Două concerte, două extreme

Clubul Țăranului, 6 noiembrie – Silvia Dumitrescu Band

Adică Silvia Dumitrescu cu o trupă de excepție – Florin Ochescu, Gelu Ionescu, Deacă Diaconescu și Lapi.

Pentru cei care o știu doar pe Silvia cea care cântă pop, show-ul ar fi fost o surpriză, doar că aceștia lipseau. Clubul Țăranului din București a fost în schimb plin cu ceilalți, cei care știau bine că mențiunea blues-rock de pe afiș nu e deloc gratuită.

Și a fost și blues, a fost și rock, a fost chiar și ceva jazz totul strâns într-o seară foarte plăcută care s-a scurs prea repede. În mare formă, cu coveruri inspirate, rearanjate cu accente originale (genial Summertime), încheiată cu Sharika și Asta-i lumea mea, originale pop rock care au amintit cui uitase că are un cv ce se întinde și pe alte coordonate muzicale.

Chiar dacă Silvia Dumitrescu nu a renunțat la pop (a fost anunțat un album în pregătire cu Virgil Popescu), atunci când veți vedea afișe cu Silvia Dumitrescu Band, puteți să vă duceți cu încredere la show, este vorba despre blues-rock cu cifră octanică ridicată.

Green Hours, 8 noiembrie – Sonic Play, Liviu Pop

Liviu Pop este stabilit în Statele Unite, în New England, dacă nu mă înșel. Ceea ce nu-l împiedică să fie activ și pe scena “natală”.

Extrem de simpatic, expansiv și pozitiv, este imposibil să nu-l placi. Că este și unul dintre cei mai buni bateriști români pe care i-am văzut vreodată este aproape un bonus. Fluent în rock, blues, jazz, este un muzician expresiv și inventiv.

Conceptul pe care l-a prezentat acum, Sonic Play, părea interesant pe hârtie, chiar dacă nu neapărat ușor de digerat.

Practic, ce am descoperit a fost o revizitare a defunctului Urban Unit, într-o cheie solo. Din păcate, așa cum a fost prezentat nu m-a convins deloc.

Backing track-urile electro/techno/house n-au făcut decât să mă obosească (mai ales cele house, din punctul meu de vedere cel mai artificial și neorganic gen muzical inventat în contemporaneitate), iar tobele ca instrument solo funcționează până la un punct.

Adăugarea trompetei a fost o idee bună, dar faptul că respectivul trompetist nu ascultase piesele înainte de a improviza pe scenă nu a ajutat deloc situația. Pentru că și improvizația se mai pregătește, nu-i așa?

Cireașa de pe tort a fost locația, nerenovată de la deschidere și care arată asta, o umbră a fițelor de acum vreo cinșpe ani. O umbră jalnică, scufundată într-o promiscuitate snoabă și baloasă în care diverși cetățeni, de diverse naționalități cică mai civilizate au ținut să se dea în stambă așa cum nu ar fi făcut-o vreodată la ei acasă, într-o nesimțire talibană față de alții.

Concluzia? Pe Liviu voi dori să-l revăd, chiar dacă nu voi fi mereu de acord cu ideile sale muzicale. Cât despre Gren Hours, va trebui să fie ceva ieșit din comun ca să mai calc pe acolo.