Sidemen: Long Road To Glory, când blues-ul devine film

Oare cum e când lumea largă nu te cunoaște, dar fanii tăi sunt unii ca Jimi Hendrix, Jimmy Page sau Eric Clapton?

Sidemen: Long Road To Glory îi aduce în prim-plan pe trei dintre acești muzicieni legendari, care au scris istoria blues-ului și implicit a rock-ului, în umbra unor monștri sacri precum Muddy Waters și Howlin’ Wolf. Hubert Sumlin, chitaristul lui Wolf, ca și Pinetop Perkins (pian) și Willie “Big Eyes” Smith (tobe, muzicuță), din trupa lui Waters, se numără printre cei care au influențat decisiv forma unui gen ce a cucerit lumea și și-a pus amprenta asupra culturii universale de mai bine de jumătate de secol încoace.

Scott Rosenbaum (Red Hawk Films), este un regizor, scenarist și producător din New York, remarcat de Spike Lee și invitat de acesta să ucenicească alături de el la Miracle at St. Anna. Și-a făcut debutul cu lungmetrajul The Perfect Age Of Rock ’n’ Roll în 2011, film în care apărea și celebrul Peter Fonda, dar și cei trei bluesmeni, Hubert, Pinetop și Willie, o mostră autentică a celor mai adânci rădăcini blues într-un film rock.

Pornit de la un concept asemănător The Last Waltz, în 2008, realizarea Sidemen a durat aproape un deceniu și a evoluat într-un tribut ce sărbătorește viețile și realizările celor trei, în propriile lor cuvinte ca și în relatărilor pline de respect ale unor Bonnie Raitt, Joe Bonamassa, Derek Trucks, Warren Haynes, Joe Perry, Kenny Wayne Shepherd, Eric Gales, Robbie Krieger sau Keith Richards.

Din umbrele celor mari, viețile celor trei s-au încheiat în plină lumină a reflectoarelor, momentul de entuziasm sincer în care Pinetop și Willie își primesc Grammy-ul pentru albumul Joined At The Hip are aroma succesului câștigat în vieți de muncă, cei trei adunând împreună circa 200 de ani de cântat și înregistrat. Așa cum viețile lor s-au întrețesut decenii la rând, ne-au și părăsit împreună, toți trei în 2011, la câteva luni distanță unul de altul.

Dincolo de firul narativ central, Sidemen: Long Road To Glory este unul dintre documentele de neratat despre istoria blues-ului. Nu are doar o importanță istorică indiscutabilă și extrem de solid documentată, ci și o calitate de agrement care îl face ușor și plăcut de urmărit de adepții genului, în același timp convertindu-i pe neofiți.

De acum filmul este disponibil internațional pe All Guitar Network, o platformă digitală creată de Norman’s Rare Guitars și Fabrizio Grossi.

Adrian Coleașă


Larry Brown, o viață în blues

Larry Brown nu a fost o stea strălucitoare a scenei de blues. Nu a umplut arene și stadioane, dar a trăit o viață desprinsă din cel mai întunecat blues. A fost, a trăit, totul se conjugă acum la trecut pentru că ne-a părăsit, o altă victimă a pandemiei curente.

Larry Brown, by Cristina Arrigoni

Photo courtesy of Cristina Arrigoni

Născut în 1953 în Forsyth, Georgia, crescut în coliba bunicilor alături de 15 alți copii, a văzut și a trăit tot ce se putea mai rău, violență și oroare, tortură și abuzuri. La opt ani, bătut de cinci oameni în toată firea, a fost legat de un copac și folosit pentru tras la țintă. A supraviețuit cumva, împușcat în față, dar cu un glonte în obraz și o bâlbâială care l-a împiedicat să vorbească ani de zile.

La 13 ani, după un alt episod violent, a trebuit să părăsească Forsyth și să se mute în Long Island, la părinții plecați în căutare de muncă. Tot atunci a primit și prima pereche de pantofi din viața lui. O chitară a fost mereu prezentă în casă, dar, frustrat și nerăbdător, nu s-a ținut niciodată serios de ea.

La 29 de ani viața i-a luat o întorsătură dezastruoasă. O altercație violentă cu angajatorul său a dus la moartea acestuia și la o condamnare de cel puțin 33 1/3 ani pentru Larry. A trecut prin șapte penitenciare de maximă securitate din statul New York, dar în primul dintre ele, Sing Sing, și-a găsit salvarea în muzică. Chitara adusă de mama lui l-a ajutat să treacă prin 35 de ani de încarcerare și 5 cereri de eliberare condiționată respinse.

Larry Brown, by Cristina Arrigoni

Photo courtesy of Cristina Arrigoni

Mama lui a murit în 1991, fără să-l fi auzit vreodată cântând. Larry Brown a fost eliberat condiționat pe 12 aprilie 2018 și primul concert l-a avut pe 12 aprilie 2019, exact la un an după eliberarea din penitenciar, un set scurt în deschidere la Dana Fuchs, în legendarul club Iridium din New York.

Nu a devenit un star și putea fi văzut adesea în Washington Square Park, în terminalele Port Authority sau în metroul new-yorkez. Misiunea vieții lui devenise “ca oamenii să fie fericiți să mă vadă venind și să se întristeze când mă văd plecând”. 21 aprilie a fost ziua în care toți cei care l-au cunoscut au fost mai triști ca oricând.

Dar Larry nu va fi uitat. Scott Rosenbaum (Red Hawk Films), cunoscut și pentru multipremiatul Sidemen: Long Road To Glory, i-a transpus povestea într-un documentar ce a avut premiera pe 27 martie, Life & Larry Brown.

Am stat de vorbă cu Scott, vizibil marcat de pierderea celui ce nu i-a fost subiect de film, ci i-a devenit prieten.

AC: Cum ai ajuns să faci filmul despre Larry?

SR: Sidemen: Long Road To Glory era practic terminat atunci când l-am întâlnit pe Larry, acum doi ani. Un bun prieten al meu, alături de care cânt într-o trupă și care a fost managerul lui Hubert Sumlin într-o vreme, l-a întâlnit pe Larry în Guitar Center-ul din Long Island. Intrase să se uite la chitarele acustice și în camera respectivă era Larry, cântând ceea ce pentru urechile lui Steve, un mare fan de blues, era cel mai autentic Delta blues pe care-l poți auzi zilele astea. Au intrat în vorbă și Larry i-a povestit câte ceva din viața lui, de-abia ieșise din pușcărie, poate de patru luni. Seara, Steve a venit la repetiții și a început să-mi povestească despre întâlnire. Am știut imediat că trebuie să aflu mai multe pentru că era o poveste incredibilă, ceva ce nu întâlnești în fiecare zi.

După ce am făcut documentarea poveștii lui Larry și ne-am întâlnit de trei ori la prânz pentru interviuri, am hotărât să filmez ceea ce ai văzut că e linia directoare a filmului, interviul, am vrut acel portret intim al lui, pentru că este un povestitor atât de convingător, ceea ce cred că se vede. Mi-am zis că nu există o manieră mai puternică de a spune povestea decât concentrându-mă pe el. A stat șase ore în spațiul acela, vorbind și cântând la chitară. după care am editat totul și am montat poveștile lui creând coloana vertebrală a filmului. După care am vizitat locațiile cheie pentru povestea lui, de la scena crimei de pe vremuri până la secvențele filmate pe plajă, într-o opoziție totală cu experiența lui din închisoare, pe care am vrut să o modelăm în timpul interviului, foarte de aproape, foarte claustrofobică.

Speram ca anul acesta să scoatem filmul în circuitul de festivaluri. Dar a lovit pandemia și toate festivalurile, ca de altfel totul pe lumea asta, s-au anulat așa că am avut mai multe lansări online în ultimele săptămâni, la mai multe festivaluri locale.

Când a început pandemia l-am căutat pe Larry, care stătea într-o halfway house din Long Island, să mă asigur că înțelege cât de serioasă e situația și să văd dacă au mâncare. L-am tot sunat după aceea, după ce oamenii vedeau filmul și dădeau feedback. Oamenii se îndrăgosteau de povestea lui și de el, era încântat de ceea ce auzea. Ultima oară am vorbit cu el acum două săptămâni, miercuri, și începuse să se simtă rău deja, l-a lovit până vineri când au chemat ambulanța care l-a dus la spital. Am aflat de-abia vinerea trecută, când m-a sunat femeia care conduce acea halfway house să-mi spună că e la ICU, la terapie intensivă. A decedat luni noaptea și noi am aflat marți dimineața.

A fost un final șocant și foarte trist pentru noi toți cei care am lucrat la film și ne-am apropiat de el în ultimii doi ani. E incredibil când mă gândesc cum s-au întâmplat atâtea lucruri în anii ăștia si acum nu mai e.

AC: Filmul este foarte mult moștenirea lui.

SR: Așa e, foarte mult. Am fost atât de bucuros să văd cât de încântat era. A fost un pas foarte curajos pentru el să-și spună povestea. E atât de greu, din atât de multe puncte de vedere. Nu e un tip deschis, îți dai seama, după ce a stat 35 de ani în pușcărie, fără să mai vorbim despre viața lui dinainte.

A fost foarte deschis cu noi, cred că a văzut beneficiile în a-și împărtăși povestea cu noi, o experiență cathartică pentru el, era foarte mândru de interesul nostru și al oamenilor care vedeau filmul și îl căutau. E un final oribil, la care nu se aștepta nimeni, credeam că mai are mulți ani de cântat. Dorința lui era să încerce să facă bine, își dădea seama că a făcut multe lucruri foarte rele, nu sunt scuze pentru ele, poți să vezi un portret complet, de unde vine și ce forțe l-au ghidat. Dar aprecia această nouă șansă la viață pe care a primit-o după ce a fost eliberat și tot ce vroia era să răspândească bucurie prin muzica lui și asta a și făcut, timp de doi ani.

AC: Presupun că nu există înregistrări ale muzicii lui, în afară de ceea ce se vede în film.

SR: De fapt am mai multe. Fabrizio (Grossi) este interesat să primească piesele. În timpul filmării, care s-a făcut într-un studio, am pus mai multe microfoane decât se văd în cadru, inginerul de sunet a înregistrat tot și i le voi trimite lui Fabrizio să vadă dacă le poate mixa și o să le punem undeva.

AC: Vreo șansă să îi puteți îndeplini dorința de a fi îngropat lângă mama lui?

SR: Ne ocupăm de asta. Trebuie să vedem care sunt costurile și logistica. Mormântul pe care îl vezi în film a fost asigurat de biserică, nu există un loc liber lângă ea, așa că încercăm să îl incinerăm și să îl punem în coșciugul ei, altfel nu ar putea să fie lângă ea. Încercăm să ne dăm seama cât ar costa, se pare că e destul de scump, toți cei implicați în film vor cotiza, poate vom face o campanie pe GoFundMe

AC: Pandemia va trece. Înțeleg că filmul a fost primit foarte bine.

SR: Până acum, da. Adevărata provocare pentru orice film este să fe distribuit, să fie văzut de oameni. Sunt discuții cu mai mulți pentru a ajunge pe platforme mai mari.

Nu știu ce o să se întâmple cu festivalurile, edițiile de anul acesta sunt anulate, dar mă bucur că nu am așteptat. Mă bucur că a fost aici să vadă că a ieșit și să primească laudele. Îmi vine greu să cred că vorbim despre el la trecut, dar s-a întâmplat atât de repede.

Life & Larry Brown este disponibil gratuit, integral.

Într-o notă optimistă, îmi face plăcere să anunț o nouă platformă de distribuție digitală, All Guitar Network, o colaborare între Norman’s Rare Guitars și Fabrizio Grossi, dedicată tuturor celor muzicale, de la filme, concerte, documentare, până la video-uri educaționale. De pe 24 aprilie pe această platformă va fi disponibil și Sidemen: Long Road To Glory, filmul hit al lui Scott, de neratat pentru orice iubitor de blues. A propos, până la Sidemen nu văzusem încă un scor de 100% fresh pe Rotten Tomatoes.

Adrian Coleașă


Concertul aniversar The Cure în curând pe ecrane

Pe 9 iulie 1978, The Cure susțineau primul concert din carieră la The Rocket, un pub din Crawley, Sussex, în fața a circa 65 de oameni. Pe 7 iulie 2018, în Hyde Park, trupa se urca pe scenă în fața a 65,000 de oameni celebrând patru decenii de activitate live.

Pentru a imortaliza momentul aniversar, The Cure au apelat la Tim Pope, colaborator și complice artistic încă din primele zile, responsabil nu doar pentru clipuri video iconice precum Just Like Heaven sau Friday I’m In Love, dar și pentru filme de concert precum The Cure In Orange, din 1987.

29 de cântece pe parcursul a 135 de minute, un moment magic în timp, Anniversary 1978 – 2018, Live In Hyde Park London  nu doar o aniversare, ci a tras o linie între etape distincte din cariera trupei, moment ce va avea premiera în cinematograf pe 11 iulie, inclusiv în România.

Iar pe 22 iulie, în premieră, îi vom avea live în a doua zi a Rock The City. Biletele încă sunt disponibile în rețeaua Eventim și pe eventim.ro.

Adrian Coleașă




MV5BYmU5ODdmZTUtNzVmYS00ZWJkLThjMjgtNzg4OTg3MTc2MWQxXkEyXkFqcGdeQXVyMjQ2MTM3MDc@._V1_

Setlist Anniversary 1978 – 2018

1. Plainsong
2. Pictures Of You
3. High
4. A Night Like This
5. The Walk
6. The End Of The World
7. Lovesong
8. Push
9. Inbetween Days
10. Just Like Heaven
11. If Only Tonight We Could Sleep
12. Play For Today
13. A Forest
14. Shake Dog Shake
15. Burn
16. Fascination Street
17. Never Enough
18. From The Edge Of The Deep Green Sea
19. Disintegration
ENCORE:
20. Lullaby
21. The Caterpillar
22. Friday I’m In Love
23. Close To Me
24. Why Can’t I Be You?
25. Boys Don’t Cry
26. Jumping Someone Else’s Train
27. Grinding Halt
28. 10:15 Saturday Night
29. Killing An Arab


In Your Face, povestea lui Neil Zlozower

Într-o lume ideală numele lui Neil Zlozower ar trebui să fie familiar oricărui fan de rock ce se respectă. Condiția fotografului este aprioric cea de a pune în valoare subiectul fotografiei și nu pe realizatorul ei, așa că pentru masele de fani numele este prea puțin cunoscut, iar figura chiar deloc. Și totuși… Când am auzit prima oară de el, avea reputația că pentru a fi cu adevărat un rockstar aveai nevoie de validarea de a fi fost fotografiat de Neil.

Sute de coperți de reviste, nenumărate postere, coperți de discuri, cărți… munca lui Zlozower face mult mai mult decât să documenteze o bună parte din cele mai fertile decenii ale rockului contemporan și devine o componentă de sine stătătoare a culturii pop în sensul ei cel mai larg.

Ca orice aspect cultural relevant, și Neil (sau, cum este cunoscut de toată lumea, Zloz) merita să fie documentat la rândul său. Realizatorul devine subiect, “musca de pe zid” devine obiectul central al observației și iată că începutul anului ne-a adus In Your Face, un documentar ce se înscrie pe o listă extrem de scurtă, unul dintre foarte puținele filme ce au ca subiect unul dintre marii fotografi ce s-au concentrat pe muzică și pe creatorii săi.

iyf-chad-out-now-13laurels-100dpi

Cuplul de realizatori Beate și Declan Maynes, adică Rattlesnake Productions din Austria și-au asumat sarcina deloc simplă de a face un film despre Zloz.

A durat mai bine de trei ani și rezultatul este impresionant. Dincolo de spectaculozitatea subiectului însuși (Scott Ian îl descrie pe Neil pur și simplu ca “definiția rock’n’roll-ului”), realizatorii au reușit să facă un film ce merge la fel de bine pe micul și pe marele ecran, care se urmărește cu inima la gură ca un film de acțiune plin de adrenalină și cu gura până la urechi ca o comedie de cea mai bună calitate.

Prieteni din copilărie, rude, muzicieni (foarte mulți muzicieni), ziariști, fotografi (!!!), defilarea celor care țin să își împărtășească părerile despre Zloz și poveștile cu el devine o paradă strălucitoare a celor care îl admiră – de la Michael Anthony, Billy Sheeehan și Frank Bello, printre Henry Rollins, Chad Smith, Joe Satriani, Steve Vai și John 5, Slash, Steve Vai, Zakk Wylde, până la Igor Vidyashev, Ross Halfin, Barry Levine sau Kianna Dior… lista este pe cât de diversă pe atât de lungă.

Oricum l-ar descrie (și nu îl menajează deloc, cum de altfel nu se menajează nici el însuși), ceea ce se conturează este un portret extrem de viu și extrem de crud (mai ales în sensul lipsei oricărui machiaj), aproape chirurgical în detaliile sale, al fotografului și omului Neil Zlozower și al timpurilor sale. Nu doar un portret, ci și un autoportret, implacabil, plin de umor, dar nemilos de sincer. Zloz povestește, își asumă, nu regretă nimic și da, vorbește tare, foarte tare, vrea să controleze tot și calcă peste orice se pune în calea a ceea ce are de făcut în momentul respectiv.

Capacitatea de a spune o poveste cinematografică consistentă și antrenantă este un alt atu al realizatorilor. Extrem de dinamic, de-a dreptul un vârtej senzorial, extrem de inspirat numitul In Your Face merită toate laudele pentru acuratețea reprezentării spiritului subiectului ales, pentru sinceritatea și integritatea realizării, drept pentru care în cursul anului trecut a strâns o colecție deja impresionantă de premii la festivaluri.

De la începutul anului este prezent pentru public pe principalele platforme digitale – Amazon, iTunes, Google Play, Vimeo. Pentru că suntem în România, singura platformă care ne este accesibilă în acest moment este Vimeo On Demand. Da, costă niște bani ca să poată fi văzut, dar să fim serioși, se poate descărca cu prețul a două bilete la cinema.

Adrian Coleașă


Jimi: All Is By My Side

Despre Hendrix s-a scris și s-a vorbit enorm. De mai bine de 50 ani încoace a devenit imaginea arhetipală a chitaristului rock (sau a chitaristului pur și simplu) și una dintre icoanele culturii pop contemporane. S-au făcut documentare, surioara Janie (soră vitregă, dar moștenitoare) a avut grijă să scoată pe piață fiecare bucățică de peliculă și ultimul căpețel de bandă de magnetofon. Dacă mai există ceva, cu siguranță va avea grijă să ajungă la noi.

Ceva totuși lipsea până acum, un film artistic bazat pe biografia lui Jimi. Greu greu greu, din multe puncte de vedere.

La sarcină s-a înhămat John Ridley, romancier si scenarist de meserie (“U-Turn” al lui Oliver Stone se bazează pe primul lui roman, “Stray Dogs”). Ultimul succes l-a repurtat recent ca scenarist al multi-premiatului și aplaudatului “12 ani de sclavie“. Așa că de ce nu și Hendrix. Și dacă tot facem un film independent și îi scriem scenariul, de ce să nu facem și regia?

De personajul Hendrix a îndrăznit să se apropie André Benjamin (aka André 3000). Greu de hotărât cât de inspirată este distribuția până nu apare filmul pe piață, dar omul se bucură de o reputație solidă, atât ca muzician, cât și ca actor. În plus, se pare că a muncit pe brânci pentru a intra pielea personajului, interpretând inclusiv muzica din film (da da, nu cântă Hendrix, cântă André Benjamin). Toată stima pentru efort și sper că rezultatele sunt pe măsura unui Val Kilmer în postura lui Morrison.

“Jimi: All Is By My Side” tratează perioada 1966-1967, momentele dinaintea lansării, până la primul succes fulminant, festivalul de la Monterey. Filmul a fost terminat anul trecut și a fost prezentat la câteva festivaluri; lansarea în sălile de cinema va avea loc din august încolo. Reacțiile până acum sunt amestecate, iar nota de pe IMDb nu e strălucită, dar cu siguranță voi dori să-l văd, măcar ca să înjur în cunoștință de cauză dacă nu-mi place.

A propos de înjurat, odată cu primul trailer oficial, am și primul motiv de nemulțumire. Nu poți disocia personajul Jimi Hendrix de chitarele sale. Cele care apar în trailer sunt complet greșite pentru perioada respectivă. Chitarele pe care le-a folosit sunt prea cunoscute, prea documentate, prea parte a ceea ce este Hendrix pentru o lume întreagă de atâta vreme. Știu că nu e un documentar și există licențe artistice, dar la fel de bine, în aceeași logică putem face un film în care să apară un papă purtând un turban musulman, nu?!