BluesFest Dublin 2018 – ziua a treia
Postat: 22/12/2018 Înscris în: Live | Tags: 2018, bluesfest, colin macleod, concert, cronica, dublin, Live, review, Robert Plant, van morrison Un comentariuA venit și ziua a treia, poate cea mai grea ca pondere a legendelor de pe afiș, atât Van Morrison cât și Robert Plant fiind prezențe iconice, fiecare dintre ei putând să umple arene. Că au deja rezervate propriile capitole în istoria muzicii contemporane nici nu mai este subiect de discuție.
Photo by Adrian Coleașă
Sarcina onorantă dar și deosebit de ingrată de a deschide ziua i-a revenit lui Colin Macleod. Nu chiar un debutant, prin 2010 scotea Fireplace, ca The Boy Who Trapped The Sun. Dar… poți încerca să scoți soțianul din Scoția, dar Scoția din el niciodată, așa că în 2011 părăsea Londra pentru a se întoarce acasă, în Stornoway, pe insula Lewis.
A încercat mereu să împace o carieră muzicală cu o viață simplă pe insula natală și acum pare să fi reușit. Bloodlines este primul album sub nume propriu și a apărut anul acesta, avându-l ca producător pe Ethan Jones, care a lucrat deja cu nume ca Ryan Adams sau Kings Of Leon.
Nu se vrea un Ryan Adams scoțian, deși cumva teritoriul sonor în care activează este comun. Dar locurile își pun amprente sonore pe oameni și Carolina de Nord nu are prea multe în comun cu Hebridele. Mai degrabă propășește, într-o manieră personală și foarte modernă, o specie de singer-songwriter mai apropiată de insulari precum David Gray decât de confrații de peste Atlantic și profund ancorată în realitățile insulei sale scoțiene.
Dream și Kicks In sunt single-urile de pe album, dar toată povestea este o poezie cu multă apă, ceruri albastre, întinderi verzi și neapărat oi cu fețe negre, iar tartanul clanului MacLeod se vede de departe chiar și când cântă California in my mind…
Photo by Adrian Coleașă
Despre Van Morrison scriam acum ceva vreme, cu ocazia anunțului celui de-al 40-lea album de studio, The Prophet Speaks. Apare rar, este imprevizibil și extrem de volatil, așa că publicul era pregătit pentru absolut orice, nu avea nici o așteptare, dar îl așteptau cu nerăbdare.
Pe cât de apreciat este artistul Van Morrison, pe atât de controversat este pe persoană fizică, dacă pot folosi un barbarism contemporan. Percepția publicului asupra sa este aproape schizofrenă, nu mai întâlnisem încă un exemplu în care fractura dintre cel de pe scenă și persoana din afara ei să fie atât de largă și de adâncă. Pare o plăcere aproape perversă și un consens în a-l descrie în termeni cât mai degradanți și în același timp de a-i aprecia personalitatea artistică până la adulație, încât frizează oximoronul încarnat în formă umană.
Neavând niciun interes în persoana din buletinul lui Sir George Ivan Morrison m-am limitat la jumătatea artistică și aceasta a strălucit. Bine dispus (spre surprinderea tuturor) și cu mult chef de cântat, Van Morrison s-a lansat într-o înșiruire fabuloasă de hituri din care evident că nu a lipsit nici Brown Eyed Girl și cu atât mai puțin bunicuța Gloria.
De un perfecționism extrem (pe care și-l permite cu o lejeritate dezarmantă) a oprit toată trupa (impecabilă) și a pus-o să reia una dintre piese da cappo pentru că nu începuseră piesa taman așa cum își dorea. Dar setul a curs strălucit, fermecător și angajant.
Unii au susținut că probabil a fost unul dintre cele mai bune concerte din viața lui. Nu am cu ce să compar, nu pot să-i contrazic (și nici nu văd de ce aș face-o), dar dincolo de muzica excepțională, altceva i-a lăsat cu gura căscată pe toți – Van Morrison zâmbea.
Photo by Anca Coleașă
Despre Robert Plant nu pot vorbi obiectiv. Este mai mult decât vocalistul de rock chintesențial, mai degrabă a rămas, chiar și acum, la 70 de ani, un Golden God așa cum s-a autointitulat într-unul dintre episoadele Led Zeppelin care s-a bucurat de multă publicitate.
Nu am văzut prea mulți oameni care să umple o scenă, oricât de mare, prin simpla prezență, cu excepția lui Plant (și a lui Beth Hart, dar ea e o altă poveste). Și miracolul s-a repetat, implacabil și perfect reproductibil, la 10 ani după ce îl văzusem la Romexpo, cu Strange Sensation.
Acompaniat de Sensational Space Shifters (loialul Justin Adams, dar și senzaționalul Liam Tyson sau Seth Lakeman cu vioara sa) Plant își poartă vârsta cu o grație de invidiat și reușește să se reinventeze, mereu surprinzător și la fel de fascinant.
Duse sunt excursiile acustico-arabizante sau incursiunile roots alături de o preoteasă a genului ca Alison Krauss, seara a fost despre rock și blues, categoria grea. Mai Zeppelin ca oricând, a avut doar trei piese de pe ultimul album, Carry Fire (deh, obligația promovării materialului nou) și una singură de pe lullaby and… The Ceaseless Roar.
Mult mai roar decât lullaby, Plant a fost într-o formă de excepție, chiar dacă era la sfârșitul turneului. Nu știu ce face, dar vocea este impecabilă și vârsta i-a adăugat doar nuanțe, valențe noi și multă subtilitate, precum și multă eleganță și distincție. Energia este debordantă, întrețesută organic cu un fundal instrumental de excepție, experiența trebuie trăită live, la limita voiajului șamanic. Sau oare limitele au fost pulverizate?
Adrian Coleașă
Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
Van Morrison & Colin MacLeod – https://goo.gl/8YVsTH și https://goo.gl/8fnCih
Robert Plant – https://goo.gl/ubyhYz și https://goo.gl/wJiR4F
|
Setlist Van Morrison: 1. Days Like This (Days Like This, 1995) |
Setlist Robert Plant: 1. Ramble On (Led Zeppelin cover) Bis: 1. New World… (Carry Fire, 2017) |
BluesFest Dublin 2018 – ziua a doua
Postat: 17/11/2018 Înscris în: Live | Tags: 2018, alison krauss, bluesfest, concert, counting crows, cronica, dublin, Live, review, the white buffalo Scrie un comentariuȘi a venit ziua a doua, cea mai roots și country dintre zilele festivalului. Pe scenă s-au succedat The White Buffalo, Alison Krauss și Counting Crows și zău dacă știu cine a deschis pentru cine.
Afară bătea vântul de toamnă atlantică și înăuntru se spuneau povești despre un spațiu cultural pe care cei mai mulți dintre noi nu îl cunoaștem decât din filme, cărți și iată, din cântece.
Photo by Anca Coleașă
Recunosc, deși poate părea ciudat, prezența The White Buffalo pe afiș a fost imboldul principal de a ajunge la acest festival. Cum, cine? Californication și mai ales Sons of Anarchy au fost seriale de mare succes amândouă și imposibil să nu fi remarcat vocea lui Jake Smith pe unele din cântecele de pe coloana sonoră a lor. Come Join The Murder, concluzia și epitaful unui moment cinematic aproape arhetipal al figurii bikerului outlaw, deși nu este compoziția sa, îi este deja asociată mai strâns decât piesele proprii.
The White Buffalo este de fapt o singură persoană, Jake Smith, indiferent cu cine alege să cânte la un moment dat. Și poate să cânte în orice aranjament își dorește, calitatea compoziției este atât de ridicată încât momentul nu va putea suna altfel decât de la foarte bine încolo. Cu o chitară acustică în brațe, o voce enormă și o prezență monumentală, Jake Smith a fost însoțit în Irlanda de toboșarul Matt Lynott și de basistul Christopher Hoffee, toți trei complici vechi de înfăptuiri muzicale.
Înregistrările de studio reușesc să captureze doar sofisticarea scriiturii (ce face adesea atingere cu rafinamentul și teatralitatea spiritului unui Leonard Cohen) și feelingul interpretării, dar lasă ascultătorul neavizat complet nepregătit pentru revărsarea de energie brută live. Am văzut trupe heavy metal bine cotate care nu reușesc să atingă un fragment intensitatea electrică dezvoltată de acest singur om cu o chitară și un microfon și am înțeles foarte bine de ce unii au preferat să-l catalogheze ca și cow punk și roots rock.
The White Buffalo a avut doar 40 de minute și un set minimal (dar de care a profitat la maximum). Mi-e greu să scriu fără superlative, dar cel puțin pentru mine, Johnny, Willie, Waylon și Kris au deja un moștenitor demn ce riscă să-i și întreacă. Outlaw country? Outlaw everything.
Photo by Anca Coleașă
Alison Krauss vine din cu totul altă direcție, chiar dacă teritoriul rămâne același.
Cea mai titrată cântăreață din istoria premiilor Grammy (23 de premii din 42 de nominalizări, la egalitate cu Quincy Jones, amândoi întrecuți doar de dirijorul Georg Solti), Alison este o păstrătoare a flăcării tradiției, o preoteasă devotată conservării moștenirii bluegrass, folk și country.
James Mitchell (chitară), Ron Block (chitară, banjo), Barry Bales (bas), Matt Rollings (pian), Jay Bellerose (tobe) sunt complet în serviciul pieselor, cu o grație discretă și muzicalitate desăvârșită. Peste ei, vocea și vioara lui Alison se suprapun precum porverbiala cireașă peste un tort foarte dulce.
Prestația ei live are o calitate aproape religioasă și sunt momente când poți auzi cum cade un ac în mijlocul mulțimii transfigurate ce umpluse 3Arena. Personalitatea lui Krauss strălucește calm, liniștitor, 90 de minute și mai bine de 20 de cântece, care pulsează de bucurie și muzicalitate desăvârșită. Prezența pe scenă a lui Sidney și a Suzannei Cox (membri Cox Family) adaugă și mai multe nuanțe unor piese binecunoscute publicului. Chiar și decorul are o calitate teatrală și denotă o grijă deosebită și pentru ambalaj, nu doar pentru conținut.
Un moment special al weekendului și văd oameni care părăsesc clădirea după încheierea setului. Au venit pentru Alison Krauss și doar pentru ea.
Photo by Anca Coleașă
Counting Crows erau așteptați cu nerăbdare. Sunt foarte populari în Irlanda și majoritatea publicului îi aștepta, judecând după numărul de tricouri Counting Crows din sală. Serbează 25 de ani ca trupă și nu mai fusesră de câțiva ani prin Dublin.
Au intrat pe scenă foarte casual și cam ăsta a fost tonul întregului set. Relaxat, cu un Adam Duritz pus pe povești nostalgice, un mood mai degrabă melancolic, cu amintiri despre un trecut ce nu mai poate schimbat, doar retrăit inutil.
Enervant pentru unii, care l-au catalogat drept promotorul unei imagini de actor angoasat și neînțeles, dar receptat cald de publicul bucuros de revedere. De altfel, prestația a fost impecabilă, trupa a livrat la nivelul profesional așteptat și dincolo de el, un set mai degrabă focalizat pe primele două albume, August and Everything After (1993) și Recovering the Satellites (1996), cam jumătate din piesele serii.
Sigur că au cântat Mr Jones, dar au evitat succesele comerciale majore precum Big Yellow Taxi (coverul după Joni Mitchell din 2002) și Accidentally In Love (nu-l iubim cu toții pe Shrek?). Probabil nu se încadrau foarte bine cu imaginea de trupă serioasă și profundă pe care au încercat să o proiecteze.
Sigur că a fost un concert bun și, când își luau rămas bun în aceeași manieră discretă în care intraseră pe scenă, mă gândeam cum poate o trupă interesantă să treacă pe sub radarul personal blocat în câteva clipuri puse în heavy rotation.
Și a mai rămas o zi de festival.
Adrian Coleașă
Galeriile foto ale serii sunt disponibile la:
The White Buffalo – https://goo.gl/z5aSQ1 și https://goo.gl/TcK9cA
Alison Krauss – https://goo.gl/yNz4Hz și https://goo.gl/VxwQXz
Counting Crows – https://goo.gl/pPgTTn și https://goo.gl/Z5wLvZ
| Setlist The White Buffalo:
1. Love Song #1 (The White Buffalo EP, 2005) |
Setlist Alison Krauss:
1. River in the Rain (Roger Miller cover) |
Setlist Counting Crows: 1. Mrs. Potter’s Lullaby (This Desert Life, 1999) |
BluesFest Dublin 2018 – John Fogerty, bijuteria coroanei primei zile
Postat: 05/11/2018 Înscris în: Live | Tags: 2018, bluesfest, concert, cronica, dublin, john fogerty, Live, review, steve miller, ultan conlon Scrie un comentariuBluesFest Dublin și-a avut prima ediție anul trecut, cu Steely Dan și Doobie Brothers, o ramură a BluesFest-ului britanic ce era deja la a cincea ediție. Anul acesta 3Arena din Dublin (fosta O2) a fost gazda celei de a doua ediții irlandeze, desfășurată între 26 și 28 octombrie, cvasi în paralel cu cea britanică, de la Londra.
Nu vă imaginați nebunia festurilor “obișnuite”, cu zeci de trupe, chiar și indoor. Trei artiști pe seară este normalitatea acestui fest, dar cantitatea este suplinită de o calitate la un nivel ce îl depășește pe cel de rock star și intră ferm în teritoriul legendelor. Iar participarea la așa ceva, chiar și ca simplu martor se încadrează cu ușurință la capitolul privilegii.
Photo by Anca Coleașă
Ultan Conlon a avut sarcina ingrată de a deschide festivalul și a făcut-o cu simplitate și grație.
A avut un set scurt, de doar cinci piese, în cursul căruia pe scenă a urcat și mult mai cunoscuta Mary Coughlan, alături de care a înregistrat A Weak Heart Like Mine, un duet pe cel mai nou album al său, al cincilea, Last Days Of The Night Owl, apărut anul acesta.
Un set scurt dar un amestec foarte curat cu rădăcini adânci în rock’n’roll, country și folk. Încet dar foarte sigur își construiește o carieră solidă, concertând prin Europa și Statele Unite. Și să nu uităm că debutul său din 2009, Bless Your Heart, a fost salutat de presa de specialitate ca “cel mai impresionant debut irlandez de la O-ul lui Damien Rice”.
Photo by Anca Coleașă
Steve Miller a împlinit 75 de ani și este o instituție americană. Stelele s-au aliniat la nașterea sa și au zâmbit larg. Bertha, mama sa, era și o cântăreață apreciată de jazz, iar George (cunoscut și ca “Sonny”), tatăl său, era medic anatomopatolog, iar după ce-și punea halatul în cui, îmbrăca uniforma de inginer de sunet la fel de apreciat. Mai mult, Les Paul și Mary Ford erau prieteni de familie atât de apropiați încât doctorul și d-na Miller le-au fost cavaler, respectiv domnișoară de onoare la nunta ținută în decembrie 1949. În aceste condiții ce putea oare să iasă din micul Steve?
Primul album i-a apărut în 1968 iar perioada lui de glorie maximă a fost în anii ‘70 și începutul anilor ‘80. Ceea ce nu înseamnă că a suferit vreodată de lipsa succesului comercial, ci doar că această perioadă a fost mai favorabilă decât altele, albumele sale depășind stadiul de multi-platină și sărind la cel mult mai rar de diamant. Un fenomen aproape exclusiv american, este cunoscut la noi probabil mai mult pentru Abracadabra și The Joker, hituri enorme.
A influențat generații de compozitori și chitariști de rock și blues rock și la 75 de ani ai lui umple scena cu o energie calmă și mai multă poftă de cântat decât mulți care au doar o fracțiune din vârsta lui. Poveștile și cântecele au curs fluid, publicul știa foarte bine de ce venise și ce dorea să audă. Hit după hit, plus doup coveruri inspirat alese au conturat un set cu alură certă de best of.
Photo by Adrian Coleașă
Am avut surpriza ca să fiu întrebat de diverși cunoscuți (dintre care la unii chiar nu mă așteptam) cine e John Fogerty ăla.
Respectivul cetățean nu e decât vocea, chitara solo și principalul compozitor al Creedence Clearwater Revival și în doar cinci ani și șapte albume, între 1968 și 1972, n-a făcut decât să creeze fundalul sonor reprezentativ al generației sale și, mai mult decât atât, să creeze o moștenire muzicală fabuloasă. Câți mai știu cine a scris Proud Mary? A intrat deja în patrimoniul universal, se cântă peste tot și de către toți, a căpătat aproape statulul de piesă tradițională. Și e doar un exemplu, cântecele lui s-au răspândit peste tot în lume și nici un colțișor n-a rămas neatins.
Fogerty ajunge rar peste ocean, iar la Dublin ajungea de-abia a doua oară în întreaga carieră. Așa că e mai mult decât de înțeles nerăbdarea cu care era așteptat. Evident că setlistul a fost în cea mai mare parte compus din piese clasice CCR, la care s-au adăugat doar trei cântece de pe albumele solo, ca și o selecție bine asortată de coveruri. Pe două dintre acestea, Good Golly Miss Molly și Psycho, pe scenă a urcat și unul dintre fiii săi, Tyler, care împlinea 26 de ani în această zi de 26 noiembrie. Un alt fiu al său, Shane, e membru permanent al trupei sale de acompaniament, așa că aniversarea a fost aproape în familie. O familie extinsă de circa 14,000 de oameni care au cântat și s-au bucurat de la început până la sfârșit.
Mai devreme pomenita Proud Mary a încheiat concertul într-o explozie de artificii și confetti. Și au mai rămas două zile de festival.
Adrian Coleașă
Galeriile foto ale serii sunt disponibile aici și aici.
| Setlist Steve Miller:
1. The Stake (Book Of Dreams, 1977) Bis: 1. The Joker (The Joker, 1973) |
Setlist John Fogerty:
1. Travelin’ Band (CCR cover) |
Midnight Burst 