Joe Bonamassa, live și acustic (din nou)

Anul trecut, pe 21 și 22 ianuarie, Joe Bonamassa a avut două spectacole 100% acustice la Carnegie Hall.

Cele două show-uri au fost filmate și înregistrate, iar pe 23 iunie va apărea, la Mascot Label Group, Joe Bonamassa Live At Carnegie Hall – An Acoustic Evening.

În 2013 Bonamassa a mai scos un live acustic, dar Carnegie Hall este cu totul altceva decât show-ul din Viena.

Cu o trupă cu nouă muzicieni în spate, instrumente de la violoncel la erhu și de la hurdy-gurdy la saxofon, material cunoscut rearanjat, dar și piese noi, îl vom avea la dispoziție pe Joe cam timp Blu-ray. Sau 2 DVD-uri, sau 2 CD-uri, sau 3 LP-uri, după preferințe.

Adrian Coleașă


Joe Bonamassa, un nou single – The Valley Runs Low

Blues Of Desperation, cel de-al doisprezecelea album solo al lui Joe Bonamassa a apărut în martie și a avut performanțe foarte bune în toate topurile.

Acum avem un nou single și video clip de pe album, The Valley Runs Low. Joe clasic!


Joe Bonamassa, un nou album live

Pe 23 septembrie va apărea cel de-al doilea album Bonamassa de anul acesta ( și cel de-al 14-lea live din carieră, dacă nu le socotim pe cele cu Beth Hart sau Black Country Communion).

Joe Bonamassa - Live At The Greek Theatre

Anul trecut, la doar două luni după moartea lui BB King, Bonamassa începea un turneu american cu 14 date, The Three Kings. După concertul tribut Muddy Wolf At Red Rocks (din 2014, publicat în 2015), acest turneu a dus conceptul mai departe și i-a omagiat pe cei trei King ai blues-ului, Albert, BB și Freddie.

Ultimul concert al turneului s-a ținut în Los Angeles, în legendarul amfiteatru The Greek. Ca și în cazul Muddy Wolf, setul a cuprins hituri ale artiștilor omagiați, de la Born Under A Bad Sign, Lonesome Whistle Blues, Hummingbird sau Let The Good Times Roll până la finalul asigurat de The Thrill Is Gone.

Mai mult, pe scenă s-a perindat și o colecție întreagă de chitare Gibson și Fender și chiar un Flying V custom Dan Erlewine ce i-a aparținut lui Freddie King și care acum se află în colecția actorului Steven Seagal.

Trupa lui Bonamassa (din nou ca în cazul Muddy Wolf) nu a fost trupa sa obișnuită de acompaniament. Cei 11 muzicieni ce au compus-o au contribuit la o atmosferă foarte fresh și personală a coverurilor, iar în trioul de backup s-a aflat și Mahalia Barnes, fata australianului Jimmy Barnes, cea cu care Joe a scos în 2015 Ooh Yea – The Betty Davis Songbook, o colaborare mult mai puțin remarcată și aplaudată decât cea cu Beth Hart, dar nelipsită de merit.

Pe 23 septembrie vom avea un nou Bonamassa. Și anul e departe de a se fi încheiat.


Joe Bonamassa și un nou single, Drive

Blues Of Desperation va apărea pe 25 martie și avem un prim extras, primul clip al albumului, Drive.

Doamnelor și domnilor, Joe Bonamassa!


Primul Joe Bonamassa din 2016

Adică primul album anunțat pentru anul  ce de-abia a început, Blues Of Desperation va apărea pe 25 martie, la Mascot Label Group.

Cu siguranța nu și ultimul, pentru că Joe așa ne-a obișnuit. Nu pot decât să-i admir puterea de muncă, orice altceva mi-aș spune – că s-a împrăștiat în prea multe proiecte, că a scos (și continuă să scoată) mult prea multe albume (zău că live-uri chiar sunt prea multe), că a încercat cam prea multe mări cu degetul (de la blues rock la funk, via hard și soul)…

Până la urmă e dreptul lui să facă ce vrea și dreptul meu să ascult/văd ce am chef și atât. Dincolo de orice cârcoteală, nu găsesc nimic serios să-i reproșez, din contra.

Blues Of Desperation marchează un moment interesant din punct de vedere al tonului, pentru prima dată fără Marshall, ci 100% Fender. Se pare că după declarațiile belicoase de acum niște ani și vânzarea demonstrativă a tuturor chitarelor Fender pe eBay apele s-au liniștit și a ieșit din nori și un soare cu gura până la urechi.

Pentru acest nou album cu material original, Bonamassa își declară intențiile de reinvenție. Din ce am putut asculta până acum, nu știu cât s-a reinventat sau cât a reușit să cristalizeze în fine o viziune personală.Susținut de aclași Kevin Shirley la butoane, demersul muzical este declarat mai agresiv și lipsit de clape (dar cu doi toboșari).

Habar n-am ce-o fi în sufletul omului, dar disperarea lui sună bine.

PS: Cât despre ce căuta Steve Cropper prin studio…