De la Peter Green la Kirk Hammett via Gary Moore

Este vorba despre un Gibson Les Paul Standard din 1959, care a aparținut inițial lui Peter Green.

A fost folosită pe toate înregistrările Peter Green’s Fleetwood Mac, iar tonul său unic a dat o voce aparte unor piese precum “Albatross”, “Black Magic Woman” sau “The Green Manalishi”.

Peter Green

S-a bârfit că într-o bună zi, Peter Green a desfacut-o ca să o curețe, după care, la reasamblare, cam alcoolizat fiind, i-a montat doza de neck invers, de unde și vocea aparte. Nu cred că e adevărat, au mai încercat destui, în stare de trezie, și nu le-a ieșit.

De la Peter Green a ajuns la Gary Moore. Gurile rele, rele fiind, au bârfit iarăși ca Moore i-a cam tras o mare țeapă, profitând de problemele mentale ale omului și că ar fi cumpărat chitara, celebră deja, cu doar vreo 100 de lire sterline. Aceleași guri rele bârfeau oricum că Moore nu avea prea multe scrupule când îi plăcea un instrument, nedându-se în lături de la prea multe, inclusiv pur și simplu să plece cu el și să refuze să-l mai înapoieze.

Gary Moore

A stat mult la Gary, a fost și cântată, așa cum merita, după care a dispărut din peisaj. Bârfa din târg a fos că ar fi fost cumpărată de un colecționar japonez pentru mai mult de 1,000,000 (un milion). De lire sterline.

Zilele trecute, Internetul a început să vuiască precum că Kirk Hammett este noul proprietar al chitarei. S-a făcut destul mișto și au curs comparațille extrem de puțin flatante cu cei doi faimoși proprietari anteriori.

Kirk Hammett

Doar că Hammett nu o ține închisă în vreun seif, ci probabil spre coșmarul vreunui asigurator o plimbă cu el în turneu. Se spune că a fost scoasă de curând pe scenă pentru ce altceva decât “Whiskey In The Jar”.

Indiferent de gura lumii, până la urmă menirea ei e să fie cântată și mă bucur că se întâmplă asta.


Kingdom Come… încă

Pe vremuri (hăhăhăăă… în 1988), sunau atât de Led Zeppelin, încât unii au crezut că s-a reunit trupa. Presa i-a botezat Kingdom Clone. Mai rău de atât, Gary Moore a scris o piesă adresată mai ales lor, “Led Clones”. Dubioasă onoare, mai ales că la miștoul respectiv vocea a fost asigurată de Ozzy.

25 de ani și 13 albume mai târziu, Lenny Wolf îi conduce în continuare pe Kingdom Come, vorba aia, la bine și la rău.

N-au mai atins vreodată succesul începuturilor, dar sunt ok și pe aici, prin peisaj. Nu s-au schimbat prea mult și își văd de treabă cum știu și ei mai bine. Pe 29 aprilie a apărut noul album “Outlier”.

Oi fi nostalgic, dar mi-au plăcut atunci și nu-mi displac deloc nici acum.


Thin Lizzy: Still In Love With You

E vineri și mood-ul e de balade.

În 1974 Thin Lizzy scoteau “Nightlife”. Pe album era și “Still In Love With You”. Semnată de Phil Lynott, dar aparent scrisă în cea mai mare parte de Gary Moore.

Moore nu și-a asumat paternitatea, cu toate că se pare că lucrase la ea încă din 1969. Dar toți chitariștii care au trecut vreodată prin Lizzy au continuat s-o cânte până în ziua de azi.


De ce îmi plac irlandezii

Pentru că sunt veseli și când sunt triști? Pentru că irlandezele sunt frumoase și drăcoase? Pentru că au inventat whiskey-ul și berea Guinness? (Da, știu, cearta cu scoțienii asupra întâietății a început încă de când s-a inventat alcoolul.)

Motive sunt multe și părerea mea este că, dintre toate popoarele Europei, sunt cei mai asemănători cu noi, Nu-mi argumentez punctul de vedere, e doar un blog și vreau să postez astăzi. Există și ceva deosebiri, că doar nu suntem gemeni identici.

Un amic din Belfast mi-a adus astăzi sub ochi ultima inițiativă locală. Oare ce animă spiritul civic nord-irlandez? Păi vor să-i facă statuie lui Gary Moore. Printre problemele cotidiene de toate felurile, au găsit timp și energie ca să onoreze un muzician de rock și blues. O pagină de Facebook a inițiativei e și ea în picioare.

Nici n-ar fi prima de gen. În Dublin există o statuie a lui Phil Lynott. În Ballyshannon alta, a lui Rory Gallagher. Click pe nume și se afișează.

Mai mult, par a se plimba printre ei și astăzi. Ambele statui sunt la nivelul solului, nu au simțit nevoia să îi înalțe pe socluri inaccesibile.

Evident că statuia lui Phil e plantată exact în fața unei cârciumi, “Bruxelles”. Ocolind un grup de muzicieni care îl înconjuraseră, de ziceai că și Phil cel de bronz e în trupă, am intrat în birt (așa mi-a explicat un amic de la Mureș, “dacă se mănâncă și se bea, clar, e birt”). Agățate în spatele tejghelei erau discurile de aur și de platină americane decernate pentru coloana sonoră a filmului “The Commitments” (dacă nu l-ați văzut, grăbiți-vă, pe cuvânt că merită).

Am întrebat și eu ce-i cu discurile. “Aaa… păi veneau toți să bea aici. Da’ ai văzut statuia lui Phil, de la intrare? Și el bea aici și dup-aia cânta la subsol”. Corect, subsolul acum e heavy metal până la tencuială. Și doar nu erau să țină premiile alea în vitrina de acasă.

Sigur o să aibă și Gary Moore statuie în Belfast. Și cum ar putea să nu-mi placă un popor care își onorează public muzicienii pe care îi iubește?!


Luni, după furtună

Anunț din partea proprietarului: În curând, “Midnight Burst” își va strânge sacul și rucsacul și va primi poșta la un nou domiciliu (de fapt, chiar la două, se întinde ca meduza proaspătă pe plajă). Fie că tastați http://adriancoleasa.ro, fie http://midnightburst.ro, tot acolo veți ajunge. Casa cea nouă încă se zugrăvește, dar mult nu mai durează.

Cântarea de la care nu vreau să lipsesc – sâmbătă, 12, D.O.L.E. & Guests, în Gyuri’s Pub. Săptămâna viitoare s-ar putea să fie chiar două, mă mai gândesc.

Gata cu anunțurile. S-a terminat și ziua de luni, când până și iarba are rețineri să crească.

They call it stormy Monday, but Tuesday’s just as bad
Wednesday’s worse, and Thursday’s also sad

Eagle flies on Friday, and Saturday I go out to play
Sunday I go to church, then I kneel down and pray

Lord have mercy, Lord have mercy on me
Lord have mercy, my heart’s in misery

Duminică a vuit online-ul că a murit Gary Moore. Luni, a aflat și “presa serioasă”. Bine că măcar îl știu pentru “Parisienne Walkways” și “Still Got The Blues”. Și mai bine că au lipsit de la (singurul) concert, să nu aibă doamna vreun puseu isteric la “Over The Hills” sau “Out In The Fields”, nici să-l apuce sughițul pe ăla micu’ la “Walking By Myself”, bașca să regurgiteze la “Old Wild One”.

Inițial, am fost revoltat că au venit atât de puțini la concert. Acum mă bucur. Cel puțin n-am văzut țoale plimbate de dragul de a da bine vreo max două piese (că mai mult ne cauzează la metabolism și “gata, fată, am fost, ne-au văzut”), ca la Clapton & Winwood. Cine-i Gary Moore ăsta? A avut niște hituri în preistorie, prin ‘79, ‘85, ‘90? Blues, ce-i aia? Se ia, fată? Doare? Rock??? Câh, e cu pletoși d-ăia.

Vineri seara, la cântarea Aquarius, o tânără de circa aproximativ cred ca în jur de 25 de primăveri a avut o revelație muzicală – ‘”Băăăăăăă, ce mișto sunt aștia!!! Eu de ce n-am auzit de ei? Și de ce n-am auzit nicăieri ce cântă aici?”.

Uite cam tot d-aia pentru care Gary Moore a devenit fashionable preț de-o știre ilustrată cu clipuri de pe YouTube. Încă o dată, artistul va fi mai valoros mort decât viu. Cum a zis și Michael Jeffery în timp ce comanda moartea lui Hendrix (așa raportează unii, n-am fost, nu mă bag). Cool, business-ul prosperă și dăm bine cu o lacrimă în colțul ochiului (“săracu’, așa tânăr”).

Un prieten mi-a spus odată că în Texas poți să scapi (aproape) orice ai spune, dacă începi cu “with all due respect”. La limită, mai că merge și “with all due respect, fuck you!”. Sir sau Ma’am, după caz.

With all due respect, ignore! Eu mă duc să mai caut niște bluz d-ăsta, văz că e underground.