Diavolul a pus dinozaurii p-aici

Cam așa vor spune Alice In Chains pe 28 mai.

“The Devil Put Dinosaurs Here” este cel de-al cincilea album de studio. Cam puțin s-ar zice, doar că din 1995 n-au scos nimic până în 2009. Când nu se dezintoxica răposatul Layne Staley, era rândul lui Mike Inez… Iar Staley a murit în 2002. Se spune că mama și tatăl său vitreg s-au alarmat de-abia când nu s-au mai virat bani din conturile lui. La două săptămâni după deces.

Jerry Cantrell a continuat solo, sperând mereu că trupa va reveni. Așa s-a și întâmplat în 2005, iar în 2009 au scos “Black Gives Way To Blue”, care a imortalizat ceea ce fanii Purple ar numi Alice In Chains Mark II. Iar la sfârșitul lui 2011 începuseră deja să lucreze la un nou album.

Alice In Chains 2007 (William DuVall, Sean Kinney, Jerry Cantrell, Mike Inez)

Presa i-a catalogat ca și “grunge”. Jerry Cantrell a spus mereu “în primul rând, heavy metal”. În anii ‘90 au fost una dintre cele mai de succes dintre trupele americane. Au vândut peste 25 de milioane de albume în întreaga lume, Au avut două albume #1 în Billboard 200, 14 piese de Top 10, opt nominalizări la Grammy. Nici în noua perioadă nu s-au descurcat prea rău, “Black Gives Way To Blue” primind discul de aur.

Primul single de pe “The Devil Put Dinosaurs Here” este “Stone”. Restul de balauri, pe 28 mai.


Zombii atacă luna asta

Rob Zombie e un om ocupat. Fascinat de filmele horror, cândva a declarat ca și-a dorit mereu să fie „Alice Cooper, Steven Spielberg și Stan Lee”.

Încet-încet, viziunea i s-a îndeplinit și chiar s-a dezvoltat. Muzician, regizor, actor, scenarist, scriitor, producător… orice atinge pare să aibă succes.

Luna aceasta are doua premiere.

Cel de-al șaptelea film, „The Lords Of Salem”, în postura de regizor, scenarist și co-producător,

The Lords Of Salem official teaser poster

precum și cel de-al cincilea album solo, „Venomous Rat Regeneration Vendor”.

Venomous Rat Regeneration Vendor 2013

Filmul ca filmul, nu mi-am propus vreodată să scriu cronică cinematografică, așa că menționez doar că are o coloană sonoră semnată de John 5. Printre ceilalți producători se numară și Tarantino, există și o carte asociată (scrisă de Rob Zombie și BK Evenson), iar doamna Zombie joacă într-un rol principal. Amănunte.

Albumul, atât cât pot să-mi dau cu părerea dupa primul clip, „Dead City Radio And The New Gods Of Supertown”, e in parametrii uzuali, stabiliți încă de pe vremea White Zombie. Metal industrial și inspirație din aceeași zonș horror. Trupa s-a imbogățit cu tobarul Ginger Fish (ex-Marylin Manson). În rest, aceiași John 5 și Piggy D ca și data trecută.


Paul Gilbert a trecut iar p-aici

Lui Gilbert i-au trebuit doi ani ca să apară cu un album nou, „Vibrato”. Nu l-am cumpărat, am o alergie gravă la funk.

Tot doi ani, ca să revină în București, în turneul aferent albumului. Am cumpărat biletele la concert din ziua punerii în vânzare, Pentru că îmi place și pentru ca plecasem fericit în 2010, din Silver Church. Încă și mai fericit decât în 2009, la Frankfurt Musikmesse.

Paul Gilbert @ HRC București 2013

Nici pe departe la fel de fericiți ne-am terminat seara de duminică din Hard Rock Cafe. Trec peste intârzierea de o oră (anunțată se pare, asta e, noi n-am aflat) și peste sonorizarea din care distingeam foarte clar basul și tobele, mai puțin chitara pe clean (și cu asta m-am obișnuit, meseria de inginer de sunet e grea, cere și ea scoala).

Cântarea? O salată.

N-am nimic cu preferințele de funk ale omului, o fi noul trend, că deh, și Bonamassa are album de gen anul ăsta, probabil că și alții. N-am nimic cu cover-urile de jazz și jazz-rock (astea chiar mi-au plăcut), mai ales că i se îmbină cu gusturile nou-descoperite ale nevestei artiste multilateral exprimată.

În schimb, am o problemă cu cover-urile alese pentru live. Oricât de genial instrumentist ar fi Gilbert (și este), nu are capacități vocale grozave și până la un moment dat o știa și el. Nu are cum să se compare în vreun fel cu Dio când cânta „Man On The Silver Mountain” și, din păcate, nici măcar cu Gary Moore la „Still Got The Blues”

Și mai am o problemă cu aportul nevestei personale. Foarte frumos că oamenii colaborează în familie, iar domnul, ca un soț bun ce este o susține și o promovează pe doamna. Mai puțin frumos pentru mine, simplu plătitor de bilet, obligat să-i suport nu numai pianul, dar și momentul de oroare vocală și karaoke ieftin, pe „Sin City”. Cât despre prezența scenică… Preferam o a doua chitară sau formula de trio.

N-am nimic cu femeia. Doar că nu e suficient să fi facut pian în copilărie și adolescență, dupa care, pentru ca s-a măritat cu un muzician de nivel înalt, subit a devenit ea însăși o egală a lui. Asta după ce a absolvit filologie și a făcut o carieră de marketing la Sony Education. Preocupările artistice i se întind și la artele vizuale, dar probabil ca în astea n-a avut cine s-o împingă în față până una-alta. Hm, am un deja-vu cu niște cetățeni de-i chema Lennon și Ono. Ca și atunci, cineva cară pe umerii artistici pe altcineva. Și celui cărat i se pare că zboară.

La categoria bile albe, secția ritmică a fost excepțională. Pe Thomas Lang îl știam, pe Kelly LeMieux l-am descoperit, jos pălăria pentru amândoi, nu pot decât să mă înclin.

Am plecat cu sentimente contradictorii. Și am rămas cu ele. Probabil că de-acum mă voi gândi de doua ori înainte să mă intereseze că are un album nou. Sau că are concert prin ce oraș voi fi la momentul respectiv.


Airbourne, a treia oară

Aeropurtați din Australia, muzical aproape o clonă de AC/DC (cu un vârf de cuțit de Rose Tattoo, Motörhead și alte condimente), Airbourne s-au desantat prin toată Europa și America de Nord, din 2003 încoace.

Airbourne, 2010

Pe 21 mai, vor scoate cel de-al treilea album de studio, “Black Dog Barking”. Nu pare să aducă vreo surpriză, prima piesă, “Live It Up”, sună în parametri. Ceea ce nici nu e rău, n-are nimeni vreo altă pretenție, nici măcar ei. Oameni chitiți, de party și bere, fără fițe și probleme existențiale, doar rock’n’roll.


Un nou membru al trupei din ceruri

Clive Burr ne-a părăsit ieri, 12 martie, în somn. Avea 56 de ani și suferea de scleroză multiplă.

Clive Burr

Venit de la Samson, a fost toboșar la Iron Maiden pe primele patru albume, după care a fost înlocuit de Nicko McBrain. Ironic, Clive a ocupat locul lăsat liber de acesta la francezii Trust.

Au urmat Alcatrazz, supergrupul NWOBHM Gogmagog (alături de un fost și de un viitor Maiden, Paul Di’Anno și Janick Gers)…. Apoi boala, care l-a țintuit într-un scaun cu rotile.

Foștii colegi au doar vorbe de laudă. Și astăzi. Dickinson îl consideră “cel mai bun toboșar pe care l-a avut trupa vreodată”. Odihnește în pace, Clive!