Rory Gallagher și albumul pierdut

Postat: 01/05/2011 | Autor: | Înscris în: Muzică | Tags: , , , | Scrie un comentariu

E destul de neobișnuit ca să apară câte un album „uitat” al unui mare artist, plecat dintre noi. Și totuși se întamplă. Nu firimituri și schițe demo, sau bootleg-uri de o calitate dubioasa (îhâm îhâm, a zis cineva Janie Hendrix acolo, în spate?).

Rory Gallagher e artistul în cauză. Gura târgului spune că, întrebat cum e să fii cel mai mare chitarist al lumii, Hendrix ar fi răspuns „nu știu, intrebați-l pe Rory Gallagher”. O fi fost Jimi modest, dar știa ce-i place.

Gallagher a plecat dintre noi în 1995, la doar 47 de ani, după un transplant nereușit de ficat. La mai bine de 33 de ani de la înregistrare, în iunie va aparea Notes From San Francisco.

În 1978, în San Francisco, Rory abandona proiectul de studio la care lucra, declarându-se frustrat de “procesele prea complicate de mixare”. De înțeles, pentru că mediul său natural era cântarea live. De exemplu, ăsta e și motivul pentru care a refuzat să filmeze orice fel de clipuri video.

1975

Albumul cel uitat pe colțul etajerei, plin cu material inedit, a fost remixat și remasterizat. Ca masa să fie bogată, s-a mai pus la pachet o alta descoperire, aproape la fel de senzațională – o combinație a trei concerte consecutive, din 1979, curios, tot din San Francisco.

Ce să spun? Sunt foarte curios și cam tropăi, noroc că nu mai e mult până pe 6 iunie.

De ce îmi plac irlandezii

Postat: 21/02/2011 | Autor: | Înscris în: Știri | Tags: , , , , , , , | Scrie un comentariu

Pentru că sunt veseli și când sunt triști? Pentru că irlandezele sunt frumoase și drăcoase? Pentru că au inventat whiskey-ul și berea Guinness? (Da, știu, cearta cu scoțienii asupra întâietății a început încă de când s-a inventat alcoolul.)

Motive sunt multe și părerea mea este că, dintre toate popoarele Europei, sunt cei mai asemănători cu noi, Nu-mi argumentez punctul de vedere, e doar un blog și vreau să postez astăzi. Există și ceva deosebiri, că doar nu suntem gemeni identici.

Un amic din Belfast mi-a adus astăzi sub ochi ultima inițiativă locală. Oare ce animă spiritul civic nord-irlandez? Păi vor să-i facă statuie lui Gary Moore. Printre problemele cotidiene de toate felurile, au găsit timp și energie ca să onoreze un muzician de rock și blues. O pagină de Facebook a inițiativei e și ea în picioare.

Nici n-ar fi prima de gen. În Dublin există o statuie a lui Phil Lynott. În Ballyshannon alta, a lui Rory Gallagher. Click pe nume și se afișează.

Mai mult, par a se plimba printre ei și astăzi. Ambele statui sunt la nivelul solului, nu au simțit nevoia să îi înalțe pe socluri inaccesibile.

Evident că statuia lui Phil e plantată exact în fața unei cârciumi, “Bruxelles”. Ocolind un grup de muzicieni care îl înconjuraseră, de ziceai că și Phil cel de bronz e în trupă, am intrat în birt (așa mi-a explicat un amic de la Mureș, “dacă se mănâncă și se bea, clar, e birt”). Agățate în spatele tejghelei erau discurile de aur și de platină americane decernate pentru coloana sonoră a filmului “The Commitments” (dacă nu l-ați văzut, grăbiți-vă, pe cuvânt că merită).

Am întrebat și eu ce-i cu discurile. “Aaa… păi veneau toți să bea aici. Da’ ai văzut statuia lui Phil, de la intrare? Și el bea aici și dup-aia cânta la subsol”. Corect, subsolul acum e heavy metal până la tencuială. Și doar nu erau să țină premiile alea în vitrina de acasă.

Sigur o să aibă și Gary Moore statuie în Belfast. Și cum ar putea să nu-mi placă un popor care își onorează public muzicienii pe care îi iubește?!