Van Morrison la al 40-lea album

Sir George Ivan Morrison (sau cum îi spun fanii, Van the Man) este un reper al muzicii contemporane, un muzician cu o statură artistică imensă ce transcede genurile.

Fie că e soul, r&b, jazz, blues sau celtic folk, piesele sale au devenit prieteni apropiați multora, i-au ajutat să treacă prin momente grele ale vieții, să pornească în călătorii mistice sau pur și simplu să treacă într-o stare de fericire pură, fără măcar să realizeze.

Cu o carieră de multinstrumentalist, cântăreț, compozitor, producător începută în anii ‘50, nord-irlandezul Van a fost înnobilat în 2016 pentru serviciile aduse industriei muzicale și turistice în Irlanda de Nord.

Pe 7 decembrie va apărea cel de-al 40-lea album de studio al său, The Prophet Speaks, al patrulea dintr-o serie de albume recente, aclamate atât de fani, cât și de critici – Roll With The Punches (2017), Versatile (2017) și You’re Driving Me Crazy (2018). Fiecare dintre acestea au săpat adânc în genuri care l-au inspirat pe Van de-a lungul întregii sale vieți, jazzul vocal și r&b.

Noul album aduce șase piese noi, dar și coveruri după clasici precum John Lee Hooker, Sam Cooke sau Solomon Burke, într-o manieră extrem de recognoscibilă ca personală.

Adrian Coleașă

Pre-order The Prophet Speaks: https://vanmorrison.lnk.to/TPS

Tracklist The Prophet Speaks:
1. Gonna Send You Back To Where I Got You From (Eddie „Cleanhead” Vinson, Leona Blackman)
2. Dimples (John Lee Hooker, James Bracken)
3. Got to Go Where The Love Is (Van Morrison)
4. Laughin’ and Clownin’ (Sam Cooke)
5. 5 am Greenwich Mean Time (Van Morrison)
6. Gotta Get You Off My Mind (Solomon Burke, Delores Burke, Josephine Burke Moore)
7. Teardrops (J.D. Harris)
8. I Love The Life I Live (Willie Dixon)
9. Worried Blues / Rollin’ and Tumblin’ (J.D. Harris)
10. Ain’t Gonna Moan No More (Van Morrison)
11. Love Is A Five Letter Word (Gene Barge)
12. Love Is Hard Work (Van Morrison)
13. Spirit Will Provide (Van Morrison)
14. The Prophet Speaks (Van Morrison)


Joan Osborne live @Hard Rock Café Bucharest

Joan Osborne este cunoscută la noi mai ales pentru One Of Us, un hit major de pe cel de-al doilea album al său, Relish (primul pentru un major). Șapte nominalizări la Grammy, un album triplu-platină și a părut să dispară, cel puțin pentru noi, din fața televizoarelor puse pe MTV. Dar partea cea mai interesantă a carierei ei de-abia începea și asta am putut vedea sâmbătă seara în Hard Rock Café.

Oprirea de la noi (prima vizită în România) a făcut parte din turneul Joan Osborne Sings The Songs Of Bob Dylan, ocazie de a promova albumul cu același titlu, realizat în urma unei campanii de crowdfunding pe PledgeMusic.

Joan Osborne, by Adrian Coleașă 2017

Photo by Adrian Coleașă

Joan Osborne este un artist de o simplitate extrem de sofisticată și foarte direct. Personalitatea ei îi permite tururi de forță multi-gen, de la muzica pop (etapă depășită de mult), la soul (turneele în care i-a însoțit pe Funk Brothers, trupa de casă Motown), country și blues, la colaborări cu The Dead, Phil Lesh sau participarea în Trigger Hippy, trupă inițiată de Steve Gorman, toboșarul Black Crowes.

Admirația ei pentru Dylan este depășită doar de cea pentru Walt Whitman (pe care îl citează ca sursă principală de inspirație atunci când scrie), iar albumul curent este un proiect dorit de mai bine de două decenii, pe când prelua Man In The Long Black Coat pe Relish.

Joan Osborne, by Anca Coleașă 2017

Photo by Anca Coleașă

Ceea ce am văzut sâmbătă seara a fost mai mult decât o selecție de coveruri Dylan, în variante foarte personale. Da, am avut parte de o mulțime de hituri, de la Quinn The Eskimo (atât de cunoscută în varianta Manfred Mann ca aproape am și uitat a cui e) în deschidere până la Knockin’ Heaven’s Door la final, trecând prin Don’t Think Twice It’s Alright sau Highway 61 Revisited. Dar am avut și Shake Your Hips (un cover Slim Harpo prin care am redescoperit-o pe Bring It On Home din 2012) sau Born To Be Loved al Lucindei Williams.

Joan Osborne a fost pentru mine sâmbătă seara o chintesență a ceea ce se numește Americana, un ambasador real, sensibil și extrem de comunicativ într-o manieră foarte sobră, dar emoționantă. Susținută excepțional de potrivit de clapele lui Keith Cotton și chitara lui Jim Boggia (el însuși un compozitor recunoscut, co-autor al unui hit de top, Glory), Osborne a reușit să aducă pe scenă un sentiment extrem de familiar oricui a avut experiența americană, a reușit să fie o reprezentare a esenței profunde a acestei țări cât un continent.

În maniera protestatară a lui Dylan a avut un scurt discurs apologetic pentru ceea ce se întâmplă acum în Statele Unite, ca și felicitări pentru propriile noastre manifestări de protest, primite cu urale și aplauze. Doar a cântat și Masters Of War, nu? Departe de teatralitatea unui Bono, a fost mult mai aproape de tonul unui activist angajat.

Iar seara s-a terminat cu un bis obligatoriu. One Of Us a fost un moment de geniu al lui Eric Bazilian, la fel de actual astăzi ca și în 1995.

Cum am văzut noi concertul? Mărturiile sunt în galeria foto de aici.

Adrian Coleașă