Ozzy și iepurașul de Paște

Nu, nu l-a mâncat de viu pe scenă, a scăpat și anul ăsta. Din contra, chiar au colaborat.

Așa că ieri, 24 aprilie, la festivalul de film Tribeca din New York a avut loc premiera minunat intitulatului “God Bless Ozzy Osbourne”.

Ozzy

God bless Ozzy, indeed, oricât de… pompos, să zicem, mi s-ar părea titlul. Omul merita cu siguranță un film și sper să fi ieșit la fel de bun ca “Lemmy – 49% Motherf**ker, 51% Son Of A Bitch”.

Regizorii Mike Fleiss și Mike Piscitelli au petrecut doi ani pe drumuri alături de Ozzman (ce joburi cool pot să aibă unii, pfff), au intervievat tot ce le-a trecut prin fața camerei, inclusiv familionul (Jack Osbourne e și co-producător al filmului), rămâne să vedem rezultatul. God bless Ozzy, că merită!

Site-urile fimului, până una-alta:
http://www.facebook.com/GodBlessOzzyOsbourne
http://www.twitter.com/GodBlessOzzyDoc


Manu Chao, huligan muzical

N-am putut să mă abțin și m-am dus totuși la cântarea lui Manu Chao. Oricât am cârcotit asupra locului concertului. Deh, o fi bine, o fi rău, am o mare slăbiciune pentru Manu.

În deschidere au fost Madame Hooligan, proiectul american al lui Radu Almășan. Nu am devenit fan, dar sunt interesanți și mi s-au părut potriviți ca și trupă de deschidere.

Cine nu l-a văzut niciodată pe Manu live și îl știe doar din înregistrările de studio cu siguranță a avut o surpriză. Nu e Manu cel soft care susură Me Gustas Tu, e Manu cel hiperenergic care a pornit o revoluție sonoră în 1987 cu Mano Negra. Omulețul ăsta (care va împlini în iunie 50 de ani) are o energie absolut incredibilă. Nu am experimentat niciodată ceva de genul concertului Manu Chao & Radio Bemba din 2008, atât de irezistibil și pozitiv. Poate singurul care s-a apropiat, în experiența mea, a fost Robert Plant.

Memento Mano Negra

Și spectatorii care au umplut Sala Palatului sâmbătă au simțit-o pe pielea lor; nu am văzut pe nimeni stând jos, au dansat și au cântat de la început până la sfârșit. Indiferent ce părere are fiecare despre Manu și muzica lui, efectul nu poate fi contestat. O cură de bucurie și veselie, chiar dacă subiectele cântecelor sunt de multe ori amare. Deh, la vie est belle, le monde est pourri.

La Ventura a fost un mini-turneu balcanic, pornit pe 2 aprilie în Ljubljana și care încheie mâine seară în Istanbul. Grupul a fost absolut minimal. Pe Manu l-au însoțit doar chitaristul Madjid Fahem și veteranul Mano Negra, Garbancito (Philippe Teboul), de data asta la tobe. Ceea ce nu i-a împiedicat să ia ditamai sala pe sus, s-o facă bucați și s-o facă la loc, mai bună măcar pentru o seară.

Poze (câte am reușit să fac, că nu stăteau oamenii locului, civilizat, la pozat) sunt în pagina de Facebook a blogului.

Niște huligani, dom’le. Măcar de-ar fi mai mulți ca ei. Și mai mulți, și mai mulți, și mai mulți…


Wayne Kramer, revoluționar american

Nu tot tineretul american de la sfârșitul anilor ‘60 se legăna cu flori în păr prin iarba de la Woodstock. Și nu toate conceptele revoluționare ale momentului erau pașnice. Detroit era un oraș muncitoresc, cu probleme rasiale și concepții radicale. Și muzica reflecta, ca de obicei, mediul.

Inspirați de marxismul maoist al Panterelor Negre apăreau Panterele Albe. Co-fondate de John Sinclair, care era și managerul MC5, una dintre trupele proto-punk. Extremiști de stânga expliciți în versuri, extremiști muzicali în ton și expresie, păreau de neoprit.

Dar revoluția s-a terminat înainte sa înceapă, înecată mai ales în droguri. MC5 au existat între 1964 și 1972 și au lăsat doar trei albume, referințe și șabloane pentru mișcarea punk ce va urma.

Wayne Kramer a fost unul dintre cei doi chitariști ce au fondat MC5. După sfârșitul trupei, și-a împărțit timpul între comiterea de infracțiuni și dependența de droguri. Până în 1975, când a fost arestat pentru trafic de cocaină și trimis la închisoare pentru doi ani.

După eliberare, a început o a doua viață muzicală, ce continuă și astăzi. Încă și mai prolific decât în tinerețea sa zbuciumată, dar nu mai puțin radical în idei și expresie. Care s-a maturizat, diversificat și sofisticat.

Semnat de Brett Gurewitz la Epitaph, mai apoi la propria sa casă de discuri, Kramer este mai activ ca niciodată. Deși nu mai propovăduiește revoluția ce n-a apucat să se întâmple, a rămas un activist.

Ah da, a ajuns încă o dată în închisoare, în 2009. Cu ocazia unui concert dat la Sing Sing, unde l-au însoțit prieteni precum Tom Morello (Rage Against The Machine/Audioslave), Jerry Cantrell (Alice In Chains), Billy Bragg, Perry Farell (Jane’s Addiction), Gilby Clarke și Don Was.


Robbie Robertson și cum să devii clarvăzător

A fost odată ca niciodată o trupă americano-canadiană, care-și zicea The Hawks. Și a mai fost un tânăr folkist, care-și zicea Bob Dylan (că în buletin tot Robert Zimmerman scria). Tânărul folkist, deja notoriu în 1965, aspira să devină rocker. Dar cum să rockereze el de unul singur, cu chitara acustică?

Așa că i-a rugat frumos pe Hawkșii respectivi să apară alături de el și s-a electrificat. Ei au acceptat mai mult decât bucuroși (deh, au văzut oportunitatea să îi afle lumea) și au pornit în turneu. Zi de ‘65 până-n seară de ‘66, au turnat muzică împreună spre disperarea, indignarea și dezaprobarea mulțimilor folk tulburate de trădarea electrică.

Și așa a început. The Hawks au devenit The Band și au tot lucrat cu Dylan, până la desființare. Au lucrat și singuri, au avut și hituri, au avut și un film făcut de maestrul Scorsese, și anume “The Last Waltz”. Filmat la concertul lor de adio în 1976 și apărut în 1978. Încă și mai surprinzător, pus pe ecranele României socialiste nu la mult timp după apariție (să fi fost ‘78? să fi fost ‘79? țin minte că l-am văzut în cinematograf).

Anii au trecut, oamenii și-au văzut de treburi, inclusiv chitaristul Robbie Robertson. Mai producător pentru Neil Young și Van Morrison, mai scriitor de muzici de film, mai câte un rol chiar (în “Carny”, cu Jodie Foster și Gary Busey, de exemplu). Și multe altele, Robbie a fost mereu o persoană ocupată. Ocupații care i-au fost răsplătite financiar, dar și cu brațe de premii și felurite recunoașteri din partea industriei și confraților.

A avut și albume solo, din ‘87 până prin ‘98. Vreo trei la număr. Numărul patru a trebuit să aștepte până-n 5 aprilie 2011. Dar despre “How To Become Clairvoyant”, povestește singur.

Albumul are o târlă de invitați, care mai de care mai titrat, mai faimos și mai surprinzător. La Eric Clapton, Steve Winwood, Robert Randolph, Pino Palladino sau Rocco DeLuca hai, nu mă mir. Dar la Tom Morello și Trent Reznor mi se cam ridică o sprânceană așaaa… vulcanian.

Primul single, cel pe care a căzut greul promovării, este “He Don’t Live Here No More”. Nu are video, dar noroc că l-a cântat live la ocazii, cum ar fi la David Letterman.

Nu trebuie să fiu clarvăzător ca să-I prezic un viitor strălucit în continuare. Dom’ Robertson este și el una dintre instituțiile muzicii americane. Și asta-i din pveștile alea care se termină cu forever after.


De weekend – Wild Thing

Scris de Chip Taylor (pe numele adevărat James Wesley Voight, fratele lui Jon Voight și unchiul Angelicăi – pfff, ce mică-i lumea), “Wild Thing” a fost înregistrat prima oară de The Wild Ones, în 1965.

Șase luni mai târziu, în 1966, exploda și hitul pe care îl știm astăzi. Înregistrat de The Troggs.

Și s-a înfipt atât de adânc în cultura pop, că a aterizat și în Muppets Show.