BluesFest Dublin 2018 – ziua a doua
Postat: 17/11/2018 Înscris în: Live | Tags: 2018, alison krauss, bluesfest, concert, counting crows, cronica, dublin, Live, review, the white buffalo Scrie un comentariuȘi a venit ziua a doua, cea mai roots și country dintre zilele festivalului. Pe scenă s-au succedat The White Buffalo, Alison Krauss și Counting Crows și zău dacă știu cine a deschis pentru cine.
Afară bătea vântul de toamnă atlantică și înăuntru se spuneau povești despre un spațiu cultural pe care cei mai mulți dintre noi nu îl cunoaștem decât din filme, cărți și iată, din cântece.

Photo by Anca Coleașă
Recunosc, deși poate părea ciudat, prezența The White Buffalo pe afiș a fost imboldul principal de a ajunge la acest festival. Cum, cine? Californication și mai ales Sons of Anarchy au fost seriale de mare succes amândouă și imposibil să nu fi remarcat vocea lui Jake Smith pe unele din cântecele de pe coloana sonoră a lor. Come Join The Murder, concluzia și epitaful unui moment cinematic aproape arhetipal al figurii bikerului outlaw, deși nu este compoziția sa, îi este deja asociată mai strâns decât piesele proprii.
The White Buffalo este de fapt o singură persoană, Jake Smith, indiferent cu cine alege să cânte la un moment dat. Și poate să cânte în orice aranjament își dorește, calitatea compoziției este atât de ridicată încât momentul nu va putea suna altfel decât de la foarte bine încolo. Cu o chitară acustică în brațe, o voce enormă și o prezență monumentală, Jake Smith a fost însoțit în Irlanda de toboșarul Matt Lynott și de basistul Christopher Hoffee, toți trei complici vechi de înfăptuiri muzicale.
Înregistrările de studio reușesc să captureze doar sofisticarea scriiturii (ce face adesea atingere cu rafinamentul și teatralitatea spiritului unui Leonard Cohen) și feelingul interpretării, dar lasă ascultătorul neavizat complet nepregătit pentru revărsarea de energie brută live. Am văzut trupe heavy metal bine cotate care nu reușesc să atingă un fragment intensitatea electrică dezvoltată de acest singur om cu o chitară și un microfon și am înțeles foarte bine de ce unii au preferat să-l catalogheze ca și cow punk și roots rock.
The White Buffalo a avut doar 40 de minute și un set minimal (dar de care a profitat la maximum). Mi-e greu să scriu fără superlative, dar cel puțin pentru mine, Johnny, Willie, Waylon și Kris au deja un moștenitor demn ce riscă să-i și întreacă. Outlaw country? Outlaw everything.

Photo by Anca Coleașă
Alison Krauss vine din cu totul altă direcție, chiar dacă teritoriul rămâne același.
Cea mai titrată cântăreață din istoria premiilor Grammy (23 de premii din 42 de nominalizări, la egalitate cu Quincy Jones, amândoi întrecuți doar de dirijorul Georg Solti), Alison este o păstrătoare a flăcării tradiției, o preoteasă devotată conservării moștenirii bluegrass, folk și country.
James Mitchell (chitară), Ron Block (chitară, banjo), Barry Bales (bas), Matt Rollings (pian), Jay Bellerose (tobe) sunt complet în serviciul pieselor, cu o grație discretă și muzicalitate desăvârșită. Peste ei, vocea și vioara lui Alison se suprapun precum porverbiala cireașă peste un tort foarte dulce.
Prestația ei live are o calitate aproape religioasă și sunt momente când poți auzi cum cade un ac în mijlocul mulțimii transfigurate ce umpluse 3Arena. Personalitatea lui Krauss strălucește calm, liniștitor, 90 de minute și mai bine de 20 de cântece, care pulsează de bucurie și muzicalitate desăvârșită. Prezența pe scenă a lui Sidney și a Suzannei Cox (membri Cox Family) adaugă și mai multe nuanțe unor piese binecunoscute publicului. Chiar și decorul are o calitate teatrală și denotă o grijă deosebită și pentru ambalaj, nu doar pentru conținut.
Un moment special al weekendului și văd oameni care părăsesc clădirea după încheierea setului. Au venit pentru Alison Krauss și doar pentru ea.

Photo by Anca Coleașă
Counting Crows erau așteptați cu nerăbdare. Sunt foarte populari în Irlanda și majoritatea publicului îi aștepta, judecând după numărul de tricouri Counting Crows din sală. Serbează 25 de ani ca trupă și nu mai fusesră de câțiva ani prin Dublin.
Au intrat pe scenă foarte casual și cam ăsta a fost tonul întregului set. Relaxat, cu un Adam Duritz pus pe povești nostalgice, un mood mai degrabă melancolic, cu amintiri despre un trecut ce nu mai poate schimbat, doar retrăit inutil.
Enervant pentru unii, care l-au catalogat drept promotorul unei imagini de actor angoasat și neînțeles, dar receptat cald de publicul bucuros de revedere. De altfel, prestația a fost impecabilă, trupa a livrat la nivelul profesional așteptat și dincolo de el, un set mai degrabă focalizat pe primele două albume, August and Everything After (1993) și Recovering the Satellites (1996), cam jumătate din piesele serii.
Sigur că au cântat Mr Jones, dar au evitat succesele comerciale majore precum Big Yellow Taxi (coverul după Joni Mitchell din 2002) și Accidentally In Love (nu-l iubim cu toții pe Shrek?). Probabil nu se încadrau foarte bine cu imaginea de trupă serioasă și profundă pe care au încercat să o proiecteze.
Sigur că a fost un concert bun și, când își luau rămas bun în aceeași manieră discretă în care intraseră pe scenă, mă gândeam cum poate o trupă interesantă să treacă pe sub radarul personal blocat în câteva clipuri puse în heavy rotation.
Și a mai rămas o zi de festival.
Adrian Coleașă
Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
The White Buffalo – https://goo.gl/z5aSQ1 și https://goo.gl/TcK9cA
Alison Krauss – https://goo.gl/yNz4Hz și https://goo.gl/VxwQXz
Counting Crows – https://goo.gl/pPgTTn și https://goo.gl/Z5wLvZ
| Setlist The White Buffalo:
1. Love Song #1 (The White Buffalo EP, 2005) |
Setlist Alison Krauss:
1. River in the Rain (Roger Miller cover) |
Setlist Counting Crows: 1. Mrs. Potter’s Lullaby (This Desert Life, 1999) |
The White Buffalo, din nou
Postat: 14/09/2015 Înscris în: Muzică | Tags: americana, country, folk, Love And The Death of Damnation, rock, the white buffalo Scrie un comentariuPrin februarie, scriam despre Jake Smith și The White Buffalo. Lunile ce au urmat au adus un album nou-nouț, Love and the Death of Damnation (flerul dramatic l-a avut întotdeauna) și revelația mea de început de an s-a transformat în certitudine.
Dacă albumul anterior, Shadows, Greys, and Evil Ways (2013), era conceptual și desfășura povestea unui veteran din Irak a cărui viață se duce de râpă odată cu sosirea acasă, piesele noi stau singure pe picioarele lor muzicale, reflecții de situații și emoții extrem de personale.
Country-ul modern a fost adesea criticat că și-a uitat tradiția de a spune credibil povești. La fel ca și blues-ul, este un gen muzical de atitudine și autenticitate. “Three chords and the truth” era sintagma ce definea acest peisaj muzical atât de american.
Această critică nu i se aplică lui Jake, cel aclamat deja de unii ca salvatorul unei tradiții de outlaw country ce părea să dispară odată cu Johnny Cash sau Waylon Jennings. Salvator au ba, Jake spune povești care ne ating pe toți, iar noul album este recomandat tuturor, indiferent de gusturile muzicale. Pentru că este atât de solid, de la cap la coadă, încât nu poate decât să placă oricui îl ascultă.
The White Buffalo
Postat: 17/02/2015 Înscris în: Muzică | Tags: americana, country, folk, pop rock, the white buffalo Un comentariuCâteodată, apare din neant un artist care ți-e complet necunoscut și a cărui muzică te ia pe sus și nu te mai lasă să atingi pământul.
Cam așa mi s-a întîmplat în seara asta cu The White Buffalo.
Născut în Oregon și crescut în California, Jake Smith asculta punk și nu a pus mâna pe o chitară până la 19 ani. The White Buffalo a fost numele viitorului proiect, tras dintr-o pălărie cu sugestii ale prietenilor din anii de colegiu.
2002 a adus albumul de debut, Hogtied Like a Rodeo, re-înregistrat apoi în 2008. Urmat trei ani mai târziu de The White Buffalo EP, și-a găsit locul într-un program de concerte ce a străbătut Statele Unite, Japonia și Australia.
Când surferul profesionist Chris Malloy i-a ascultat muzica, a inclus imediat Wrong pe coloana sonoră a filmului său Shelter. Ceea ce s-a întâmplat mai târziu și pe coloanele sonore ale Sons Of Anarchy și Californication.
EP-ul din 2010, Prepare For Black & Blue, l-a adus în atenția casei de discuri Unison Music, care l-a semnat imediat.
Prima apariție la Unison a fost EP-ul The Lost And Found, în 2011, urmat de publicarea albumelor Once Upon A time In The West (2012), Shadows, Greys & Evil Ways (2013) și Hogtied Revisited, anul trecut.
Descris ca un continuator al povestitorilor de calibrul lui Waylon Jennings, fără a contrazice această opinie, mi se pare mai degrabă un amestec de Eddie Vedder și David Gray, cu o capacitate excepțională de a atinge puncte sensibile și a stârni emoții, ceea ce până la urmă este atributul tuturor marilor artiști.
Până la urmă, catalogările contează prea puțin, eu mă duc să mai ascult o dată epilogul Sounds Of Anarchy, Come Join The Murder, piesă pe care l-a avut colaborator pe Kurt Sutter, creatorul seriei.

