EVH: Mușcă?
Postat: 13/03/2011 Înscris în: Instrumente | Tags: chitara, evh, Fender, heavy, rock, van halen Scrie un comentariuEu aș zice că da; intră prin urechi si atacă direct interiorul.
Fenomenul modelelor “semnatură” a cuprins întreaga industrie producătoare de chitare și amplificatoare. Fiecare chitarist cunoscut are propriile modele, disponibile cât ține amorul contractual. Ca-n viață, unii sunt mai loiali, alții mai zburdalnici.
Eddie Van Halen a dus conceptul la un nou nivel. În 2007, alături de Fender, a lansat EVH, propria companie. Chitare, amplificatoare, accesorii, merchandising, are de toate (bașcheți cu dungulițe vrea cineva? avem!).
 |
|
Primele produse au fost Frankenstein, o replică a Stratocaster-ului mutilat de Eddie la începuturi. amplificatorul 5140III și diverse accesorii.
În scurt timp după acestea (dar după mai bine de 2 ani de r&d) a apărut și Wolfgang, chitara ideală în concepția lui Eddie.
Ce, cum, de ce și de ce ne-ar plăcea, explică Paul Riario, în review-ul făcut pentru Guitar World.
Wolfgang este un model produs în Statele Unite, cu reputația chitarelor făcute acolo, dar și cu prețul aferent.
Așă că a urmat un Wolfgang Special, made in Japan, la un preț mai accesibil. Tot Paul o testează, tot pentru Guitar World.
Nu sunt produse rezervate exclusiv fanilor lui Eddie Van Halen, ci chiar o companie de sine-stătătoare; o dovedește și lista artiștilor ce au adoptat deja produsele – Eric Peterson (Testament), Benji Madden (Good Charlotte), Orianthi, Joel Hoekstra (Night Ranger/Trans Siberian Orchestra), etc etc..
Și pentru că întreprinderea aparține familiei FMIC (Fender Musical Instruments Corporation), produsele EVH sunt distribuite în România de Pro Guitar.
Nu-i amor în inima urbei, dom’le!
Postat: 25/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: Ain't No Love In The Heart Of The City, Bobby Bland, hard, heavy, Paul Weller, r'n'b, rock, Whitesnake Scrie un comentariuCam așa aș fi putut să-mi cânt zilele astea. Orașul ăsta nu e prea vesel de felul lui; sau o fi doar reținut, că avem simțul ridicolului exacerbat și doamne ferește să riscăm să fim penibili în public. Tristețe, frig, întuneric, mizerie… clar, nu-i dragoste p-aici, e marfă rară, se ascunde și aia pe unde poate.
Uite așa am regresat, terapeutic Când eram mai mic ascultam cu gura cascată o piesă de-i zicea “Ain’t No Love In The Heart Of The City”. Prima oară mi-au cântat-o de pe scenă Iris (când eram printr-a șaptea, la T4). De fiecare dată de-abia o așteptam. Nu mi-era mie clar ce și cum e cu piesa asta, era cam deosebită de restul repertoriului, da’ îmi plăcea. Rău de tot!
N-a durat mult și am descoperit de unde o ascultaseră și ei. Uite-așa am dat si de Whitesnake.
N-am fost primul sau singurul. De fapt, a fost primul lor succes și a rămas în repertoriu din 1978 până astăzi.
Atât de legată era de Whitesnake piesa asta în mintea mea încât nici nu încolțea vreo îndoială că nu ar fi scrisă de ei. Am chiar o bănuială că de la asta i se trage lui Coverdale obsesia textelor cu temă unică “baby baby”.
Dar anii au trecut, am depășt cu greu trauma revelației că nu există Moș Crăciun, eram deja călit, pregătit să aflu alte adevăruri esențiale.
Într-o bună zi, m-a luat adevărul de plete (da, pe vremea aia mai aveam), mi-a întors universul cu roatele în sus și așa l-a lăsat.
Pentru că “Ain’t No Love…” a fost înregistrată prima oară în 1974, de Bobby “Blue” Bland. De scris au scris-o Michael Price și Dan Walsh (am verificat, că nu știam cine-s cetățenii).
Pentru Bobby Bland a fost un hit minor (a ajuns în Top Ten R’n’B și cam atât), dar au înregistrat-o legiuni de artiști. De la Whitesnake la Allman Brothers, de la Al Brown la Vaya Con Dios și de la Chris Farlowe la Jay-Z. Una dintre versiunile mele preferate îi aparține lui Paul Weller.
Acu’ mă întreb și eu, chiar n-o fi? Parcă se lamentează prea mult domnii pentru ceva inexistent. Am fost atent la text, spune clar “fără tine nu e”. Da’ eu sunt de părere că există oricum, avem în stoc, doar ni se pare din când în când că lipsește.
Weekendu’ ăsta nu-s un tip de treabă
Postat: 19/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: hard, heavy, I Ain't No Nice Guy, Lemmy, Ozzy, rock, Slash Scrie un comentariuLemmy zicea că n-a fost niciodată un tip de treabă (pfff, cine-l crede?) și prin ‘92 îi găsise și pe Ozzy și pe Slash să fie de acord cu el în aceeași piesă.
Zău așa, un buchețel de trei domni exemplari ca dânșii să susțină asemenea aberații? Normal că nu s-a vândut, nu i-a crezut nimeni.
Gurile rele spun că, entuzismat de un mare deal de distribuție proaspăt semnat cu Epic Records și de o proaspătă colaborare cu Omul din Oz (pe “No More Tears”), Lemmy a avut un moment de nebunie.
L-a apucat avântul economic pe dom’ Kilminster în 1992, pe “March ör Die”. Și om serios, dacă a dat în baltă, păi a dat de să-i sară stropii. Ar fi ipocrit să aruncăm acum cu pietre pentru că s-a vrut și el rock star cu fițe, pampoane și patalama, bașca un card fără limită de credit.
Aparent, albumul avea tot ce-i trebuia ca să reușească. Și nimic din ce iubea deja populația la Motörhead. Săracu’ Lemmy chiar s-a chinuit să susure suav și bălădos.
Doar că fanii cei vechi au plecat urgent să vomite, în timp ce alții noi și cuminți nu s-au apropiat, preventiv, că au mai văzut ei d-ăștia cu blana de oaie peste jaca de motor. Și donșoara Scufița Roșie a avut un episod canibalistic, știm noi, s-a scris și în ziare, da da.
Mie îmi e super-simpatică “I Ain’t No Nice Guy” și avea tot ce-i trebuia să ajungă un super mega hit de platină și alte aurituri. Doar că Lemmy e the nicest exact când nu se chinuie explicit să fie nice.
Hmm, da’ dacă mă gândesc bine, Lita Ford s-a întors la treaba. Ce zici fată, inchizi ochii pentru totdeauna un pic și cu Lemmy? Hai că poate bagă și Slash un solo, e din gașcă.
Șarpele Alb și Omul de la Munte
Postat: 15/02/2011 Înscris în: Muzică | Tags: Adrian Vandenberg, Don't Fade Away, Forevermore, hard, heavy, Love Will Set You Free, rock, Whitesnake Scrie un comentariuA trecut și Valentine, gata. N-a durut. Asta e, ne pregătim de 1 martie. Și 8 martie. Ghinion, anul ăsta pică amândouă marțea. Nu puteau să-l aclimatizeze și pe sfântul Patrick? Măcar ne mai reveneam după.
O distinsă doamnă mi-a adus astăzi în atenție sintagma “muzici care ne-au salvat viețile”.
Mai la propriu, mai la figurat, cu siguranță avem cu toții măcar un cântec legat de circumstanțe speciale. Poate chiar ne-a salvat viața, într-adevăr. Muzica are și capacitatea asta.
Recunosc că am și eu unul. Îl cheamă “Don’t Fade Away” și este al lui Whitesnake. S-a potrivit momentului, l-am auzit când aveam nevoie de el.
Care e cântecul vostru?
Coverdale a colaborat mereu cu chitariști de mare clasă. Toată lumea îi știe pe Ritchie Blackmore, Jimmy Page sau Steve Vai. Dar și John Sykes, Adrian Vandenberg sau acum Doug Aldritch sunt absolut devastatori. Dacă la și alții intră unii ca Viv Campbell sau Warren DeMartini, nu mai e nimic de spus, I rest my case.
Ca și în cazul lui Ozzy, fiecare chitarist cu care a lucrat Coverdale a pus o amprentă extrem de specifică asupra rezultatului final. Sunt subiectiv și am o slăbiciune aparte pentru Adrian Vandenberg (în buletin, van den Berg), unul dintre cei mai subestimați exponenți ai instrumentului, ever.
Vandenberg. Extrem de tehnic, dar și extrem de discret, prea puțin un guitar hero, mereu în serviciul cântecului, mi se pare că merita mult mai mult decât a primit. Un accident stupid i-a terminat cariera când era în vârf. Din dorința de performanță fizică, s-a apucat de exerciții izometrice care i-au afectat tendoanele mainii. Se resimte și astăzi, chiar dacă a revenit la muzică de destulă vreme.
Whitesnake au avut hituri enorme precum “Here I Go Again”, “Is This Love” sau “Still Of The Night”, dar “The Deeper The Love”, “Sailing Ships”, “Kittens Got Claws”, “Don’t Fade Away”, “Too Many Tears” sunt piese poate chiar mai interesante. Și sunt compoziții Coverdale&Vandenberg. Aproape tot materialul de pe “Slip Of The Tongue” și “Restless Heart”.
Am avut bafta să stau cu el la un pahar de vorbă, la Frankfurt Musikmesse, și anul trecut, și acum doi ani. E funny, normal și fără fițe. Și înaaalt, de ma durea ceafa, zău. Ar fi trebuit să-i mulțumesc că a scris “Don’t Fade Away”, dar ceva m-a oprit. O fac acum, public. Dank u zeer, Adje!
Whitesnake merge mai departe. Pe 25 martie apare ‘”Forevermore” (domnu’ Coverdale, Shrek cumva, ceva? Forever After, Forever More?). Pe 3 iulie vor împărți scena de la Romexpo cu Judas Priest. Până atunci, las’ că ne eliberează dragostea. Așa, post-Valentine.
Midnight Burst 