Adrian Naidin a adus Măiastra la Teatrul Național
Postat: 23/10/2017 Înscris în: Live | Tags: 16 octombrie, 2017, adrian naidin, bucuresti, concert, cronica, cronica concert, jazz, Live, maiastra, maria tanase, pan la rai, review, teatrul national, tnb Scrie un comentariuLuni, 16 octombrie, în sala Studio a Teatrului Național, Adrian Naidin a prezentat spectacolul Pân’ la rai, într-o ediție specială.
Photo by Adrian Coleașă
Acompaniat de pianistul Sorin Zlat, contrabasistul Eugen Amarandei și percuționistul Gabriel Bălașa, trei dintre numele mari ale jazzului românesc (și nu numai), Adrian Naidin a explorat teme folclorice străvechi într-o cheie jazz în fața unei săli arhipline ce a rezonat pe deplin cu un show ce a trecut pe nerăsuflate.
Intim este termenul care mi se pare că descrie cel mai bine atmosfera serii. Etnic și avangardă s-au amestestecat într-o mixtură rafinată, cadru în care Naidin a spus povești, a recitat sau pur și simplu a pictat cu sunete.
Inspirându-se dintr-un filon străvechi, cu reverențe grațioase și foarte mult respect la adresa unor înaintași monumentali precum Maria Tănase sau Nichita Stănescu, Adrian Naidin a invocat și evocat un spirit ancestral, profund românesc, învelit în straie contemporane, de la armonii clasice până la momente swing și jump blues.
De la Mărioară de la Gorj și Ciuleandra, până la Cântă cucu-n Bucovina de final cu sala în picioare, energia serii a fost extrem de subtilă, sofisticată și delicată, mereu captivantă, rotunjind o experiență cu totul specială.
Ca de obicei, cei ce n-au fost prezenți au avut de pierdut. Ca și cei care au venit la spectacol chiar și cu o oră întârziere. Dar manierele sunt un lucru greu, care doare, mai ales când lipsesc cu desăvârșire.
Photo by Anca Coleașă
Galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici, respectiv pe paginile fotografilor, aici și aici.
Adrian Coleașă
Vama: lansarea “Better” și intrarea în normalitate
Postat: 19/10/2017 Înscris în: Live | Tags: alternative rock, better, concert, cronica, cronica concert, lansare, Live, pop rock, review, sala polivalenta, soft rock, vama Scrie un comentariuȘi a fost și lansarea oficială, și ne-am văzut joi, 12 octombrie, într-o Polivalentă care arăta totuși ceva mai bine decât îmi aminteam. N-o mai vizitasem din decembrie 2010, de la Steve Vai & Evolution Tempo Orchestra și nu a fost vreodată unul dintre locurile mele preferate, poate de acum încolo.
Photo by Anca Coleașă
S-a vorbit deja mult despre această lansare, anunțată ca un eveniment multimedia și o experiență totală. Am auzit discuții despre prețul biletelor, cârcoteli despre pachetul meet&greet, despre merch, despre una sau alta.
Sub impresia unor concerte recente în “lumea bună”, printre care un Paul Weller în Viena n-am fost surprins decât de impresia aproape ireală de normalitate.
Da, e clar că s-a muncit mult la show. Show, pentru că nu vine nimeni doar ca să asculte muzică, spectatorii vin să fie transpuși într-o experiență totală de audio-vizuală, să simtă acea vibrație live ce nu poate fi înlocuită de nici o înregistrare, de posibilitatea unei experiențe comune a unei adunări cu un numitor comun, o experiență ce transcede muzicalul.
Cum am spus, frapantă mi s-a părut senzația de normalitate. Lucrurile erau așa cum trebuiau să fie, show-ul la înălțimea unei trupe cu o cotă precum Vama, standul de merch la locul lui, cu tot ce trebuia.
Nu, biletele nu au fost scumpe. Au fost chiar ieftine. Des abuzați de cântările gratis de diverse zile (ale urbei, ale județului, ale noii instalări de Windows la primărie) se strâmbă din nas când se cer bani pe bilete (chiar și în cluburile unde biletele au prețuri cvasi-simbolice). Vestea proastă e că aceste prețuri sunt cele care asigură prezența unor nume pe care ni le dorim. Și nu le avem pentru că deh, producția costă și biletele ar trebui măcar să acopere costurile.
Photo by Anca Coleașă
Cronica albumului am făcut-o deja, aici, deci nu voi comenta piesele noi, susținute pe scenă inclusiv de duetul Chirilă – Larisa, concurentă la Vocea României în 2014 și o altă artistă a Agenției de Vise.
Setul a fost mult mai coerent/consistent decât am avut senzația ascultând albumul care poartă foarte clar amprenta producătorului James Lewis. În afară de dihotomia textelor în două limbi diferite, muzica păstrează o direcție mai clară decât mi se păruse inițial.
Evident că majoritatea spectatorilor au percutat serios mai mult la piesele deja cunoscute și nu e nimic anormal în asta. Orice album nou necesită un timp de acomodare, familiarul rezonează mult mai tare.
Live, Vama este o trupă adevărată, mai mare decât suma capacităților sale individuale. Capacități care au fost demonstrate încă și încă o dată pe parcursul serii, până la momentul de improvizație colectivă de pe Perfect fără tine într-o variantă surprinzătoare pentru mine, la modul cel mai plăcut.
Photo by Adrian Coleașă
Două ore de muzică, o mare de fani încântați și nu pot decât să mă repet, o impresie de normalitate pe care sper s-o regăsesc tot mai des, la toate nivelurile.
Testul adevărat de-abia urmează, odată cu mini-turneul de la sfârșitul lunii în cea mai dificilă și mofturoasă piață europeană, cea britanică. Succes!
SETLIST:
Summer Love
Cure K
Start A Fight
Into The Light
18 ani
Ghosts At War
A Better Man For You
Fata în boxeri și în tricoul alb
London Feeling
Memories Now
Ultimul om
Perfect fără tine
Burning Man
Vara asta
Bis:
Fingers And Sin
Victoria ta
Nu am chef azi
Galeriile foto sunt disponibile aici și aici, respectiv pe paginile fotografilor, aici și aici.
Adrian Coleașă
Vama: Getting Better?
Postat: 03/10/2017 Înscris în: Muzică | Tags: alternative rock, better, cronica, cronica album, pop rock, review, soft rock, vama Un comentariuVama Veche a fost fără îndoială una dintre cele mai iubite trupe românești post-decembriste. După 2006, Tudor Chirilă și Eugen Caminschi au purtat mai departe stindardul, sub titulatura simplă Vama.
Despre scandalul despărțirii s-a scris, s-a discutat, s-a bârfit suficient, momentul e depășit de mult. Cert e că cei doi, alături de Lucian Cioargă (tobe), Dan Opriș (bas) și Gelu Ionescu (clape, care l-a înlocuit pe Raul Kusak), au continuat, fâcând din noua (și totuși vechea) trupă unul dintre numele de referință ale scenei naționale.
După două albume, Vama (2008) și 2012 (2012), care le-au consolidat statutul și au marcat o despărțire din ce în ce mai clară de etapa anterioară, 2017 aduce mai mult decât un nou album.
Better este albumul afirmației pozitive și al unei ambiții salutare. Ar fi fost foarte ușor să se complacă în autosuficiență, în definitiv baza solidă de fani le-ar permite-o lejer, dar au ales să n-o facă.
Better este surpriza anunțată pe care n-am văzut-o venind. O bună parte din farmecul Vamei (sub ambele titulaturi) rezidă clar în plasticitatea textelor interpretate (chiar mai mult decât cântate) de Tudor Chirilă. De data aceasta au ales să cânte doar în engleză. Rezultatul nu este nici pe departe negativ, mai ales că nu au folosit un textier vorbitor nativ, dar mi se pare că șarmul nu mai este chiar acolo. Este o problemă comună tuturor artiștilor non-anglofoni, dar foarte posibil că tocmai așa vor atrage o categorie complet nouă de fani.
Albumul este și o surpriză muzicală. Ancorați solid acum într-o zonă post-britpop (fapt datorat cu siguranță și producătorului James Lewis), referințele muzicale se duc mai degrabă către Keane și Snow Patrol, cu incursiuni în alte teritorii alternative (Beck) și chiar folk rock (Lumineers), cum se întâmplă pe Memories Now, primul single al albumului, lansat deja din mai anul trecut. Singura piesă care îmi amintește de Vama pre-2017 (2016?) mi se pare London Feeling, toate celelalte fiind parte a unui efort clar de reinventare.
Două dintre piesele de pe Better beneficiază de aportul unui alt artist al Agenției de Vise, Larisa. Start A Fight și Cure K aduc noi culori în paleta deja diversă a albumului și arată mai mult decât un potențial interesant pentru ambii artiști.
Este Better mai bun decât parcursul anterior? Cu siguranță este foarte diferit, deschis dincolo de un orizont național limitativ și curajul nu poate fi decât salutat. Dacă va avea succes (așa cum le urez), nu depinde numai de ei.
Ce pot remarca este efortul impecabil de lansare a noului album și al unei trupe ce trece într-un stadiu nou. Avem două clipuri oficiale lansate pe parcursul anului (Memories Now și Ghosts At War), avem albumul postat pe YouTube (atât integral, cât și piesă cu piesă), iar pe 12 octombrie vom avea și o lansare oficială la Polivalentă, ce se anunță spectaculoasă.
Adrian Coleașă
Am fost la Grindcore Picnic la Fabrica
Postat: 16/06/2017 Înscris în: Live | Tags: 27 mai, blutrina, concert, cronica, cut to fit, fabrica, grindcore picnic, kyliga dalen, Live, review, visions of madness Scrie un comentariuSâmbătă 27 mai în Fabrica a fost un picnic. Axa Valahă a strigat apelul și se fac vinovați de această seară gândită de la început ca o întâlnire lejeră și informală. Nu și de ploaia care nu prevestea vreun chef de distracție, mai degrabă din contra.
Photo by Anca Coleașă
Pus sub semnul generic de grindcore, afișul eclectic a reunit două axe, cea internațională (finlandezii de la Cut To Fit aflați în turneu cu maghiarii Kyliga Dälen) și cea națională (Visions Of Madness și sărbătoriții serii, timișorenii de la Blutrină).
O mențiune aparte merită proiecțiile constante din fundal, cu tema total failure, care au contribuit și ele la haosul funny.
Photo by Adrian Coleașă
Înarmați cu un EP în palmares, Vertigo, Visions Of Madness au asigurat deschiderea.
În meniul picnicului erau trecuți la categoria hardcore/punk/metal și toate acestea s-au regăsit în realitate, într-un setlist relativ scurt, dar satisfăcător pentru cei convertiți deja. Pentru ceilalți, o surpriză mai degrabă plăcută și de urmărit în continuare.
Photo by Adrian Coleașă
Power duo-ul nu mai este vreo noutate, formula minimalistă și-a dobândit deja galoanele și a pătruns în mainstream, de la White Stripes și Black Keys, până la Royal Blood, citați ca influență de mai toată lumea în acest moment.
Cut To Fit preiau formula și o duc într-un teritoriu mai degrab grindcore. Vizual o ciudățenie (chitaristul părea desprins dintr-un film hip-hop și colat pe un Gibson SG distorsionat), duo-ul și-a văzut de treabă fără să privească în stânga sau dreapta, direct la obiect.
Photo by Adrian Coleașă
Pe vremea când ascultam Discharge nu m-aș fi gândit vreodată că pot genera un curent de sine stătător, dar realitatea are obiceiul (bun sau prost) să ofere mereu surprize.
Ca exponent auto-asumat d-beat/discore/crust, Kyliga Dälen au fost cea mai punk apariție a serii. Combinația cu vocea guturală mi-a amintit de vizita de anul trecut a canadienilor de la Black Pestilence, dar strict la nivelul de crossover. Altfel, curat, serios, într-o urgență foarte punk, la obiect, fără floricele.
Photo by Anca Coleașă
Iar dacă totul fusese foarte serios până atunci, petrecerea a început cu baloanele colorate ce au invadat scena pentru Blutrină, care își lansau albumul de debut, Looney Fuckin’ Grind, aproape o jumătate de oră de gore/porn grind și caterincă.
Nu era nevoie să fii vreun fan al genului ca să te distrezi. Metalul de felul lui se ia cam prea în serios și păcătuiește printr-o lipsă de autoironie sănătoasă. Blutrină pică fix în cealaltă extremă, în care totul devine prilej de miștouri și apropouri deloc subtile, de la pamperșii deveniți uniformă de scenă, trecând prin cămașa de forță (cu dl doctor aferent) și până la tutu-ul roz purtat cu o mare demnitate și naturalețe.
Nu găsesc vreun sens să vă povestesc ce s-a întâmplat în sală. Cei care au fost acolo au participat din plin și mă îndoiesc să fi plecat cineva altfel decît cu zâmbetul pe buze. Cât despre cei care au lipsit… ghinion! Afară ploua.
Recunosc, referințele la looney tunes mi-au fost prilej de nostalgie amuzată, dar s-au încastrat perfect în viziunea de haos bășcălios, poate infantil, dar foarte contagios. Pentru o seară (și mereu “doar încă zece piese”), Fabrica s-a transformat într-un teren de joacă a unor adulți dați în mintea copiilor la cel mai mișto mod posibil.
Iar toată petrecerea s-a văzut cam așa și așa.
Adrian Coleașă
Sincarnate – In Nomine Homini
Postat: 29/05/2017 Înscris în: Muzică | Tags: blackened, cronica, death, doom, in nomine homini, metal, mystical, review, rock, sincarnate, technical Scrie un comentariuSincarnate sunt unul dintre acele produse de export de care ar trebui să fim mândri, dar care, paradoxal, sunt mai apreciate de străini. Dar asta nu e ceva nou, poate că tocmai paradoxul este normalitatea noastră sucită.
Pe 1 aprilie, fără vreo conotație glumeață, au scos cel de-al doilea album full (și al patrulea material din istoria trupei, începută în 2005), In Nomine Homini.
Fără glume, pentru că albumul este extrem de serios și muncit, complex (în toate sensurile bune) și care, deși pe mine m-a făcut să-l ascult cu atenție din prima, a reușit să-mi aducă surprize la fiecare nouă ascultare.
Poate nu se mai poartă albumele conceptuale, dar, fundamental, chiar asta avem aici. Un manifest umanist, o călătorie spirituală cu rădăcini și în livresc (dar când inspirația vine din Camus sau Dostoievski…), In Nomine Homini desenează în tușe baroce o imagine a disperării umane confruntată cu divinitatea insensibilă. Omul își strigă solitudinea, frica și speranța cu o determinare aproape nietzeschiană.
Cu siguranță fiecare va avea propriile preferințe pentru unele sau altele dintre piese. Cert este că nu există momente slabe, totul curge organic de la un capăt la altul al albumului și se întregește perfect circular.
Fiecare amănunt este gândit și își are locul. Samplingul inteligent, citatele latine, subtilele influențe orientale, ca și cele gregoriene, agresivitatea și autoagresiunea, toate contribuie la un peisaj extrem de bine conturat și atmosferic, în toate sensurile cuvântului.
În versiunea standard are nouă piese, iar digipackul aduce două bonusuri. Fabulos mi se pare că în oricare dintre cele două versiuni, impresia de întreg se menține, cercul se închide la fel de armonios, începând cu Attende Domine și indiferent dacă se termină cu Liwyatan sau cu Atonement. Evident povestea este completă cu toate capitolele sale, care curg și se dezvoltă unul din altul dar poate fi citită la fel de bine și separat.
Albumul, înregistrat din iunie până în septembrie 2016 la Consonance Studio din Timișoara, a fost mixat și masterizat de Edmond Karban, Cristian “Jimmy” Popescu (dordehuh) și Andrei Jumugă. Este publicat de Hatework, ca și precedentele două materiale, As I Go Under (2010) și Nothing Left to Give (2013). Coperta (care complimentează vizual albumul) îi aparține lui Flaviu Moldovan, iar line-up-ul ce a făcut înregistrările este Andrei Jumugă (tobe), Andrei Zală (bas), Marius Mujdei (voce), Giani Stănescu (chitare), Cristian Stîlpeanu (chitare).
Cineva i-a comparat cu Bloodbath-ul lui Nick Holmes. Pot să înțeleg comparația, nu mi se pare deplasată și deși flatantă în intenție, aș vrea totuși să o contrazic. Pentru că In Nomine Homini mi se pare mult mai interesant, complex, multidimensional și mai ales actual, decât Grand Morbid Funeral. Sincarnate poate juca fără complexe în aceeași ligă, produsul muzical este la înălțime, un posibil clasic pe orice meridian ar ajunge.
Adrian Coleașă
Midnight Burst 