De la Peter Green la Kirk Hammett via Gary Moore

Este vorba despre un Gibson Les Paul Standard din 1959, care a aparținut inițial lui Peter Green.

A fost folosită pe toate înregistrările Peter Green’s Fleetwood Mac, iar tonul său unic a dat o voce aparte unor piese precum “Albatross”, “Black Magic Woman” sau “The Green Manalishi”.

Peter Green

S-a bârfit că într-o bună zi, Peter Green a desfacut-o ca să o curețe, după care, la reasamblare, cam alcoolizat fiind, i-a montat doza de neck invers, de unde și vocea aparte. Nu cred că e adevărat, au mai încercat destui, în stare de trezie, și nu le-a ieșit.

De la Peter Green a ajuns la Gary Moore. Gurile rele, rele fiind, au bârfit iarăși ca Moore i-a cam tras o mare țeapă, profitând de problemele mentale ale omului și că ar fi cumpărat chitara, celebră deja, cu doar vreo 100 de lire sterline. Aceleași guri rele bârfeau oricum că Moore nu avea prea multe scrupule când îi plăcea un instrument, nedându-se în lături de la prea multe, inclusiv pur și simplu să plece cu el și să refuze să-l mai înapoieze.

Gary Moore

A stat mult la Gary, a fost și cântată, așa cum merita, după care a dispărut din peisaj. Bârfa din târg a fos că ar fi fost cumpărată de un colecționar japonez pentru mai mult de 1,000,000 (un milion). De lire sterline.

Zilele trecute, Internetul a început să vuiască precum că Kirk Hammett este noul proprietar al chitarei. S-a făcut destul mișto și au curs comparațille extrem de puțin flatante cu cei doi faimoși proprietari anteriori.

Kirk Hammett

Doar că Hammett nu o ține închisă în vreun seif, ci probabil spre coșmarul vreunui asigurator o plimbă cu el în turneu. Se spune că a fost scoasă de curând pe scenă pentru ce altceva decât “Whiskey In The Jar”.

Indiferent de gura lumii, până la urmă menirea ei e să fie cântată și mă bucur că se întâmplă asta.


Win stuff!!!

Până pe 30 iunie puteți participa la un concurs organizat de Joe Bonamassa și Keeping The Blues Alive Foundation. Premiul? Un Gibson Les Paul Rossa Corsa semnătură Slash (preț de catalog $2,999). Baftă!

Slash Les Paul Contest Ca de obicei, click pe poză, apare pagina concursului, se completează cu adresa de mail (care vă abonează la newsletter-ul lui Bonamassa), apoi se dă share pe Facebook. Simplu, rapid, nu doare.


Până unde mergem ca să facem un ban?

Nu, nu e vorba de nimic grav. Nici măcar de ceva ilegal. Dacă mă gândesc bine, nici imoral nu e. De fapt, e o chestie chiar mișto, nu știu de ce m-aș oripila. Doar că-mi pică mie cam strâmb. Asta e, poate am papilele gustative mai sensibile.

În categoria “chitariști celebri și chitarele lor la fel de celebre” există instrumente care au o notorietate proprie. Jimi Hendrix și Stratocasterul alb de la Woodstock, sau cel de la Monterey Pop Festival; Rory Gallagher și Stratocasterul său jupuit complet; SRV și cele Stratocastere (Number One, Lenny și Charly)… Chitare binecunoscute, recognoscibile instantaneu. Fiecare mare chitarist are măcar una pe care o știm cu toții.

Evident că Eric Clapton nu face excepție – “Brownie”, Fender Stratocaster cu care a înregistrat “Layla” (vândută la licitație, acum în colecția Experience Music Project Museum), “Blackie”, alt Stratocaster, chitara preferată din 1973 până în 1985 (vândută la licitație în 2004 pentru centrul Crossroads, cumpărată de Guitar Center cu $959,500) și multe altele.

Aceste chitare sunt unice. Evident că sunt dorite. Spre deosebire de operele de artă “clasice” (eu sunt dintre ăia pentru care un instrument este și o operă de artă), există un business foarte sănătos de clonare a acestor instrumente, oferite în ediții limitate. Nimic rău în asta, există o cerere, lucrurile sunt clare, nu e ca și cum ar oferi cineva o copie a  Mona Lisei pe post de original.

Să ne întoarcem la Clapton. Blackie a fost reprodusă și oferită într-o ediție limitată la 275 de exemplare. Foarte frumos, chiar Clapton a cântat pe una dintre aceste replici, la Royal Albert Hall, în 2006. Aș minți animalic să pretind că nu mi-aș dori una dintre ele.

Și totuși ce mi-a zgâriat neplăcut neuronul? Doamna de mai jos (chitarele, precum mașinile și bărcile sunt fete, de obicei).

Eric Clapton 1960 Les Paul

Aparent, nimic în neregulă. Gibson, cel de al doilea mare producător de chitare, a scos o reproducere a unui Les Paul 1960, chitara cu care Eric Clapton a înregistrat împreună cu John Mayall în 1966. Atunci când se scria pe ziduri “Clapton is God” și toți își doreau subit un Les Paul, ce nu se mai producea de șase ani din cauza succesului moderat (ca să fiu amabil) la cumpărători.

Don’t get me wrong, nu susțin vreun moment că n-ar fi o mare chitară. Din contra, este una din cele două care au creat toată industria, așa cum o știm astăzi. Ma rog, în cartea mea ar fi patru modele, dar nu discutăm acum.

Si totuși, care e problema? Da, domnul de acolo din spate, vă aud. Problema e că acea chitară a fost furată în 1966, pe când Clapton repeta pentru primul turneu Cream. Furată și n-a mai vazut-o nimeni de atunci. Nici nu s-a mai auzit ceva despre ea.

Și atunci, ce reproduce de fapt Gibson? Păi e simplu, un model Les Paul Standard din 1960. Ce legătură are cu chitara lui Eric Clapton din 1966? Păi nici una, doar același set de specificații generice. Nici măcar nu reproduce prea multe din modificările aduse de Clapton (îi scosese capacele dozelor, de exemplu).

Dar Clapton a fost de acord să îi fie asociat numele cu proiectul și iată rezultatul. Cât costă? Ieftin, de vară – 55 de exemplare, îmbătrânite (termenul consacrat e “relic”), semnate personal de domnu’ Eric, la $29,412 (prețul recomandat, MSRP), 95 de bucați doar “relic”, la $14,706 MSRP și 350 de bucăți noi-nouțe (VOS – Vintage Original Specifications), la doar $8,468 MSRP. În total, 500 de chitare pentru maximum $5,978,530 (prețul de stradă – din magazin – este mai mic, totuși).

Se vor vinde, la prețurile astea? Cu siguranța au dispărut deja din stocuri, deși au fost scoase în decembrie 2010.

În noiembrie 2010, Clapton apărea la Jools Holland show cu o colecție întreagă de chitare Gibson, inclusiv un Les Paul. Nu-l mai văzuse nimeni cu altceva decât Fender Stratocaster de vreo patruj’ de ani.

E ceva ilegal în povestea de mai sus? Sigur nu. Imoral? Nu, se știe exact despre ce e vorba și nimeni nu a mințit cu nimic. Doar eu cârcotesc că mi se pare cam meschin și aiurea. Dacă scoteau un Les Paul model Eric Clapton și atât (chiar la aceleași sume) nu aveam nimic de comentat. Poate chiar mi-aș fi dorit un exemplar. Așa, mi-a rămas un ceva ușor neplăcut în gât și parcă nu vrea să se ducă. Mi se pare complet inutilă referința la chitara înregistrată pe „Beano”. Vorba ceea, dacă poți să faci ceva, nu înseamnă că și trebuie s-o faci.

Dom’ Clapton, sir, zău că parcă nu era nevoie de asta.