Vărsătorul se întâmplă o dată pe an

La fel și Aquarius, trupa de prieteni născuți sub acest semn.

Vineri seara, Berti Barbera, Florin Ochescu, Nicu Patoi, Eugen Caminschi și Mugurel Diaconescu s-au strâns într-un Big Mamou arhiplin și entuziasmat la maximum. O cântare acustică excepțională, un jam band de înalt nivel, în formă și cu un apetit muzical la cote maxime. Totul bazat pe blues, evident.

Cei care au lipsit cu siguranță ua avut de pierdut. Cine îi cunoaște poate să-și imagineze ușor ce s-a întâmplat acolo. Celor care nu îi știu, sau nu în această ipostază, nu pot decât să le recomand să corecteze această lacună, cât mai curând posibil. Din considerente pur egoiste, mai ales. Fac pariu că nu pot decât să placă.

Sâmbăta voi fi în Gyuri’s Pub, pentru D.O.L.E. & Guests. Aquarius s-ar putea să se mai întâmple o dată anul ăsta, și anume săptămâna viitoare. Be there or be square!

Aquarius Aquarius Aquarius Aquarius Aquarius Aquarius Aquarius Aquarius


Până unde mergem ca să facem un ban?

Nu, nu e vorba de nimic grav. Nici măcar de ceva ilegal. Dacă mă gândesc bine, nici imoral nu e. De fapt, e o chestie chiar mișto, nu știu de ce m-aș oripila. Doar că-mi pică mie cam strâmb. Asta e, poate am papilele gustative mai sensibile.

În categoria “chitariști celebri și chitarele lor la fel de celebre” există instrumente care au o notorietate proprie. Jimi Hendrix și Stratocasterul alb de la Woodstock, sau cel de la Monterey Pop Festival; Rory Gallagher și Stratocasterul său jupuit complet; SRV și cele Stratocastere (Number One, Lenny și Charly)… Chitare binecunoscute, recognoscibile instantaneu. Fiecare mare chitarist are măcar una pe care o știm cu toții.

Evident că Eric Clapton nu face excepție – “Brownie”, Fender Stratocaster cu care a înregistrat “Layla” (vândută la licitație, acum în colecția Experience Music Project Museum), “Blackie”, alt Stratocaster, chitara preferată din 1973 până în 1985 (vândută la licitație în 2004 pentru centrul Crossroads, cumpărată de Guitar Center cu $959,500) și multe altele.

Aceste chitare sunt unice. Evident că sunt dorite. Spre deosebire de operele de artă “clasice” (eu sunt dintre ăia pentru care un instrument este și o operă de artă), există un business foarte sănătos de clonare a acestor instrumente, oferite în ediții limitate. Nimic rău în asta, există o cerere, lucrurile sunt clare, nu e ca și cum ar oferi cineva o copie a  Mona Lisei pe post de original.

Să ne întoarcem la Clapton. Blackie a fost reprodusă și oferită într-o ediție limitată la 275 de exemplare. Foarte frumos, chiar Clapton a cântat pe una dintre aceste replici, la Royal Albert Hall, în 2006. Aș minți animalic să pretind că nu mi-aș dori una dintre ele.

Și totuși ce mi-a zgâriat neplăcut neuronul? Doamna de mai jos (chitarele, precum mașinile și bărcile sunt fete, de obicei).

Eric Clapton 1960 Les Paul

Aparent, nimic în neregulă. Gibson, cel de al doilea mare producător de chitare, a scos o reproducere a unui Les Paul 1960, chitara cu care Eric Clapton a înregistrat împreună cu John Mayall în 1966. Atunci când se scria pe ziduri “Clapton is God” și toți își doreau subit un Les Paul, ce nu se mai producea de șase ani din cauza succesului moderat (ca să fiu amabil) la cumpărători.

Don’t get me wrong, nu susțin vreun moment că n-ar fi o mare chitară. Din contra, este una din cele două care au creat toată industria, așa cum o știm astăzi. Ma rog, în cartea mea ar fi patru modele, dar nu discutăm acum.

Si totuși, care e problema? Da, domnul de acolo din spate, vă aud. Problema e că acea chitară a fost furată în 1966, pe când Clapton repeta pentru primul turneu Cream. Furată și n-a mai vazut-o nimeni de atunci. Nici nu s-a mai auzit ceva despre ea.

Și atunci, ce reproduce de fapt Gibson? Păi e simplu, un model Les Paul Standard din 1960. Ce legătură are cu chitara lui Eric Clapton din 1966? Păi nici una, doar același set de specificații generice. Nici măcar nu reproduce prea multe din modificările aduse de Clapton (îi scosese capacele dozelor, de exemplu).

Dar Clapton a fost de acord să îi fie asociat numele cu proiectul și iată rezultatul. Cât costă? Ieftin, de vară – 55 de exemplare, îmbătrânite (termenul consacrat e “relic”), semnate personal de domnu’ Eric, la $29,412 (prețul recomandat, MSRP), 95 de bucați doar “relic”, la $14,706 MSRP și 350 de bucăți noi-nouțe (VOS – Vintage Original Specifications), la doar $8,468 MSRP. În total, 500 de chitare pentru maximum $5,978,530 (prețul de stradă – din magazin – este mai mic, totuși).

Se vor vinde, la prețurile astea? Cu siguranța au dispărut deja din stocuri, deși au fost scoase în decembrie 2010.

În noiembrie 2010, Clapton apărea la Jools Holland show cu o colecție întreagă de chitare Gibson, inclusiv un Les Paul. Nu-l mai văzuse nimeni cu altceva decât Fender Stratocaster de vreo patruj’ de ani.

E ceva ilegal în povestea de mai sus? Sigur nu. Imoral? Nu, se știe exact despre ce e vorba și nimeni nu a mințit cu nimic. Doar eu cârcotesc că mi se pare cam meschin și aiurea. Dacă scoteau un Les Paul model Eric Clapton și atât (chiar la aceleași sume) nu aveam nimic de comentat. Poate chiar mi-aș fi dorit un exemplar. Așa, mi-a rămas un ceva ușor neplăcut în gât și parcă nu vrea să se ducă. Mi se pare complet inutilă referința la chitara înregistrată pe „Beano”. Vorba ceea, dacă poți să faci ceva, nu înseamnă că și trebuie s-o faci.

Dom’ Clapton, sir, zău că parcă nu era nevoie de asta.


Bine că am intrat și în anul Iepurelui!

Da, mă uit la fazele lunii, citesc horoscoape, arunc un ochi în cărțile de tarot și în rune…

Așa că… Astăzi este Anul Nou chinezesc, anul Iepurelui de Metal!
La revedere Tigru de Metal care ai fost, toate cele bune să le aducă iepurașul dolofan și pufos!

Mă uit pe geam după renul Rudolph, doar-doar (între noi fie vorba, sunt ferm convins că are nasul roșu de la consum și nimic nu mă clintește din convingerea asta). Nimic, nu zboară nici măcar vreun OZN. Ce hal de job are și ăsta? O noapte pe an? Aiurea, la pariu că zace prin vreun birt chinezesc, ghiftuit și sorbind alene alcoale asortate. Din când în când, mai dă cu o pocnitoare (după vreo pocnitoare bipedă?) și zbiară strigături tematice. Ca deh, e sărbatoare altora și el nu tre’ să pună osul, cornul și copita la muncă. Îl doare-n sanie.

E clar, încep să mă gândesc că ar fi interesant să mă fac renul lui Moș Crăciun, când o să mă fac mare. Da’ vorba aia, fii atent ce-ți dorești că poate iese, mai bine să fac un research mai serios înainte să vocalizez doleanța.

Ce bine de Joe Bonamassa! Ăsta și-a dorit să cânte blues și se uita cu gura căscată la Eric Clapton, la Royal Albert Hall. Cu Cream. Și puf, uite c-a ajuns să cânte blues la Royal Albert Hall. Și cu Eric Clapton pe scenă. Așa-s unii, mai focusați; nu pierd vremea cu reni cu nasul roșu pe pereți.

Așa că uitați-vă voi la Joe cu Eric, eu mă duc să caut partitura aia motolită cu “Crossroads”. Că poate-poate, dacă-mi doresc suficient de tare și mai pun și scheletul, musculatura și niște neuroni la bătaie… Cine știe, poate mă parașutează și pe mine comandoul de Iepurași de Paște și Moși Crăciuni pe scenă. Lângă Clapton, da?! Nu direct în capul omului, că nu tragem la țintă fixă .

Aaaaa, da, uitam. Renul pitic repartizat lui Bonamassa a zis că dacă vrea cineva piesa din clip (“Further On Up The Road”, Bobby Bland), poate s-o ia de aici, face Joe cinste!

Hai la mulți ani și sporuri maxime!


49% Motherf**ker, 51% Son Of A Bitch

A cui imagine apare instantaneu la o asemenea descriere? Să pun pariu că nu poate fi decât… the one… the only… Lemmy!!!

După mai bine de trei ani de muncă, în martie 2010, la festivalul South By Southwest, avea loc premiera filmului “Lemmy: 49% Motherf**ker, 51% Son Of A Bitch”. Taman bine, pentru aniversarea a 35 de ani de existență Motörhead.

Lemmy The Movie

Nu este primul film despre Lemmy, cu siguranță nu va fi nici ultimul. Pentru că omul este cu adevărat o legendă vie, rock’n’roll întrupat, în viu, 100%, din cap până-n picioare. Nu e singurul, dar este poate cel mai mare.

Recunosc ca sunt extrem de subiectiv, Motörhead fiind una dintre primele trupe care mi-au traumatizat neuronul juvenil și m-au corupt către rock. Le mulțumesc și astăzi.

Și dacă prima înregistrare Motörhead apărea în 1975, istoria lui Lemmy începe cu zece ani mai devreme, cu primul single The Rockin’ Vickers. A urmat rock-ul psihedelic al lui Sam Gopal și progresivul lui Hawkwind. Parcă e cam greu de imaginat în ipostazele astea, nu?

Perioada Hawkind a însemnat trecerea lui Lemmy de la chitară la bas și a generat și numele următorului capitol. “Motorhead” era o piesă Hawkind, de pe fața B a unui single din 1975.

Hawkind și rock-ul lor spațial au continuat până în ziua de astăzi (anul trecut au scos un album nou, “Blood Of The Earth”), dar viitorul lui Lemmy era pe alt drum.

Motörhead continuă la fel de impetuos și elegant precum un tanc de asalt (tot e un mare colecționar de artefacte legate de războaiele mondiale), după aceeași deviză “everything louder than everyone else” (a fost și titlul unuia dintre albumele live). Și parcă ar fi și păcat să fie altfel.

Nici o grijă, ultimul album, “The Wörld Is Yours” distruge aceeași autostradă pe care m-am obișnuit să-i văd defilând.

Pe 15 februarie, “Lemmy: 49% Motherf**ker, 51% Son Of A Bitch” vede apariția oficială a versiunilor DVD și Blu-ray. Da, știu, cine a fost interesat a văzut deja filmul încă de la apariția în sală (sau chiar mai devreme). Pe de altă parte, variantele oficiale conțin încă mai bine de trei ore de material. Ăăă… pardon, probabil că se găsește și ăsta pe site-urile de download. Mi-am pus dvd-ul în wish list-ul de la Amazon, ca și autobiografia din 2002, “White Line Fever”.

Cine este Lemmy și ce înseamnă el pentru noi? Fiecare avem propriul răspuns. Greg Oliver și Wes Orshoski au încercat să captureze imaginea larger than life a omului și personajului. Ajutați și de comentariile  unor Dave Grohl, Ozzy Osbourne, Alice Cooper, Slash, Steve Vai, Dee Snyder, Henry Rollins, Ice T, James Hetfield, Mike Inez, Billy Bob Thornton și  mulți alții.

Vizionare plăcută!

Site-ul oficial al filmului: http://www.lemmymovie.com/

Site-ul oficial Motörhead: http://www.imotorhead.com/


D.O.L.E. nu vinde banane

Nici ananași, pentru că n-are nici o afiliere cu Dole Food Company, Inc.
Oferta lor este cel mai apetisant blues-rock din oraș și îndrăznesc să spun că și din țară.

Deacă/Diaconescu + Ochilă/Ochescu + Lapi/Lupu = D.O.L.E. (E de la Experiment) și au cântat vineri seară în Big Mamou.

Am semnat condica și m-am bucurat de lecția live de blues și rock, ca la toate concertele lor. Cover-urile din program (JJ Cale, Robin Trower, Jimi Hendrix, ZZTop…) sunt mai degrabă fundalul pe care se exprimă într-o manieră personală și pretext de celebrare împreună cu publicul.

Am avut și un bonus, la final li s-a alăturat Silvia Dumitrescu pentru un “I’m Ready” cu mușchi și vitamine. Care “I’m Ready”? Ăla scris de Willie Dixon și lansat de Muddy Waters.

Ne vedem la următoarea cântare.

Photo: Adrian Coleașă Photo: Adrian Coleașă Photo: Adrian Coleașă Photo: Adrian Coleașă