Hart & Bonamassa, tura a doua
Postat: 21/04/2013 Înscris în: Muzică | Tags: beth hart, blues, Joe Bonamassa, rock, seesaw, soul Scrie un comentariuNeobositul Bonamassa apare pentru a treia oară anul acesta. Albumul anterior cu Beth Hart, “Don’t Explain”, s-a bucurat de critici bune, a vândut rezonabil de bine, așa că de ce nu?
Părerea mea este că Bonamassa dă cel mai bine alături de altcineva, care să-i completeze carențele vocale și mai ales de carismă, fie că este vorba de Glenn Hughes sau de Beth Hart. În plus, genul muzical pare să-l avantajeze.
Pentru că din nou este un album de cover-uri soul și r’n’b, mai vechi sau mai noi. „Seesaw” este produs de același Kevin Shirley, deja nedezlipit de orice proiect Bonamassa. Și Hart. Și Black Country Communion.
Va apărea pe 21 mai și pare să sune încă și mai bine decât “Don’t Explain”. La vremea respectivă, mă așteptam să ducă acasă Grammy-urile și alte premii cu roaba. N-a fost să fie așa, criticii au avut alte păreri, piața a votat altfel cu portofelele, dar mie mi-a plăcut. Sunt convins că o să-mi placă și ăsta micu’ și nou’, indiferent ce zice lumea.
Zombii atacă luna asta
Postat: 04/04/2013 Înscris în: Știri, Muzică | Tags: dead city radio and the new gods of supertown, hard, heavy, industrial, lords of salem, rob zombie, rock, venomous rat regeneration vendor Scrie un comentariuRob Zombie e un om ocupat. Fascinat de filmele horror, cândva a declarat ca și-a dorit mereu să fie „Alice Cooper, Steven Spielberg și Stan Lee”.
Încet-încet, viziunea i s-a îndeplinit și chiar s-a dezvoltat. Muzician, regizor, actor, scenarist, scriitor, producător… orice atinge pare să aibă succes.
Luna aceasta are doua premiere.
Cel de-al șaptelea film, „The Lords Of Salem”, în postura de regizor, scenarist și co-producător,
precum și cel de-al cincilea album solo, „Venomous Rat Regeneration Vendor”.
Filmul ca filmul, nu mi-am propus vreodată să scriu cronică cinematografică, așa că menționez doar că are o coloană sonoră semnată de John 5. Printre ceilalți producători se numară și Tarantino, există și o carte asociată (scrisă de Rob Zombie și BK Evenson), iar doamna Zombie joacă într-un rol principal. Amănunte.
Albumul, atât cât pot să-mi dau cu părerea dupa primul clip, „Dead City Radio And The New Gods Of Supertown”, e in parametrii uzuali, stabiliți încă de pe vremea White Zombie. Metal industrial și inspirație din aceeași zonș horror. Trupa s-a imbogățit cu tobarul Ginger Fish (ex-Marylin Manson). În rest, aceiași John 5 și Piggy D ca și data trecută.
Paul Gilbert a trecut iar p-aici
Postat: 03/04/2013 Înscris în: Live | Tags: hard, heavy, instrumental, paul gilbert, rock, vibrato Scrie un comentariuLui Gilbert i-au trebuit doi ani ca să apară cu un album nou, „Vibrato”. Nu l-am cumpărat, am o alergie gravă la funk.
Tot doi ani, ca să revină în București, în turneul aferent albumului. Am cumpărat biletele la concert din ziua punerii în vânzare, Pentru că îmi place și pentru ca plecasem fericit în 2010, din Silver Church. Încă și mai fericit decât în 2009, la Frankfurt Musikmesse.
Nici pe departe la fel de fericiți ne-am terminat seara de duminică din Hard Rock Cafe. Trec peste intârzierea de o oră (anunțată se pare, asta e, noi n-am aflat) și peste sonorizarea din care distingeam foarte clar basul și tobele, mai puțin chitara pe clean (și cu asta m-am obișnuit, meseria de inginer de sunet e grea, cere și ea scoala).
Cântarea? O salată.
N-am nimic cu preferințele de funk ale omului, o fi noul trend, că deh, și Bonamassa are album de gen anul ăsta, probabil că și alții. N-am nimic cu cover-urile de jazz și jazz-rock (astea chiar mi-au plăcut), mai ales că i se îmbină cu gusturile nou-descoperite ale nevestei artiste multilateral exprimată.
În schimb, am o problemă cu cover-urile alese pentru live. Oricât de genial instrumentist ar fi Gilbert (și este), nu are capacități vocale grozave și până la un moment dat o știa și el. Nu are cum să se compare în vreun fel cu Dio când cânta „Man On The Silver Mountain” și, din păcate, nici măcar cu Gary Moore la „Still Got The Blues”
Și mai am o problemă cu aportul nevestei personale. Foarte frumos că oamenii colaborează în familie, iar domnul, ca un soț bun ce este o susține și o promovează pe doamna. Mai puțin frumos pentru mine, simplu plătitor de bilet, obligat să-i suport nu numai pianul, dar și momentul de oroare vocală și karaoke ieftin, pe „Sin City”. Cât despre prezența scenică… Preferam o a doua chitară sau formula de trio.
N-am nimic cu femeia. Doar că nu e suficient să fi facut pian în copilărie și adolescență, dupa care, pentru ca s-a măritat cu un muzician de nivel înalt, subit a devenit ea însăși o egală a lui. Asta după ce a absolvit filologie și a făcut o carieră de marketing la Sony Education. Preocupările artistice i se întind și la artele vizuale, dar probabil ca în astea n-a avut cine s-o împingă în față până una-alta. Hm, am un deja-vu cu niște cetățeni de-i chema Lennon și Ono. Ca și atunci, cineva cară pe umerii artistici pe altcineva. Și celui cărat i se pare că zboară.
La categoria bile albe, secția ritmică a fost excepțională. Pe Thomas Lang îl știam, pe Kelly LeMieux l-am descoperit, jos pălăria pentru amândoi, nu pot decât să mă înclin.
Am plecat cu sentimente contradictorii. Și am rămas cu ele. Probabil că de-acum mă voi gândi de doua ori înainte să mă intereseze că are un album nou. Sau că are concert prin ce oraș voi fi la momentul respectiv.






