison sau tatăl său.

Pe 20 ianuarie, aproape ca un cadou de ziua sa (care e pe 23) a apărut Times Have Changed, primul său album după mai bine de zece ani și primul album pentru Provogue/Mascot Label Group.

Pentru înregistrări, a lucrat cu Steve Jordan, cunoscut pentru munca sa cu nume precum Keith Richards, Stevie Wonder, Eric Clapton sau John Mayer, care a ales Memphis și Nashville pentru studiourile și muzicienii pe care îi dorea ca și colaboratori.

Iar lista colaboratorilor și invitaților se citește ca un whos who al nobilimii blues și soul – Lonnie Brooks, „Big Head” Todd Mohr, Bobby “Blue” Bland, Steve Cropper, Angie Stone, Eddie Willis, Al Kapone, Felix Cavaliere, Lee Roy Parnell…

Din cele unsprezece piese de pe album, pe lângă materialul original, se găsesc și cover-uri, unele ale unor hituri (Give Me Your Love, a lui Curtis Mayfield), altele surprinzătoare, dar inspirate (Twine Time, Alvin Cash).

Intenția declarată a lui Brooks este să fie un pod între generațiile vechi și cei tineri. Cu Time Have Changed părerea mea este că a reușit.

Bine ai revenit Ronnie Baker Brooks, la mulți ani!


John Mayall, o viață specială

Trecut de 80 de ani, John Mayall nu mai este nici măcar o vedetă, ci o instituție. Școala de blues (rock) britanică îi datorează enorm. Mai mult de atât, după cum recunoștea BB King, muzicienii de culoare americani au o datorie morală față de cei britanici, pentru a fi adus blues-ul în atenția unui public segregat într-o manieră care astăzi pare de neconceput.

Lista muzicienilor care au trecut prin Bluesbreakers se citește aproape ca un who’s who al celebrităților, de la Eric Clapton, Jack Bruce, Peter Green și Mick Fleetwood, până la Walter Trout, Coco Montoya și Buddy Whittington.

Discografia  “nașului” blues-ului britanic (înnobilat în 2005 de regină) ocupă deja o biblotecă întreagă, nu doar vreun raft. Totuși, se îmbogățește tot timpul, luna mai 2014 aducând “A Special Life”.

Intrat în noiembrie într-un studiou din North Hollywood, Mayall a ieșit de acolo cu un album aplaudat de critici ca unul dintre cele mai bune și mai personale din carieră. “A Special Life” este o întoarcere la rădăcini, un album eclectic centrat pe blues, cu piese originale scrise de Mayall și membrii trupei sale, dar și coveruri Albert King, Jimmy Rogers, Sonny Landreth sau CJ Chenier. CJ este de altfel și invitatul acestui album, acordeonul său adăugând o dimensiune absolut delicioasă, deschizând și dând tonul albumului.

În curs de desfășurare este evident un turneu de promovare, canadiano-americano-ruso-britanic și cam atât. Poate mai ajunge pe aici, nu a făcut-o prea des până acum. L-am văzut în anii ‘90, l-am ratat în 2012, sper să existe o a treia ocazie.